Revistele de cultură şi libertatea de expresie

1. Vă rugăm să numiţi câteva premise/condiţii care fac posibilă existenţa unei reviste de cultură, a revistei Dvs.

2. Aveţi teme "tabu", subiecte delicate, sensibile, pe care nu vă permiteţi să le abordaţi în paginile publicaţiei Dvs. din lipsă de: curaj, autori competenţi, surse de documentare, prejudecăţi ale mediului etc.? Există nişte limite ale libertăţii de expresie la revista Dvs.?

Dan C. Mihăilescu,
editor al suplimentului Litere, arte, idei al ziarului "Cotidianul", Bucureşti

1. a) Generozitatea - inclusiv culturală - a bătrânului Ion Raţiu, urmată de fidelitatea fiului său Nicolae, plus încăpăţânarea patronului român Călin Husar de a ne perpetua LA&I-ul, un supliment din care pierde bani, dar câştigă imagine.

b) Faptul că din 1991, de la înfiinţare, şi până astăzi nimeni din conducerea ziarului nu ne-a condiţionat nimic, nu ne-a cenzurat o iotă, nici măcar nu ne-a sugerat pieziş vreo idee, vreun subiect, vreun colaborator etc.

c) Faptul că am avut (avem) fiecare din redacţie şi alte slujbe, ceea ce ne-a permis mereu să trecem cu bine peste întârzierile la plata salariilor.

d) În fine, faptul că nu suntem buni de nimic altceva decât de facerea şi desfacerea literaturii. Altminteri, am fi fost demult bancheri, politicieni sau doctori cu vile, conturi în Elveţia, concedii în Bahamas şi ponton pe lacul Snagov.

2. M-am dovedit, cred, demult ca un "atlet" al detabuizării, un secretofob care pledă încă din 1978 pentru "neliniştirea sistematică a valorilor". Atenţie: nu pentru demitizare cu orice preţ, nu relativizare până la pulverizarea ideii sau autorului, ci dorinţa pură de a repune totul sub lupa analizei, fără prejudecăţi politice, fără chingi şi botniţe fals educative, fără pudibonderie. Ţin minte şi astăzi cât m-a necăjit cearta cu Ioanichie Olteanu, când mi-a scos, prin 1987, cred, epitetul "arghirofil" dintr-un articol despre Arghezi, la Viaţa românească. Iar în 2003, după mai bine de 20 de ani de lucru la Institutul "G. Călinescu", am demisionat tocmai din pricina incompatibilităţii mele cu Dicţionarul coordonat de Eugen Simion, care tocmai asta urmăreşte cu o sinucigaşă tenacitate: retabuizarea valorilor, refetişizarea panteonului, revirginizarea prostituţiei morale a literaţilor etc.

Cât despre limitele libertăţii de expresie în LA&I: acestea ţin exclusiv de atacul la persoană. În general, sunt un adept al stilului familiar, chiar debutonat la o adică, însă un adversar necondiţionat faţă de tot ce ţine de mizeriile pamfletului, indiferent de adevărul etalat, de performanţele retorice ale atacatorului sau de strălucirea lui stilistică.

Valentina Tăzlăuanu,
redactor-şef, revista Sud-Est, Chişinău

1. În primul rînd, e vorba despre o necesitate specifică, poate un semnal la care rezonează - nimic nu-i întâmplător - cineva anume, o persoană sau un grup de persoane suficient de idealiste pentru a-şi lua în sarcină, astăzi şi aici, grija unei reviste. Dacă e să mă refer la experienţa revistei SUD-EST, aş adăuga un dram de disperare bine temperată care, în timp, te face să continui ceea ce ai început.

Condiţia/condiţiile de bază sînt, din punctul meu de vedere, existenţa unei idei cît se poate de clare asupra direcţiei şi programului cultural al publicaţiei precum şi calitatea profesională a grupului de colaboratori şi autori.(Iată şi motivul adevărat pentru care nu publică oricine la SUD-EST, în nici un caz din cine ştie ce morgă elitistă sau spirit partizan). În acelaşi sens, într-un domeniu ca al nostru, nimic nu poate fi mai păgubos ca veleitarismul şi improvizaţia. Se ştie că terenul este, din păcate, mai priincios pentru acestea din urmă.

La fel de importante sînt resursele financiare disponibile care, în general, trebuie căutate şi presupun un efort suplimentar pentru a fi găsite. Publicaţiile de acest profil nu aduc profit. Nici n-ar trebui să li se pretindă aşa ceva. Ele rămîn, atunci cînd nu-şi pierd pe la vreo cotitură orientarea şi menirea, un element constitutiv şi un factor catalizator al culturii. Cu siguranţă, nu o chestiune de răsfăţ intelectual sau de lux.

