Subliminalul

1

Până a pune pe filă aceste dintâi cuvinte, mă întreb dacă, Mărite Doamne, n-ar fi o nebunie să râvnesc dumerirea, fie şi extrem de vagă, asupra a ceea ce ar însemna subconştientul, subliminalul, acea stare de alter ego sau, poate, de altera mundus (altă lume) care se manifestă ca şi cum închisă în sine. Îmi zic că sunt chiar în toate facultăţile mintale, adică deplin conştient de această tentativă de a-mi pune întrebări, fiind nu că aproape, ci apriori sigur că nu voi găsi şi răspunsuri la ele, referitoare la misterul de dincolo de perceptivitatea şi senzorialitatea mea de om "normal". Precum nu le-a găsit nici celebrul Freud care, mergând spre străfundurile firii umane, doar crezuse că a descoperit inconştientul, însă unde el de fapt doar îl presupusese ca prezent. (E drept că opiniile acestui impacientat cercetător nu ţin de vreun sistem ştiinţific, ci constituie doar un capitol de patologie medicală, însuşi Freud recunoscând că: "Psihanaliza n-a avut niciodată pretenţia să fie o teorie completă a vieţii psihice a omului în general".) Pentru că anume din considerentul că este... inconştient, inconştientul nu poate fi "localizat, fixat", conştientizat ca natură şi configuraţie, acest neant personal  neoferindu-ne suficient sens întru a fi articulat, cu atât mai abitir - de a fi nuanţat, până la probitatea experienţei pe "spirit deschis" (analog cu cordul deschis, să zicem...). Până şi (Măria sa...) conştiinţa, care este detectorul mereu şi perseverent cunoscător, pe sine însăşi se lasă extrem de puţin sesizată, neajungând, adică, prea departe în relevanţa a ceea ce s-ar numi conştiinţă a conştiinţei sau "cunoaştere a cunoaşterii", în formularea lui Spinoza. În cazul ei, a vădirii de sine către sine însăşi, nu se poate merge mai departe de supoziţii şi formulări mai mult sau mai puţin metaforice, poetice, cum ar fi şi următoarea: "Dar conştiinţa nu are conţinut. Ea nu este o casetă pe care e de ajuns să o deschizi pentru a găsi acolo comorile cunoaşterii. E asemănătoare privirii şi cuprinde un orizont imens, dar despre care ar fi absurd de a se spune că îl conţine. Seamănă cu un fascicol de raze care învăluie obiectele şi le face vizibile, dar care nu se însuşeşte. Conştiinţa trebuie să înţeleagă adevărul printr-un act de intuiţie ca o prezenţă care îi este dată. Deoarece Adevărul nu este nici un element al spiritului, nici un produs al speranţei sale: este revelaţia unei lumi reale care este lumea esenţelor", precum considera Louis Lavelle, parcă întru confirmarea opiniei că anume francezii se remarcă printr-o pasiune mai vădită a analizei de sine, unii dintre ei trăind revelaţia şi surpriza descoperirii obiectului cel mai captivant al atenţiei lor – propriul Eu interior, chiar dacă unul din ei, scriitorul de factură psihologică Andre Gide, preîntâmpina că e periculos să te cunoşti prea bine pe sine. Cu toate că nu cred ca omul să fie pândit de un atare pericol - de prea acută şi plenară înfăţişare de sine sie însuşi  - , întrucât nu se întrevede posibilitatea unei cuantificări universale a abundenţei calitative a lumii intuitive, ce ar putea, ulterior, evolua în ştiinţă despre... intimitate, conştiinţă şi subconştient,  identificabile în baza unor concepte ideal-exacte.

Şi totuşi, această stare de fapt, adică de nedestăinuire a firii omului ei însăşi, nu descurajează (cel puţin totalmente) curiozitatea speciei noastre, în special pe cea a unor psihologi, de a continua să caute căi de acces spre subliminal, fiindcă şi în "mediul" atât de enigmatic al intimităţii, conştiinţei şi subconştientului problemele teoretico-filosofice rămân afine celor din "exterior" sau din zone mai accesibile cercetării directe: problemele cunoaşterii prin experienţă şi a cunoaşterii experienţei înseşi, ţinând cont de ocurenţele speciale, de "condiţiile" absconse în care se întâmplă procesele epistemologice, în structuri şi angrenaje psihoenergetice care constituie în existenţa sufletească elementul viu, motrice, i-aş zice, ce ţine atât de general uman, cât şi de particular-auctorial, individualizator. Prin urmare, în normalitatea mea de om, nu o singură dată mă decid să plonjez şi eu în abisalul conştiinţei, ceea ce nu e decât un altfel de a-i spune stării de conştiinţă care înseamnă anume să te autoidentifici în propria ta reprezentare. Iar autocontemplându-se, autoanalizându-se, conştiinţa se pune în cel mai înalt (şi, concomitent... profund! zenit şi nadir!) grad în serviciul propriului său sens. Indiferent de rezultatele "concrete" ale acestei strădanii întru reprezentarea de sine şi – indispensabil, predestinat – de lume, atât pe cât poate fi ea posibilă în intensitatea lucidităţii, pentru a eluda opoziţia dintre subiect şi obiect care, în cazul omului ce se autocontemplă introspectiv, reprezintă inevitabilul paralelism corp//spirit. Iar pentru a încerca să ieşim cât mai mult (eliberându-ne!) din această opozitivitate, "trebuie să ne cufundăm în profunzimile naturii subiective" (N. Berdiaev), ajungând până la hotarele inconştientului. Chiar dacă, odată "ajuns" acolo, Omul tuturor timpurilor se văzu nevoit a constata iminenta capotare a tentativelor de sondare psihoanalitică.

