Gheorghe Crăciun şi mirajul tranzitivităţii

În condiţii normale, o carte precum Aisbergul poeziei moderne, incitantă şi provocatoare în întregul ei, ar fi trebuit să dinamiteze nu atît prejudecăţile cu privire la poezie (putem fi siguri că perspectiva propusă nu riscă să intre, ea însăşi, în zona lunecoasă a adevărurilor apodictice?), cît inerţiile comode şi laşe. Ipotezele, demonstraţiile, concluziile lui Gheorghe Crăciun, incomode pentru mulţi, dar blindate cu o postfaţă semnată de Mircea Martin (cartea ar fi menită unui destin european, citim aici), sînt poate mai uşor de discutat în culise – şi acolo, în culise, chiar dezavuate – decît supuse unei operaţii analitice, fie ea şi cordială. Printre altele, e posibil să se spună că Gheorghe Crăciun, prozatorul Gheorghe Crăciun, înţelege poezia prin prisma prozei. "Orice discuţie despre poezie conduce inevitabil la proză", sună unul din paradoxurile aparente ale cărţii, fixat într-o expresie memorabilă. La drept vorbind, a formula memorabil este unul din semnele, chiar dacă poate nu cel mai important, care dau seama asupra criticului veritabil. Sau să se spună: Gheorghe Crăciun înţelege poezia făcînd partizanat optzecist, "postmodernist", lunedist ori… didacticism steril (căci autorul, cum ştim, e universitar, iar cartea, o revăzută teză de doctorat), în fine, lucruri care nu au nici un fel de relevanţă dacă nu trec în zona conceptualizării, fie şi polemice.

Exacţi fiind, Aisbergul poeziei moderne dizolvă în ea mai bine de douăzeci de ani de întrebări, nelinişti, ezitări şi însumează, prin problematică şi perspectivă, cîteva cărţi distincte, la fel cum, de asemenea, aruncă în posibil alte cîteva, nescrise, dar al căror sîmbure se întrevede extrem de luminos. Printre ele, pentru a ne opri, ca să zic aşa, doar la detalii, o excelentă carte despre Bacovia, pentru care Gheorghe Crăciun propune deopotrivă o imagine de ansamblu inovatoare şi analize secvenţiale de mare "exactitate" interpretativă. În plus, o carte cu atît mai provocatoare cu cît, venind din bastionul aceleiaşi generaţii şi avînd pe jumătate o finalitate comună, contrazice în mod decis ipotezele cărtăresciene din Postmodernismul românesc, fapt care demonstrează că dincolo de adevăr (al cărui miraj, trebuie s-o spunem, întemeiază cu adevărat), există un spirit interogativ suficient finalmente sieşi. Şi lucrul acesta nu vrea deloc să însemne că adevărul e scos din ecuaţie, lăsînd locul simplei gimnastici intelectuale. Spun toate acestea din două motive. Pe de o parte, cred că Aisbergul poeziei moderne nu este deloc (helas!) o simplă temă de cercetare, ci consecinţa unei crize a limbajului, asumate de Gheorghe Crăciun interogativ (de nu mai mult decît atît), şi deopotrivă consecinţa unei nelinişti care se desăvîrşeşte în pasiune; pe de altă parte, fără ca autorul să se plaseze cumva în zona trăirismului, ba dimpotrivă, pulsînd de cerebralitate, nu pot să nu-mi amintesc cuvintele lui Nae Ionescu, care le spunea, cred, studenţilor săi să gîndească, fie şi greşit, numai s-o facă.

E greu de spus acum dacă această carte e înainte de toate interogativă – primul ei paragraf este alcătuit din nu mai puţin de unsprezece întrebări referitoare la poezie, urmate de altele, fireşte, formulate sau doar sugerate pe parcursul cărţii –, dacă se instituie ca o încercare de clarificare şi redefinire/restituire a conceptelor (nu întîmplător autorul îi rămîne îndatorat lui Mircea Martin pentru "ştiinţa sa de a promova în discuţii îndoiala metodică, grija pentru acurateţea termenilor şi obligaţia prealabilă a clarificărilor teoretice, punîndu-te astfel în acea stare de combustie interioară favorabilă problematizării în scris a ideilor"), sau dacă nu cumva, pornind de la o intuiţie, ea nu-şi subordonează în exerciţiul demonstrativ aproape totul. Căci autorul îşi impune teza cu o fervoare care exclude orice umbră de inocenţă, devenind de la un moment vădit partizană; el însuşi emite din cînd în cînd în surdină ipoteza unei inflexibilităţi controlate şi deliberate. E greu de spus ce este pînă la capăt această carte, deşi am crede că importanţa ei, anvergura-i minuţios construită şi, dacă vreţi, şi fascinaţia ei sînt date tocmai de suprapunerea acestor nivele, care împreună o fac şi provocatoare, şi înalt didactică, şi cerebrală, şi polemică. 