2. Nu cred că avem teme-tabu. Aş spune mai degrabă că unele teme nu interesează revista. Admit că există teme tabuizate şi prin absenţa curajului, prin incompetenţă, lipsă de informaţie, prejudecăţi etc. Dar nu te împiedică nimeni şi nimic să abordezi un subiect oricît de delicat cu mijloace… delicate. Nuanţînd, am putea vorbi despre o serie de teme sensibile altădată devenite azi la modă sau despre moda abordării de teme-tabu din falsa convingere că acestea "sensibilizează " mai lesne un public cititor saturat de informaţie şi alergic la vechile constrîngeri. Chiar dacă nu privim libertatea de expresie exclusiv prin prisma unei categorii politice sau ideologice, de permanentă actualitate la noi, oricum există, ar trebui să existe, nişte limite. Ce sînt competenţa, bunul simţ, coerenţa şi civilitatea discursului, decît forme fireşti de "restricţionare" a unei libertăţi, altfel înţelese fără margini? Probabil, într-un sens mai special, cultura asta şi înseamnă: o conştiinţă mai adîncă a limitelor de orice fel. Asumarea ei responsabilă.

Magdalena Boiangiu,
redactor-şef adjunct, Dilema, Bucureşti

1. Revista noastră încearcă să se păstreze în condiţiile unor turbulenţe administrative, trecând de la condiţia de publicaţie bugetară la dependenţa de capitalul privat. Sperăm să putem păstra condiţiile care au făcut posibil succesul (atâta cât a fost) nostru: o echipă sudată de ceea ce susţine, nu de ceea ce detestă, la care să se adauge un management de piaţă competent, justificând disponibilitatea finanţatorului de a-şi risca banii. La anul pe vremea asta o să pot spune mai precis cum trăieşte sau de ce moare o revistă de cultură.

2. Libertatea de expresie este cenzurată de bunul simţ, despre care se spune că este atât de echitabil răspândit. Se spune. Curajul este condiţionat exact de ceea ce înşiraţi dumneavoastră: de competenţă, de documentare, de expresivitate. Nu are rost să fii curajos dacă scrii prost şi dacă singura ta sursă de documentare sunt propriile resentimente. 

Vladimir Bulat,
redactor-şef, revista ART-hoc, Chişinău

1. Revista de artă şi atitudine contemporană ART-hoc a debutat ca un "buletin" informativ al fostului "Centru Soros pentru arta contemporană", în anul 1996. Îşi propusese dintru bun început să «oglindească», în speţă, activitatea acestei noi structuri artistice private, pentru ca apoi să "crească" şi să se transforme într-o publicaţie de atitudine şi analiză a fenomenului artistic contemporan. Existenţa acestei reviste este condiţionată, în primul rând, de prestaţia unui grup de tineri intelectuali, care nu se pot împăca cu starea quasi generală de letargie şi ignoranţă ce persistă (devenind cronică) de mai multă vreme în mediul artistic autohton. Nu vreau să fac o analiză a acestei stări de fapt – elemente suficiente pentru o discuţie amplă şi mai aplicată se pot găsi în paginile ART-hoc din ultimii ani. Apoi, o presă specializată în analiza discursului artistic actual se cerea articulată şi susţinută. Felul în care publicaţia este receptată şi discutată de către opinia publică este foarte grăitor. Ignorarea ei sistematică este deja proverbială. După 28 de apariţii (asta însemnând tot atâtea «dosare» tematice) încă puţină lume o ia în serios, puţini o percep ca pe un fapt consumat! Asta pentru că majoritatea este obişnuită cu "organe de presă" de factură academică: cu mulţi salariaţi, sediu în "Casa Presei", maşini de serviciu, telefoane fixe şi mobile…

Apoi, ART-hoc are o altfel de structură şi "configuraţie", adresele de e-mail reprezintă principala cale de comunicare pentru comunitatea ce contribuie la articularea şi editarea revistei. Este o publicaţie non-comercială, chiar anti-comercială – nu promovează mуdele, snobismul, radicalismul, elitismul posac şi interesele politice sau de clan. Este o publicaţie anti-trust, anti-corporatistă, anti-globalistă. Politica ei este promovarea valorilor, a tinerilor cu idei, a artiştilor consacraţi, care pot fi luaţi drept modйle pentru cei dintâi. Suntem "racordaţi" la evenimentele internaţionale, dar nici pe cele naţionale nu le ocolim – dacă acestea evită, însă, cantonarea în tematici şi problematici prea păşuniste, conservatoare, meschine, neaoşiste, protocroniste (de genul: "Saloane" sau "Limba Noastră"). Există un public deja format al acestei publicaţii – o atestă mesajele repetate primite prin e-mail –, public care o citeşte cu regularitate şi pricepere. Unele publicaţii o şi recenzează periodic, cu maximă atenţie ("Observatorul Cultural", "24 de ore", "Contrafort", "Dilema", "Cotidianul", "22" ş.a.). Iar de ceva vreme ea este prezentă şi pe site-ul Central and Eastern European Online Library (www.ceeol.com). Astea sunt suficiente motivaţii şi premise, cred, ca revista ART-hoc să existe şi să persevereze.   