Prin urmare, în lumina acestei stări de conştiinţă se conturează şi unele interogaţii. De ordin general, dar şi personal. Deoarece obiectivul prezentelor opinii este (şi) fiindul a ceea ce sunt chiar eu însumi, cel  care, printre altele (după Heidegger), "are posibilităţile Fiinţei interogării (şi interogatorii asupra ei însăşi, n.m. - L.B.)", denumită terminologic ca Dasein. Deci, - s‑ar putea vorbi de o esenţă a interiorităţii (sinelui) şi exteriorităţii (realităţii, cosmosului ca spaţiu)? Presupune şi exterioritatea existenţa vreunei oarecare esenţe? Dacă da, ar fi posibilă sinteza între cele "două" esenţe? Sau acestea totuşi nu pot fi decât una singură, delimitarea interior/exterior nefiind decât extrem de relativă, simţul/perceperea neavând forme de intro- şi extravertire, decât una "mixtă", atotcuprinzătoare, omniprezentă?

Sfinxul însă tace. Nu răspunde... Parcă dându-i necondiţionat dreptate lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel (cât de rar i se rosteşte numele deplin...) care considera că fiinţa nu e altceva decât "imediatul nedefinit", această idee reprezentând ca şi cum o "restanţă" moştenită de la anticii greci în concepţia cărora era zadarnică orice interogaţie referitoare la menirea (sensul) fiinţei, admiţând chiar omiterea oricărei întrebări (!) asupra cazului dat, considerând fiinţa drept noţiunea cea mai generală şi cea mai – pardon! – goală. De unde şi concluzia de peste secole a lui Heidegger: "Noi nu ştim ce semnifică Fiinţa. Dar chiar când întrebăm: Ce este Fiinţa? – ne menţinem în a înţelege "este", fără a putea fixa conceptual ce înseamnă "este". Nu cunoaştem nici măcar orizontul din care sesizăm şi fixăm sensul. Această înţelegere obişnuită şi vagă a Fiinţei este un factum". Concluzia cam vine în răspăr cu optimismul "de etapă", să zic aşa, a domnului Edmund Husserl care susţinea că: "Spiritul şi numai spiritul este în sine însuşi şi fiinţând pentru sine însuşi, este de-sine-stătător, şi în această autonomie a sa, şi numai în ea, poate să fie tratat într-o modalitate veritabil raţională, una veritabil şi radical ştiinţifică ( subl. m., L.B.)... Căci veritabila esenţă, în sensul ei naturalist-ştiinţific, fiind un produs al spiritului, care o cercetează, presupune deci ştiinţa despre spirit. În esenţă, spiritul este capabil să antreneze cunoaşterea de sine, iar ca spirit ştiinţific – cunoaşterea de sine ştiinţifică, şi aceasta în mod irelevant. Numai în cunoaşterea spiritual-ştiinţifică pură savantul nu este afectat de obiecţia de autoascundere a prestaţiei sale". Vizavi de respectiva doleanţă dată drept "realitate" "naturalist-ştiinţifică", subconştientul, ca natură sau sistem, ca intenţionalitate şi funcţionalitate, ca mesaj-intuiţie şi sugestie rămâne criptic, misterios, necedând nici unor tentative introspective de revelare, barem parţială, nu că absolută... Chiar dacă, poate, cunoaşte şi el tainice codificări (necunoscute conştientului...), nefiind adică abandonat întâmplătorului, zămislirii aleatorii a unor idei, intuiţii, demersuri semantice, creatoare, ceea ce vrea să ne spună că acolo, în misteriosul subliminal, nu e nicidecum o deplină absenţă a legităţilor. Fie şi din motivul – pe cât se poate înţelege – că subconştientul nu înseamnă (nu se percepe drept) confuzie, el iscând imagini inteligibile, coerente. Numai că acolo, dincolo, în firea umană există, ca şi în matematică, ceea ce se numeşte exponenţiali (coduri, predestinări...) ce au cifruri nedeterminate. Şi deci necunoscute omului. De aceea nici nu se pot oferi oarecare legităţi de manifestare a spiritului, conştiinţei, intuiţiei care să perceapă şi să fixeze, să înregistreze "obiectiv" intenţionalităţile firii (intimităţii), spre a elabora o metodă analitică a spiritului "consecventă în mod absolut" (Husserl). În consecinţă, deocamdată s-a mers pe calea cea mai... uşoară, parcă,  spre fenomenologia transcendentală, în tentativa de a demonstra că atare preocupări au de suport un nou gen de psihologie, ce mizează pe "deosebirea dintre fenomenologia în sens psihologic şi cea în sens transcendental". (Transcendentalul vrând să spună că "obiectul", experienţa, "întâmplarea", până şi hazardul de care ar putea veni vorba sunt dincolo de lume şi nu în ea. Spre a vă menţine în context, puneţi în loc de lume – conştiinţa mea.) Ei bine, probele transcendentale nu-s decât ceva bun de crezut doar pe cuvânt de onoare, aidoma altor consideraţii ale domnului Husserl conform cărora: "tema unei ştiinţe universale a spiritului, ca un anologon al ştiinţei exacte a naturii, constă în a interoga, referindu-se numai la spiritual, la ceea ce-i este propriu ca structurare de intenţii, asupra universalului necondiţionat şi a-l readuce la ceea ce-i este elementar, altfel spus la ABC şi la gramatica elementară a personalităţii creatoare"; sau că, indiferent "că este relativ nouă, chiar şi în metoda analizei transcendentale, psihologia fenomenologică are totuşi accesibilitatea generală a tuturor ştiinţelor pozitive". Oare? (Dar nu pare a fi, aici, decât purul cartezianism deviat pe făgaşul psihologiei metafizice, vizând posibilitatea propriei psihologii de a îndeplini condiţiile esenţiale ale construcţiei sale sistematice, ca şi cum concrete, previzibile, posibil de a fi trasate, in abstracto, de imaginat, de descris...)