În linii mari, Gheorghe Crăciun îşi propune nici mai mult nici mai puţin decît să reinterpreteze istoria şi conceptul poeziei moderne, sau, mai exact, să scoată la suprafaţă partea nevăzută a acestui aisberg şi, prin antiteză cu partea lui vizibilă, să-i demonstreze legitimitatea istorică şi, finalmente, valorică. Nu‑i lipseşte autorului nici erudiţia şi nici patosul demonstrativ (recunoaştem: însoţit de foarte multă răbdare), toate acestea, însă, pe un fond polemic, nu întru totul neadecvat, care hrăneşte, însă, şi anumite excese ori exagerări. Fără acest ton, să fi rămas, oare, teza, prea searbădă?! Injustă întrebare…

Dar ce anume este şi, concret, care este parte nevăzută a poeziei moderne?! Pornind de la o intuiţie generată de creaţia bacoviană (care, se susţine, debutase sub semnul simbolismului pentru a evolua către o poezie de notaţie, obiectivă, antilirică), Gheorghe Crăciun preia disocierea lui Tudor Vianu dintre reflexiv şi tranzitiv, ranforsează conceptele, pentru ca apoi, cu ochi critic, să recitească teoriile cele mai avizate despre poezia modernă şi despre limbajul poetic. De aici, mai întîi observaţia că "poezia nu poate fi confundată cu un anumit spaţiu al său, oricît de profund şi de complex ar fi acesta, şi nici cu un anumit stadiu al său de dezvoltare, oricît de sintetic şi de uşor configurabil într-un model s-ar dovedi el". Ulterior, denunţarea riscurilor care decurg din punerea semnului egalităţii "între poezie şi metafizică, transcendenţă, magie sonoră, idealism, metaforă, orfism, vizionarism, impersonalitate, autoreflexivitatea discursului şi motivarea limbajului". Recunoaştem sub toate aceste cuvinte modelul poeziei moderne instituit de Marcel Raymond, Hugo Friedrich ori Carlos Bousoсo (şi nu numai de ei), al acelei poezii născute, prin simbolismul francez, din Corbul lui E.A.Poe.

Simbolismul, iată unul din caii de bătaie ai tezei lui Gheorghe Crăciun, care îşi asociază, însă, într-un fel prea puţin motivat, teoria limbajului poetic ca limbaj deviant. La drept vorbind, deşi extrem de credibilă într-o vreme, teoria aceasta are mai degrabă relevanţă pentru poezia de tip ornamental şi tradiţionalist (cu toate acele erezii ale ei, identificate chiar de Poe) şi nicidecum pentru faţa, dacă vreţi, metafizică şi lirică a poeziei moderne. O teorie lingvistică asupra limbajului poetic precum aceea aparţinîndu-i lui Eugeniu Coşeriu – asupra căreia Gheorghe Crăciun nu insistă, deşi, invocînd-o în trecere, acceptă că ea ajunge la un "rezultat spectaculos" –, teorie conform căreia poezia, la polul opus concepţiei deviaţioniste, este "plenitudinea funcţională a limbajului", se fundamentează pe conceptul deja acceptat, să-i spunem tare, al poeziei moderne. Că este aşa, o dovedeşte şi faptul că Eugeniu Coşeriu era un admirator fără limite al poeziei lui Ion Barbu (din care putea să recite ore în şir), poet care se apropie cel mai mult  la noi, de conceptul poeziei moderne a cărei critică Gheorghe Crăciun o face aici.