2. În societatea noastră, cred eu, nu mai există tematici "tabu". Cam tot ce a fost ascuns altădată este astăzi discutat cu lejeritate, detaşare şi profesionalism. Totuşi, în meseria noastră, se resimte acut o penurie de critici de artă, de teoreticieni. Asta sună cel puţin straniu, căci din câte ştiu, există la noi un număr onorabil de indivizi care posedă o diplomă de "istoric de artă". Critica de artă este, însă, altceva. Consider că în jurul nostru se face, în special, jurnalistică de artă (comentarii plastice pe marginea expoziţiilor, cel mai adesea). În acest domeniu şi sursele de documentare sunt, vai, deficitare şi supărător de datate. Secţiile de artă ale bibliotecilor au cărţi vechi, editate în marea lor majoritate în fostul URSS sau în "Imperiul Interior" (cum se numea în politologia occidentală blocul politico-ideologic CAER), iar aceste cărţi sunt sursa principală pentru lecturile tinerilor artişti sau istorici de artă locali. Acel gen de cărţi modelează un anumit tip de intelectual, alergic şi incompatibil practic cu înţelegerea fenomenelor artistice şi estetice din lumea de azi. Plus de asta, istoricii de artă mai în vârstă nu manifestă nici o flexibilitate în comentariile pe care le fac pe marginea proiectelor sau intervenţiilor de artă contemporană. De fapt, în majoritatea cazurilor, aceştia tac sau se şuşotesc. Nu se pronunţă public în nici un fel. Asta face să crească cu atât mai mult prăpastia/clivajul dintre gustul public comun, pedestru, şi propunerile de intensităţi diferite ale artiştilor contemporani. Nu ne facem iluzii: nicăieri în lume arta contemporană nu este întru totul "creditată" şi "legitimată", dar asta nu înseamnă deloc că ea este undeva ignorată complet! Marile expoziţii (Documenta, Manifesta, Bienala de la Venezia) adună un foarte numeros public şi profesionişti, chiar dacă pentru mulţi dintre aceşti vizitatori arta contemporană e un amuzament evanenscent şi frivol. De ce se întâmplă astfel, este o foarte serioasă temă de meditaţie şi analiză. Limitele pentru astfel de posibile discuţii libere sunt, în bună măsură, ca şi inexistente... Îmi repugnă însă propaganda de orice natură, violenţa, fascismul, spiritul gregar şi snob al noilor "capitalişti" de mucava.

Nu ştiu cum arată un public-model pentru "lectura" artei contemporane, de aceea, efortul nostru editorial permanent este să ni-l "imaginăm" cumva... e ca şi cum ţi-ai irosi timpul construind imaginea cât mai completă a Celuilalt – pentru a-l aduce ceva mai aproape. 

Liviu Ioan Stoiciu,
redactor-şef adjunct, revista Viaţa Românească, Bucureşti

Viaţa Românească e Viaţa Românească, totuşi...

1. Revista Viaţa Românească împlineşte o sută de ani de la apariţie peste un an, nu mai are nevoie de nici o prezentare. Ea a publicat şi impus nume dintâi de scriitori şi de cărţi, şi-a făcut datoria cu vârf şi îndesat faţă de istoria literaturii române. Apărută la Iaşi, a păstrat şi după ce s-a mutat cu sediul la Bucureşti, schimbându-şi editorii, de-a lungul atâtor epoci zbuciumate, spiritul moldovenesc tolerant, neexclusivist – chiar dacă a promovat direcţii literare (dar şi direcţii legate de idei filozofice sau ideologie) care puneau pe baricade adverse scriitorul român. Nu a contat decât valoarea scriitorului, în principal. Fireşte, de-a lungul a o sută de ani (cu întreruperi doar în anii celor două războaie mondiale) s-a plătit şi tribut conjuncturii, îndeosebi dictaturilor (care au lăsat să pătrundă în paginile sale cenzura şi comanda oficială) şi epocilor de tranziţie (relaxante, cu impuneri de mediocrităţi publice). Dar şi acest tribut plătit are importanţa lui în paginile Vieţii Româneşti, ele fiind martore ale scăderii şi creşterii caracterului "omului" scriitor, român supus vremurilor de tot felul...

Dacă a supravieţuit 100 de ani, înseamnă că în mod natural Viaţa Românească a avut destin, a fost, e şi va mai fi nevoie de ea. Tinereţea spirituală românească îşi caută perenitatea şi prin această revistă de prestigiu, întrutotul deschisă, liberă, fără discriminări scriitoriceşti sau literare, care nu serveşte unor interese trecătoare, unor culori de partid, unor găşti, unor vârste, unei singure opţiuni de receptare, la putere la un moment dat, unor "gusturi" critice la modă, sau unei elite care dictează. Din acest motiv Viaţa Românească "le cade greu la stomac" altor reviste care fac politică (subordonate economic unor sponsori abuzivi, sau subordonate subiectivismului extraliterar al celor ce le conduc, personalităţi accentuate, de regulă, dar ratate în plan politic). Interesant de observat, Viaţa Românească a apărut ca revistă particulară (pe banii unor sponsori privaţi) şi a ajuns, de-a lungul timpului, o revistă editată pe bani publici (adică a intrat în patrimoniul cultural al României).