Însă, şi de această dată, să nu ne grăbim a trage concluzii, deoarece n-a durat prea mult fenomenul dorinţelor date drept realitate, fiindcă şi celebrul filosof Edmond Husserl fost-a om – nu? – deci familiarizat oarecum cu îndoielile. Admiţând că rămâne încă necunoscută şi poate că în genere imposibilă modalitatea receptivă, constatativă, cumpănitoare, capabilă să ducă la dezvăluirea, perceperea şi "descrierea" intuiţiei creatoare ca existenţă obiectivă, ca şi cum "corporală", ca proces detectabil, filosoful se surprinse polemizând  cu el însuşi, cel din citaţiile date mai sus, dar şi cu colegul său Delthey ce ţinea să clarifice relaţiile dintre natură şi spirit, vizând scopul de-a ajunge la  "o nouă psihologie" – descriptivă, analitică, – spunând că psihologia "cu pretenţiile ei la exactitate naturalist-ştiinţifică, vrea să fie ştiinţă fundamentală generală a spiritului. Însă speranţa noastră într-o raţionalitate reală, adică o înţelegere reală, este, aici ca şi pretutindeni, decepţionată". Deci, să comparăm această concluzie, deloc optimistă, cu părerile-i că cel care tinde de a-şi sesiza şi analiza "obiectiv" intimitatea "porneşte de la Eul său, considerat ca realizator al tuturor valabilităţilor sale, în raport cu care el devine un spectator teoretic pur. Numai în forma unei consecvente inteligibilităţi de sine şi a unei înţelegeri a "lumii" ca prestaţie spirituală se poate ajunge, în această atitudine, la construirea unei ştiinţe cu totul autonomă a spiritului". Chiar să se poată ajunge la aşa ceva?... Nu, pentru că acelaşi filosof revine asupra propriilor  idei exprimate cu un alineat sau o pagină mai înainte, subliniind dezolat că: "o ştiinţă obiectivă a spiritului, precum şi o doctrină obiectivă a sufletului, obiectivă cred în sensul de a face să parvină în suflete, în comunităţile personale, în existenţa în forme spaţio-temporale, – o asemenea ştiinţă nu a fost dată până acum, şi nu va fi dată".  Atare "devieri, inconsecvenţe" ale dlui Husserl confirmă  încă o dată că cercetările sau doar referinţele teoretice foarte vagi asupra subliminalului sunt neconcludente ca "descoperire" şi mereu arhi-problematice. Astfel că, şi astăzi, ca totdeauna în istoria devenirii umane, în explicarea nebuloasei intimităţii suntem  într-o dramatică insuficienţă gnoseologică, depăşiţi cu indiferenţă de o ideaţie filosofică ce încă nu ni se revelează. În timp ce chiar subconştientul, sau cel puţin ceva necunoscut, ca subliminal, iscă şi întreţine, extrem de discret, eternul dor de sinecunoaştere şi afirmare a omului prin obţinere/creare de forme perceptibile, identificabile ca suport pentru idei şi sentimente. Astea, şi întru descoperirea, oricât de vagă, a dinamicii miracolului ce este chiar intimitatea noastră şi, de aici, – de a înainta spre sacramentala taină a lumii. Numai că existăm, parcă, prin nişte mobiluri şi fapte conştiute doar de conştiinţa în sine şi "nemărturisite" nici barem propriului eu ce pare că chiar o generează sau, în cel mai modest caz, o "găzduieşte", fiind în felul său un anume teren, poligon de aplicaţii psiho-creatoare... neconştientizate.

1