De fapt, o întrebare pe care Gheorghe Crăciun n-o pune, dar la care teoria sa ne provoacă în permanenţă, ar putea să sune în felul următor: Cît de modernă (în termenii discutaţi) este aşa-zisa poezie română modernă?! După "reţetarul" lui Hugo Friedrich, sînt cu adevărat moderni Tudor Arghezi sau Lucian Blaga?! Şi punem această întrebare în condiţiile în care Gheorghe Crăciun însuşi vorbeşte despre poezia modernă (căreia aceşti poeţi i-ar aparţine) în termeni care o apropie proiectului poetic simbolist. Departe de aceşti poeţi tocmai "revoluţia" simbolistă a sugestiei şi intuiţionismului! Mergînd pînă la generalizări care să bucure vocaţia reală a sintezei, atraşi de fascinaţia unei demonstraţii, care se arată, morganică, în depărtarea orizontului, şi preferînd detalierile cele mai surprinzătoare, nu riscăm oare tocmai reactivarea cîtorva clişee, în condiţiile în care ne propunem tocmai dinamitarea lor?!

În fine, Gheorghe Crăciun instituie reversul acestui model (să-i spunem central, tare sau de suprafaţă) şi o face descriindu‑i istoria (descinzînd din Walt Whitman), fixîndu-i tipologia, "rescriind" şi reevaluînd însăşi istoria poeziei moderne. În tot acest demers, el pare susţinut de poeticile explicite ale unor mari poeţi, americani sau europeni deopotrivă, de evoluţiile interioare ale unor universuri poetice (cazul lui Montale, cel mai elocvent), în fine, de perspectiva unor poeticieni marginali, precum iugoslavul Jovan Hristiж, pentru care "exprimarea prin intermediul prozei ni se prezintă ca una din însuşirile caracteristice ale poeziei moderne". E vorba însă de mult mai mult decît atît. Gradul zero al expresivităţii ar presupune ca anecdotica, epica, elocvenţa, didacticismul, contingentul, retorismul, absenţa rigorilor compoziţionale, alungate în afara poeticităţii de simbolism, să fie toate elemente definitorii ale tranzitivităţii. Ce-şi propune finalmente Gheorghe Crăciun este să legitimeze această poezie, căreia i se pot aşeza drept premisă cuvintele lui F. Ponge, conform căruia "lumea există pur şi simplu şi se cere înregistrată". Astfel, faţă în faţă, o poezie rece, abstractă, alienantă, elitistă, pură şi alta, mai umană, accesibilă, "realistă" şi obiectivă, considerată poate de unii facilă.

Or, întrebările pe care le provoacă această perspectivă (cu întregul eşafodaj presupus) sînt, în sine, aproape subiectul unei alte cărţi. Walt Whitman, Wordsworth, T.S. Eliot, William Carlos Williams, Robert Frost, Ezra Pound, nu mi se pare să fi aparţinut nicicînd, şi spun lucrul acesta prin prisma prestigiului lor, unei poetici marginale. Nici despre europenii Maiakovski, Kavafis, Fernando Pessoa ori Montale nu s-ar putea spune aşa ceva. Dar, dacă situarea lor e încă o problemă de discutat, sigur este că "frontul" puternic al acestei poezii "alternative", reprezentat mai ales de poeţi americani, aduce cu sine întrebarea dacă nu cumva o anume calitate a limbii engleze intră structural printre cauzele-i generatoare. Gheorghe Crăciun însuşi acceptă într-un loc că "limbile analitice – şi engleza poate fi considerată limba cu caracterul analitic cel mai marcat dintre toate limbile indo-europene – pun accentul pe claritate, precizie şi exactitatea conceptuală a cuvintelor". Mă întreb de nu cumva vechii opoziţii, fertile, dintre poezia de expresie franceză şi cea de expresie germană, nu-i ia locul acum una care pune faţă în faţă poezia de expresie franceză, cu simbolismul şi celelalte dominante criticate aici destul de viguros, şi cea de expresie engleză… Pe acest teren destul de lunecos, aş arunca în bătălie fie şi numai o nedumerire, care s-ar putea dovedi, ce-i drept, explozivă, privitoare la pragmatismul american ale cărui rădăcini pot fi nu numai lingvistice, ci şi religioase… Cert este, însă, că poezia europeană însăşi – şi aceea română, prin optzecism – pare să fi glisat vertiginos în ultimii zeci de ani către o poetică nesugestivă, a exactităţii numirii, "realistă" şi pragmatică.