2. Am fost angajat cu carte de muncă la revista Viaţa Românească în anul 1991, pe când era editată în exclusivitate pe banii Uniunii Scriitorilor din România (ştiţi, USR nu primeşte, de la Revoluţie, nici un leu din banii publici, de la bugetul de stat), după ce mi-am dat demisia de la săptămânalul USR "Contrapunct", apărut după Revoluţie. Niciodată nu s-a pus problema în redacţie la Viaţa Românească a unor subiecte tabu sau a interzicerii unor semnături. Nu ne-am dorit să fim consideraţi vreo clipă că scoatem o revistă "care face politică" (nici măcar n-am fost adepţii "politicii corecte", am lăsat scriitorul român să se exprime după voie, să aibă opinii, să fie el însuşi; îmi amintesc, am publicat la un moment dat şi programul social-liberal al PAC, pus la punct în amănunt de Mihai Şora, l-am luat ca pe un eseu "ideologic" remarcabil). Tacit, doar, au fost ţinuţi deoparte "foştii tovarăşi" care au fost flagrant compromişi public de comunism şi care au fost implicaţi politic după Revoluţie la vârf, parlamentari şi lideri de partide – de la Corneliu Vadim Tudor-PRM la Adrian Păunescu-PSM, nedorind să fim interpretaţi greşit (e adevărat, nici n-am fost asaltaţi sau agresaţi în vreun fel de aceşti "foşti tovarăşi", scriitori expuşi până în 1989 oprobriului colegilor lor). În rest, singurele probleme de nerezolvat până azi au fost textele originale ale colaboratorilor noştri, în care terminologia sexuală explicită, "pe româneşte", îi oripilează pe cititorii tradiţionali ai Vieţii Româneşti (ei protestează, de regulă, considerându-le "porcării"), a trebuit de fiecare dată să dau explicaţii (ca redactor-şef adjunct) de ce au fost publicate, inclusiv... editorului revistei... Un incident, legat de inadecvare, a fost traversat emotiv după terifiantul "11 septembrie 2001-terorist": fiindcă "problema evreiască" (pusă "altfel" pe tapet în revista noastră de Paul Goma, într-un documentar dedicat Basarabiei, înainte de a fi apărut într-o carte devenită între timp celebră) a ajuns cu dezbaterile într‑un punct mort, ţinând cont că Holocaustul ignoră până şi milioanele de crime făcute în numele victoriei comunismului, contemporane Holocaustului. Altfel, la Viaţa Românească n‑avem nici un fel de prejudecăţi. Libertatea de expresie nu e în nici un fel îngrădită, mizăm pe discernământul scriitorilor publicaţi (nu lipsesc din paginile Vieţii Româneşti anchete literare supărătoare pentru orgoliile exacerbate din lumea noastră literară, şi nici dosare incomode, sau polemici pline de umori). Din păcate, avem un dezavantaj insurmontabil – faptul că revista apare (din motive financiare) şi în numere duble, deşi păstrează paginaţia fiecărui număr, o îndepărtează de actualitate. Mizăm, totuşi, pe temele valabile în timp, nu de pe o zi pe alta.

21 decembrie 2003, Bucureşti

Andrei Bodiu,
redactor-şef, revista Interval, Braşov

1. Interval apare din 1990. Şi-a întrerupt apariţia în 1992 şi a reluat-o, sub conducerea mea, în 1997. Esenţial a fost grupul de scriitori braşoveni care au creat un nou climat, un nou spirit şi au încercat să-l impună prin revistă. Sigur că mă gândesc în primul rând la Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun, doi scriitori români de prima mărime care au ales, cel puţin pentru o parte a existenţei lor, să locuiască şi să scrie la Braşov. Alături de ei l-aş aşeza pe Ovidiu Moceanu dar şi pe alţi optzecişti care, în opinia mea, au creat o stare de spirit fără care Interval n-ar fi putut exista. În plus, o parte din echipa, din care mai făceau parte, ca scriitori Caius Dobrescu, Marius Oprea şi cu mine, criticul literar Constantin Harlav, a întemeiat şi o instituţie, care a devenit astăzi Facultatea de Litere din Braşov. Chiar dispărută revista, în 1992, spiritul ei s-a păstrat şi chiar amplificat. De aceea nu mi-a venit greu ca, în 1997, profitând de bunele intenţii ale Consiliului Judeţean Braşov să cer o finanţare pe care am reuşit s-o păstrăm, iată, şi pe 2004. Sigur, a trebuit şi trebuie să fiu grijuliu cu autorităţile şi chiar să cer sprijinul acelor consilieri care chiar cred că facem un lucru deosebit. Un astfel de om extraordinar este liberalul Alexandru Munteanu care s-a bătut pentru noi cu credinţa că merităm tot sprijinul. Deci iată condiţiile: o echipă, convingerea că ai ceva de spus, abilitate diplomatică, perseverenţă, relaţii bune. De multe ori calitatea lucrului pe care-l faci nu e o condiţie suficientă, ba aş spune că uneori e, paradoxal, ultima care contează. Importante sunt toate cele descrise mai sus.

