Magia, ştiinţa renaşterii

Scrisă la finele deceniului 8 al secolului trecut, dar neterminată şi tipărită abia acum, "Iocari serio" – ultima carte din seria operelor complete ale lui Ioan Petru Culianu în curs de publicare la editura ieşeană Polirom – reprezintă una dintre cele mai bune introduceri în ceea ce Sorin Antohi a numit de curînd "laboratorul" savantului. Ea ne arată care era atunci, prin 1978-1979, perspectiva la care ajunsese Culianu în legătură cu specificitatea fenomenului renascentist, asupra căruia urma să revină doar peste puţină vreme în "Eros şi magie...", volumul care i-a adus, precum se ştie, celebritatea. Că avem de a face, prin cartea pe care o comentez, cu o creaţie "de laborator", nedusă pînă la capăt, ne‑o arată, mai întîi, diferenţele faţă de textul publicat în 1984 la Flammarion. Cea mai importantă constă într-o schimbare a unghiului de interes: dacă "Iocari serio" se ocupă de ceea ce Culianu consideră drept definitoriu pentru paradigma renascentistă de gîndire, anume, magia, amintita versiune franceză este în întregime construită în jurul unei teorii culturale a schimbării istorice, care interpretează modernitatea ca expresia unei drastice "cenzuri a imaginarului", inaugurată de reacţia antirenascentistă a Reformei şi Contrareformei (nu insist; această splendidă carte este astăzi accesibilă oricui). Pe de altă parte, "Iocari serio" integrează şi un studiu mai vechi al lui Culianu (Marsilio Ficino e il platonismo nel Rinascimento), pe care tînărul absolvent al Literelor bucureştene îl prezentase ca teză de licenţă în 1972. Nici cu acesta asemănările nu sînt mai mari, întrucît, ceea ce în textul din 1972 constituia structura de rezistenţă a întregii demonstraţii – opera lui Ficino – apare în cartea la care mă refer aici "topit" într-o viziune mai amplă, care îmbrăţişează întreaga epocă. În orice fel ar fi privită, "Iocari serio" este, aşadar, o carte de "tranziţie".

Reproducînd un dictum ficinian ("Iocari serio, studiosissime ludere"), titlul cărţii are un dublu sens, unul evident, celălalt camuflat. Cel evident "spune" că jocul este esenţa lumii, iar misterul creaţiei constă în caracterul ei ludic, gratuit, potrivit unei interpretări foarte răspîndite în cultele ("misterele") premodernităţii (precum orfismul). Sensul camuflat decurge din felul în care intenţiona Culianu să prezinte teza fundamentală a cărţii, pentru a o face să "treacă" la un public academic nepregătit să o accepte în spectaculoasa ei noutate (voi reveni mai jos).

Potrivit acestei teze – drastic simplificată – paradigma de gîndire a Renaşterii (de sorginte platoniciană şi, ca atare, comună, atît Antichităţii, cît şi Evului Mediu) este complet deosebită de aceea modernă, iar pentru a o înţelege trebuie să "uităm" reperele după care privim astăzi lumea. Locul deţinut acum de ştiinţă, ca modalitate globală de cunoaştere a naturii, aparţinea, în perioada Renaşterii, magiei, solidară cu o viziune holistă asupra lumii, bazată pe trei principii fundamentale – unitatea, ierarhia şi izomorfismul –, care "legau" între ele cele două regnuri ale acestei lumi: vizibilul şi invizibilul. "...În timp ce obiectul ştiinţei de astăzi – scrie Culianu – trebuie căutat pe orizontală, în lumea înconjurătoare, obiectul ştiinţei Renaşterii se află pe o verticală a fiinţei în care se stabileşte o ierarhie ontologică. Ceea ce se află aici "jos" este numai copia palidă, imperfectă, coruptibilă, a ceea ce se află "sus". "Fenomenul" are locul său în ambele ştiinţe; dar în timp ce pentru noi fenomenele naturii... vădesc anumite legi transformabile în formule fizico-chimice, fenomenele de care se ocupă ştiinţa Renaşterii trimit către o lume ocultă, invizibilă, care transpare prin ele pînă aici, "jos" (p. 32). Or tocmai aici intervine rolul omului de ştiinţă al Renaşterii, adică al magicianului: el sesizează în lumea înconjurătoare figurile şi formulele subtilelor corespondenţe cu invizibilul şi se foloseşte de puterea lor coercitivă pentru a-şi însuşi – cum scrie autorul – "serviciul lor prestigios" (p. 33). Modul său de lucru era la fel de raţional şi riguros procedural ca şi al omului de ştiinţă modern. Ceea ce îl separă, însă, pe magician de "scientist" sînt criteriile după care fiecare înţelege lumea, iar aceste criterii fac din separaţia lor una ireductibilă.