În condiţiile în care poeţii aceştia, cel puţin cei americani, par să nu mai aibă nevoie de nici un fel de legitimare axiologică, se pune, însă, întrebarea dacă nu cumva situarea lor pe prima treaptă valorică nu s-ar datora, de fapt, unor confuzii. Iată cazurile lui Bacovia sau Montale, şi ei n-ar fi doar nişte excepţii. Ca şi devenirea lor, ignorată, poeticile lor, explicit tranzitive, ar fi trădate de o situare, inadecvată, tot în zona reflexiv-esenţialistă. Să nu ne lăsăm, totuşi, înşelaţi. Cred că se poate demonstra că, în astfel de situaţii, riscul unei înţelegeri esenţialiste, adică riscul de a identifica o metafizică fie şi în absenţa ei, intră el în proiectul constructiv care aparţine aşa-numitei poezii tranzitive. Şi cred că o bună parte din această poezie mizează tocmai pe existenţa acestui risc, care nu înseamnă decît "umbră" metafizică. Faptul că "interioritatea umană a fost pusă între paranteze" şi că "obiectele există pur şi simplu", fără "nici un mister, nici o transcendenţă", faptul că poetul înregistrează epiderma realului este, şi nu prin frauda ficţiunilor critice, un alt mijloc de salvgardare a metafizicului. Unii vorbesc în această situaţie de postmodernism. Crăciun, care abia invocă acest cuvînt, proiectează totul, cum am văzut, spre faţa nevăzută, dar atît de puternică, a modernismului. În fine, asta e deja o altă discuţie, pe care n-o dezvoltăm aici… Dar nu e surprinzător, de exemplu, că Josй Gil, cel care susţine că "a vedea, şi a vedea că vizibilul nu este decît vizibilul", îşi numeşte cartea din care, prin intermediul lui Gheorghe Crăciun, am citat Fernando Pessoa ou la mйtaphysique des sensations?! Există, poate, şi o metafizică a senzaţiilor…, a materiei înregistrate simplu; poezia lui Withman nu este străină ea însăşi de acest lucru. Şi nu cred, de exemplu, că obsesia totului la Mircea Cărtărescu sau aceea a hipermateriei la Magda Cârneci, în poezii şi poetici atît de diferite, nu se fundamentează tocmai pe o metafizică a senzaţiilor. În condiţiile în care Gheorghe Crăciun, ştiind că "poezia merge înainte cum vrea ea", e convins că traiectul ei duce spre eliminarea totală a reflexivităţii (acestea sînt previziunile sale orgolios-sumbre), ce facem cu o afirmaţie ca aceea a Magdei Cârneci care crede încă în "curajul poetului" care ar sta în puterea sa de "a mărturisi extazul enorm al realităţii. A mărturisi astfel urma divinului în lume". Ce facem cu întreaga poezie, de exemplu, a lui Emilian Galaicu-Păun?! Nu e deloc elocvent faptul că, iată, un Ion Stratan, ale cărui poeme stau uneori atît de vizibil alături de acelea ale lui William Carlos William (te-ai putea întreba care dintre cei doi a scris poemul citat de Crăciun: "Ieri pe şoseaua naţională şapte / Un automobil / Mergînd cu o sută pe oră s-a năpustit / Într-un platan / Cei patru ocupanţi ai săi au fost / Ucişi"), a fost asociat deseori spiritului nichitastănescian?! Sînt măcar lucruri de discutat… Dar Gheorghe Crăciun observă, şi o spune cu un fel de neîncredere, că "o parte a poeziei zilelor noastre îşi întemeiază mai departe demersurile pe utopia unui limbaj poetic unitar, deşi variat şi variabil, omogen, deşi difuz şi nuanţat, totalizant, metafizic, simbolic, cu aspiraţii orfice".  Dacă se întîmplă astfel şi dacă o astfel de realitate nu e din start, sau din nevoi cerute de impunerea propriului punct de vedere, dezavuantă, nu cumva teoria sa e prea mult un construct teoretic şi prea puţin o realitate de fapt?! Trecînd uşor de la polul aspru al condamnării, în bloc nediferenţiat, a poeziei româneşti "moderne" la entuziasmul afirmativ privind poezia obiectivă, Gheorghe Crăciun nu uită totuşi o relativitate de bun simţ, care îl face să afirme, deşi tocmai spre finalul cărţii, că "există o mulţime de situaţii în care e dificil să decizi între caracterul tranzitiv sau reflexiv al unui text şi posibilul său caracter lingvistic. Putem noi spune cu toată convingerea unde sfîrşeşte poezia limbajului şi unde începe poezia eului, a existenţei?". O întrebare căreia îi putem adăuga alta, privind ruptura dintre poezia reflexivă şi cea tranzitivă. Iar dacă vorbim de impostură, de "minciuna" poeziei moderne (problemă cu adevărat importantă), aceasta nu e deloc doar apanajul reflexivităţii, cum se sugerează într-un loc.