2. Nu cred că există astfel de teme. În ce priveşte literatura pe care o publicăm, şi recentissim am publicat în locul a două numere de revistă o antologie a tinerilor prozatori din Braşov, încercăm să nu găzduim violenţele atunci când ele nu au nici o motivare estetică. Le respingem nu pentru că sunt violente ci pentru că apar în texte proaste. Altfel, avem colaboratori în care credem şi pe care ne bazăm şi atunci, firesc, nu avem tabuuri. Ţin să reamintesc că, în anumite situaţii, Interval a fost chiar vârf de lance al unor dezbateri care, apoi, au fost reluate în presa culturală braşoveană. Sigur că atunci când ne alegem temele ţinem cont şi de capacitatea noastră şi a celor la care apelăm, de a le ilustra profesionist. Cu alte cuvinte, nu credem că ne întindem mai mult decât ne permite plapuma.

Virgil Ştefan Niţulescu,
director, Revista muzeelor, Bucureşti

1. Publicaţia pe care o conduc, Revista muzeelor, are un statut aparte, fiind destinată nu oricărui intelectual – aşa cum sînt publicaţiile generaliste –, ci numai acelora interesaţi de muzeologie. Aş spune, aşadar, că, atîta vreme cît vor exista muzee şi muzeografi, revista are toate şansele să supravieţuiască, în pofida faptului că, astăzi, aproape fiecare muzeu are propriul său periodic – de regulă, un anuar. Numai că, în toate cazurile, periodicele editate de muzee sînt legate, aşa cum este şi normal, în primul rînd, de profilul fiecărui muzeu în parte, în timp ce Revista muzeelor este deschisă oricărui subiect din muzeologia mondială. Aşa după cum are un public aparte, revista are şi un grup de colaboratori, relativ, statornic, ceea ce face să nu ducem lipsă de articole, în portofoliu. Dincolo de deosebiri, există, însă, o asemănare majoră a acestei publicaţii cu celelalte reviste de cultură: finanţarea – aflată în mare suferinţă. Fiind editată de o instituţie publică "autofinanţată", din subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, revista nu beneficiază de subvenţii, avînd, practic, trei surse de finanţare: vînzările, sponsorizările şi sprijinul – din an în an mai anemic – oferit de o comisie ministerială, pentru susţinerea publicaţiilor culturale.

Dar, aşa cum a reuşit să supravieţuiască în acest sistem de finanţare, practic, din 1997 încoace, există unele speranţe că revista va continua să apară şi în anii următori. Probabil, însă, că forma ei se va modifica. Din ce în ce mai mulţi sînt aceia care, după ce au citit revista, mă întreabă unde o pot găsi în format electronic. Pare mai comod să te plimbi cu mouse-ul în sus şi în jos, căutînd un pasaj anume, după cuvinte-cheie, de exemplu, extrăgînd, totodată, citatele interesante pentru cine ştie ce lucrare viitoare sau, şi mai bine, salvînd tot fişierul într-un folder cu materiale la care să poţi reveni, mai tîrziu, decît să îţi aglomerezi spaţiul infim care ţi-a mai rămas în bibliotecă, adăugînd încă o carte, lîngă cele, deja, îngălbenite şi prăfuite, pe care ţi le-ai propus să le citeşti încă de acum 10 ani, cînd le-ai cumpărat. Amînata trecere a revistei pe web sau pe CD-ROM, nu face bine – ştiu acest lucru, iar decizia va trebui luată, poate, chiar, în 2004.

În rest, dacă mă tem şi mai mult de ceva anume, acela este abolirea standardelor şi criteriilor. Cum se va mai diferenţia Revista muzeelor, care s-a aflat, întotdeauna, foarte aproape de publicaţiile academice – fără să atingă, vreodată, toate cerinţele pentru a fi categorisită astfel (consiliu editorial, sistem de referate etc.) –, de orice revistă glossy, cu poze violent colorate, incluzînd ghiduri muzeale pe înţelesul tuturor? Cum se va "apăra" în faţa comercialismului triumfător şi atoatecuprinzător, din ce în ce mai eficient şi mai "cultural"? Cred că nu va avea cum, iar tendinţa risipirii cititorilor pe o plajă de publicaţii extrem de largă (şi, practic, fără nişe libere) este una reală. Poate că revista aceasta nu va supravieţui în exact aceeaşi formă, dar interesul pentru muzee o va ţine în viaţă, aşa cum ea este acum sau în cu totul alt fel. Şi nu mi se pare nimic dramatic în asta.

2. Revista muzeelor nu are teme tabu, nu are subiecte sensibile. S-au publicat, în paginile ei, destule pagini polemice, în general, nu foarte blînde cu guvernanţii – oricare vor fi fost ei – tot aşa cum au apărut şi sumedenie de panegirice. Nu există limite ale libertăţii de expresie. În schimb, există limite ale competenţelor. Nu publicăm articole agramate (acesta nu este un eufemism!) sau, pur şi simplu, nule valoric (prin lipsa, cel puţin, a unei minime informaţii); nu publicăm insulte şi nu acceptăm limbajul suburban şi pamfletar. Dacă lipseşte curajul – şi, din păcate, în general, lipseşte – acest lucru se datoreşte mediului în care funcţionează muzeele româneşti şi relaţiilor stabilite între cei care lucrează în această branşă. Este greu să critici o expoziţie, atîta timp cît îl cunoşti pe autor, îţi este prieten şi te-a mai şi invitat la cocktail-ul de după vernisaj! Decenii întregi, în România, critica a fost înţeleasă ca un atac la persoană, iar anii de după căderea comunismului nu au schimbat cu nimic această înţelegere a discursului critic. Aşa s-a ajuns la situaţia aberantă în care, despre o expoziţie proastă, nimeni nu are curajul să scrie nimic, chiar dacă toată lumea o bîrfeşte! De aici, decurge o altă enormitate: autorul expoziţiei scrie un articol despre propria sa realizare, în care, după ce o descrie, încearcă să o "explice", aşa cum face profesorul cu şcolarii de gimnaziu. Este ca şi cum un romancier s-ar apuca să îşi scrie recenziile la ultima sa creaţie, în lipsa recenziilor scrise de critici profesionişti. Din păcate, lipsei de curaj i se adaugă şi lipsa de documentare. În oceanul referenţial al lumii contemporane, autorul se pierde, astfel încît, în locul unei documentări serioase, avem parte, adeseori, de referinţe copiate aiurea de prin Internet.

P. S. Deşi cunosc foarte puţine periodice culturale "din interior", fiind consumator al cîtorva şi cunoscînd cîţiva redactori, ştiu că problemele pe care le întîmpină revista pe care o conduc se multiplică în cazul celor mainstream. Peisajul, aparent, diversificat arată, mai degrabă, ca un ţărm zdrenţuit, iar publicaţiile generaliste se apropie, dacă nu prin scop, atunci prin grupul de colaboratori şi prin publicul – ţintă, de publicaţii de nişă, de grup, de cartier, de gaşcă. Asta nu înseamnă că nu avem cîteva excelente reviste şi alte cîteva publicaţii foarte bune – dar peisajul devine ceva mai greu de cuprins şi de înţeles, iar impresia de provizorat este apăsătoare, chiar şi atunci cînd se dovedeşte a fi, prin însăşi supravieţuirea publicaţiilor, greşită. Iar în ceea ce priveşte libertatea de expresie, dacă există vreo barieră (lăsînd la o parte cazurile în care această libertate este luată drept paravan pentru insultă), aceea e numai în minţile noastre, sădită, poate, din vremea în care – unii dintre noi – eram îndoctrinaţi cu viziunea comunistă asupra lumii.

Vasile Ernu,
director executiv IDEA, Redactor asociat Idea artă+societate,
Cluj-Napoca

1. Mai întîi, cred că ar trebui să existe o echipă care să dorească şi să poată face această revistă. Cu toate că în tradiţia românească revistele culturale (şi nu numai) sînt legate de numele unor personalităţi, cred că vremea revistelor lu’ cutărescu a trecut. A sosit vremea echipelor, iar echipa are nevoie în primul rînd de o ideologie sau direcţie bine gîndită şi asumată.

În al doilea rînd, trebuie să existe o competenţă managerială care să facă procedurală posibilitatea ei (revistei) fizică de a exista. În acest sens, ştiind foarte bine că nu putem trăi din autofinanţare, trebuie să ne îndreptăm spre o colaborare cu fonduri private şi nu de stat. Şi iarăşi, în tradiţia autohtonă, presa românească asemenea întregii noastre culturi are o tradiţie de colaborare cu statul şi nu cu mecenatul. Eu cred că şi de aici ni se trage acea trăsătură de bază a intelighenţiei române care este oportunismul. Cu statul (puterea) e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de negociat.  Dintr-o negociere cu statul întotdeauna vei ieşi învins şi în definitiv vei fi utilizat. În ce priveşte mecena, el nu este nici "sfînt", nici lipsit de interese, însă cu o astfel de instanţă negocierea se face în interesul ambelor părţi. Bătrînul Soros a încercat să ne înveţe cîte ceva prin experimentele (finanţările) sale. Repet, sînt riscuri şi în acest domeniu dar sînt mai mici decît cele în raport cu statul.

Şi încă o condiţie esenţială: o revistă trebuie să propună o diferenţă faţă de ceea ce există deja. La ce ne-ar folosi încă o revistă (a cîta oare?) care dezbate aceleaşi teme, aceleaşi domenii şi lucrul cel mai tragic, cu aceiaşi oameni. E ca într-un film foarte urît. Vreau reviste noi (cît mai puţin literare cu toate că iubesc la nebunie acest domeniu), cu teme şi probleme noi propuse şi oameni noi care nu scriu ca maestrul x-lescu. Puţină diferenţă. Amin.

2. Mă rog, nu cred că ne lovim de "tabuuri" şi probleme delicate, cît de lipsa de persoane competente în ale gîndirii. În cazul nostru, probabil ca în cazul multora, limitele libertăţii şi limitele competenţei revistei sînt impuse de propriile noastre limite pe care încercăm din cînd în cînd să le depăşim. Fireşte, există nişte reguli ale jocului şi criterii valorice, precum şi domenii de interes care impun anumite rigori, dar asta nu are nimic de a face cu aceste cuvinte "sfinte" ale noii orînduiri care se cheamă libertatea de expresie.

Cornel Moraru,
redactor-şef, revista Vatra, Târgu Mureş

1.Revista Vatra are în spate o tradiţie. Prima serie (avându-i ca directori pe Caragiale, Slavici şi Coşbuc – cei mai importanţi scriitori români ai momentului) a apărut între anii 1894 – 1896. Se tipărea la Bucureşti, dar publicul ţintă era – cu precădere – cel din Ardeal. De altfel, revista era făcută de Coşbuc şi tipărită pe banii socrului acestuia. Seria nouă apare la Târgu-Mureş din anul 1971. Este, desigur, o altă revistă, conectată la pulsul de atunci al culturii româneşti. Insist asupra acestui aspect, deoarece o revistă poate fi şi beneficiara unei tradiţii: un fel de inerţie, pe care, uneori, o numim continuitate. Problema pentru o revistă ca Vatra e să nu trăiască doar din această inerţie. Oricât de coerent şi stabil ar fi programul  unei publicaţii culturale, evoluţiile în timp sunt evidente şi absolut necesare. Fără această mobilitate (care trebuie să vină şi dintr-o voinţă fermă de schimbare permanentă) orice revistă îşi devine, mai devreme sau mai târziu, postumă.

Dar nu aceasta e principala premisă care face posibilă existenţa unei reviste de cultură astăzi. După 1989 au apărut multe reviste noi, unele dintre ele foarte bune. Adevărul e că toate revistele, de la revoluţie încoace, s-au înnoit, cum s-a întâmplat şi cu Vatra. Noi am pus accentul, mai întâi, pe împrospătarea echipei redacţionale, iar efectele s-au văzut imediat. Consider că la o revistă de cultură grupul redacţional este tot atât de important ca şi revista propriu-zisă, dacă nu chiar mai important. Poate că aceasta e principala condiţie a existenţei unei bune reviste de cultură în zilele noastre. Alături, desigur, de un program coerent al conducerii redacţiei, în sensul promovării consecvente a valorilor autentice şi mai ales a tinerilor. O revistă trebuie să fie conectată la pulsul viu al literaturii/culturii momentului şi acest puls îl dau cu precădere generaţiile mai tinere. De asemenea, noi acordăm prioritate numerelor "tematice". E drept că asemenea numere se fac greu. Dar merită tot efortul (cu toate întârzierele de apariţie, uneori, inerente). Orice număr de revistă ar trebui să fie axat măcar pe o idee sau pe o problemă de interes actual. Sau pe un autor important, de prim-plan, cum facem noi în cadrul rubricii "Ţintă fixă". Din păcate, multe din revistele de azi sunt destul de prăfuite, au un  aspect mai degrabă muzeal. Evită chestiunile mai delicate şi sunt făcute oarecum la întâmplare sau stereotipic, în funcţie de rubricile fixe dinainte stabilite. Or, şi aici, la nivelul rubricilor, ar trebui mai multă mobilitate.

N-am spus nimic despre condiţiile financiare. În mod normal, nici n-ar trebui luate în discuţie. Dar toată lumea se confruntă astăzi, într-un fel sau altul, cu mari dificultăţi financiare. Salvarea celor mai multe revistă de cultură a venit – din câte ne dăm seama – de la autorităţile locale (primării sau consilii judeţene). O formulă eficientă de finanţare (pe termen lung) nu există însă şi ne bucurăm enorm când avem un buget asigurat măcar pentru un an de zile. Dar asta se întâmplă tot mai rar. Pe de altă parte, deja se manifestă şi unele semne negative. Multe reviste devin tot mai provinciale, mai localiste, iar în caseta redacţională apar nume de tot obscure… În spatele acestui fenomen se află – bănuiesc – un mod de finanţare condiţionată, pe fondul presiunii tot mai agresive a veleitarismului şi mediocrităţilor locale.

2. Voi răspunde tranşant la ultima întrebare din ancheta Dvs.: nu există limite ale libertăţii de expresie la revista Vatra. Este un pariu acesta pe care ni l-am impus imediat după 1989, ca o datorie de conştiinţă, după atâţia ani de cenzură şi compromisuri (deşi nu noi am fost cei mai zeloşi cu compromisurile!). În mod curios, renunţarea la orice intenţie de cenzurare a produs, nu o dată, reacţii dintre cele mai surprinzătoare. Chiar în acest an am primit mustrări de unde nici nu ne aşteptam pentru un poem al lui Marius Ianuş sau pentru textul lui Paul Goma despre Basarabia (publicat între timp, în volum, şi la Chişinău). Pot spune că mereu ne-am confruntat cu astfel de reacţii, unele pe plan local, altele venite din partea confraţilor, chiar a prietenilor. Mai există – se pare – în România un fel de nostalgie a cenzurii. Se pierde din vedere un lucru simplu: orice publicaţie independentă manifestă o oarecare doză de inconformism. În ce ne priveşte, o astfel de abordare a condiţiei presei culturale nu e chestiune de curaj, ci de intrare în normalitate. De aceea, nu cred că mai există astăzi teme sau subiecte tabu. Da, există teme delicate, sensibile (cum le numiţi), dar ele nu trebuie evitate, ci, dimpotrivă, provocate şi dezbătute cu toată seriozitatea. Sunt de acord însă că, uneori, lipsa de competenţă şi credibilitate pot compromite astfel de subiecte, pe care eu le consider extrem de generoase (singurele care mai pot relansa cu adevărat presa noastră culturală în anii ce vin). Noi nu excludem nici angajarea politică mai fermă a presei culturale româneşti de aci înainte. Se întâmplă lucruri grave pe scena politică, şi la Bucureşti şi la Chişinău. Nu putem rămâne indiferenţi. Aici, în ţară, puterea trece printr-o gravă criză de legitimitate, mai ales în ideea apropiatei integrări europene. Dovezile de conformism ale unei bune părţi din mass-media românească (aservită puterii) au devenit de-a dreptul greţoase. La Chişinău e pe cale de a se produce o mistificare de proporţii, pe care nici Stalin n-a îndrăznit s-o legifereze pe faţă. Noroc că este opera comuniştilor, probabil actul lor de deces. Peste tot comunismul a murit în urma unor astfel de măsuri extremiste, care s-au dovedit - mai devreme sau mai târziu - sinucigaşe.

Nicolae Leahu,
redactor-şef, revista Semn, Bălţi

1. Premise? Sînt oamenii care fac o revistă nişte premise? Dar atmosfera, irespirabilă, în care trăim, asaltînd voiniceşte redutele unor şi aceloraşi probleme de peste un deceniu şi jumătate, ar fi o … condiţie? Ei bine, pînă şi gropile de pe străzi şi porţile vopsite în trei culori, pentru a-i uimi pe urmaşii răpitei Europe, au un rol în modul cum se gîndeşte pe sine însuşi omul de cultură, cu atît mai mult cînd îşi asumă curajul de a ieşi în scenă, la  catedră, pentru că – nu-i aşa? – o revistă este … "o tribună". Libertatea de expresie ţine deja de mesajul pe care îl comunici publicului, fie pentru a-l informa/instrui, fie pentru a-i dezvolta/cultiva gusturile. O revistă de cultură pledează, provoacă, emancipează un simţ superior celorlalte, rafinează senzorialitatea, o acutizează, îi lărgeşte disponibilităţile de cunoaştere. Astfel vor fi stînd lucrurile la modul ideal, într-un proiect (istoric? realist?) de care nu dau seama decît pe măsura alunecării pixului pe hîrtie. Sigur că o revistă este întotdeauna un caz particular al vieţii culturale şi că ea poate fi una spălăcită ca o pereche de iţari tîndalici, chiar avînd în spate o instituţie guvernamentală, guvernul însuşi sau un trust de presă, la fel cum o alta se impune dacă o girează un singur condei, unul viu şi percutant totodată, cum a fost cel al lui Tudor Arghezi, ilustrul inventator al Bilete-lor de papagal. Pe de altă parte, amintindu-ne că cenaclurile "Junimea" şi "Sburătorul" au stimulat apariţia a două reviste celebre, decisive pentru dezvoltarea literaturii române, în condiţii istorice diferite, alte două cenacluri ("Junimea" lui Ov. S. Crohmălniceanu şi "Cenaclul de Luni", condus de Nicolae Manolescu) şi-au îndeplinit cu brio misiunea culturală, lansînd mai multe nume într-un an decît ar fi debutat într-un secol atîtea şi atîtea – cu o vorbă a lui Eminescu – foi ale vitelor de pripas. Iertat fie-mi… citatul, dacă muştile de rigoare şi-au şi ochit căciulile. Mai spartan, descoperind nişte premise/condiţii-standard, n‑ar mai exista nici un risc de meserie, tot publicistul şi-ar procura reţeta şi presa de cultură ar rămîne o banală problemă de difuzare sau de-un stilou cu peniţă de aur – pentru a nu scrijela cu vreun cui bunul de tipar. (Rîd).

Cu puţină răbdare, am da tîrcoale chestiunii şi pedestru, şi ecvestru, dar nu aceasta-mi pare problema, pentru că, fără sprijinul Institutului Cultural Român, praf şi pulbere s-ar alege de întreaga disponibilitate ludică şi analitică a echipei Semn…  Acum, că avem o revistă şi la Bălţi, inventăm Cititorul (o premisă… în curs de dezvoltare), poate ajungem să-l vedem şi scriind…

2. S-avem noi atîţia faliţi şi "tabu" – uri ba?! Interzis iaste să se citească  ceea ce nu se publică, nu mai puţin proscrisă fiind şi lectura telepatică.

Rezumat