Oricum, nu e mai corect, oare, să vorbim despre "istorii" poetice distincte şi paralele, decît de o succesiune valorică cu puternice accente exclusiviste?! Pentru Gheorghe Crăciun, poezia aceasta "mai nouă" se naşte oarecum euforic pe ruinele vechii poezii metafizice, romantică şi simbolistă, iar azi, "discursul de tip metafizic, reflexiv îşi epuizează ultimele avataruri. Poezia tranzitivă tinde spre gradul zero al comunicării". Ciudat este că, atunci cînd face o astfel de afirmaţie, Crăciun îl citează pe Breton ("Poezia e conţinută pretutindeni (…). Pentru poetul adevărat totul este poezie. Poezia poate să existe  fără expresia poetică literară"), cel care se dovedise a fi, în concepţia lui Crăciun, polul cel mai înalt al… reflexivităţii. Nu e singurul caz de afirmaţii folosite cumva tendenţios în favoarea propriei demonstraţii. Pînă la urmă, nu e acesta neapărat un fapt blamabil. Dar, cum Gheorghe Crăciun singur observă, poezia aceasta tranzitivă e tot atît de veche precum aceea instituită de Poe. Dacă un capitol consistent se numeşte "Scurtă istorie a poeziei tranzitive" (mai exact ar fi fost, poate, e poeticilor tranzitive), finalmente el însuşi recunoaşte că nu poate fi vorba de o istorie, căci lipseşte, fie şi neconştientizată, perspectiva unei deveniri.

Cum discursul său, ferm iniţial, motivat totuşi de un partizanat asupra căruia ar trebui să insistăm, parcă nu atît pur ideatic, cît generaţionist, se îmblînzeşte treptat, Gheorghe Crăciun recunoaşte şi un alt fapt: că la această supremaţie a poeziei reflexive nu s-a ajuns prin fraudă. De unde atunci atîta fervoare negativistă?! Şi dacă noi acceptăm acum – eu nu cred că e un fapt la care poziţia cititorului de poezie să fie atît de refractară, cu toată ironia la care Gheorghe Crăciun îl supune – că "punerea semnului egalităţii între poezie şi lirism, metaforă, magie sonoră, sugestie, ambiguitate, metafizică orfică etc. conduce la o restrîngere intolerabilă a spaţiului discursului poetic", atunci putem cere un dram de îngăduinţă şi pentru poezia care, totuşi, se identifică cu lirismul, metafora, metafizica şi celelalte. În fond, nu e oare surprinzător că, deşi refuză opacizarea şi e tranzitivă, dorindu-se extrem de umană, directă, pariind totul pe miza comunicării, tocmai poezia aceasta e refuzată pe principiul că ea nu mai comunică nimic?! "Lipsa ei de profunzime, cotidianitatea ei antilirică, absenţa unor trimiteri simbolice spre adîncimile stereotipe ale spiritului trezesc suspiciunea, perplexitatea", citim.

În ce mă priveşte, nu cred într-o astfel de istorie, ci mai degrabă în ipoteza unor poetici paralele, chit că în unele momente la suprafaţă e reflexivitatea, iar alteori tranzitivitatea şi că istoria poeziei este, pe lîngă o sumă de istorii particulare (chestiune care nici nu poate fi adusă în discuţie într-o încercare de sinteză ca aceasta), şi istoria spiralată a unor permanente confruntări. Gheorghe Crăciun însuşi vorbeşte de poeţi… pereche, căci trobar plan şi trobar clos există în acelaşi timp. Valoarea, oricum, nu e dată de apartenenţa la unul sau altul dintre aceste principii devenite aproape metodă. De altfel, cred, sau aş vrea să cred, că şi pentru Gheorghe Crăciun lucrurile stau la fel, iar excesele – amendabile – sînt consecinţa nevoii de a impune, fie şi printr-o situare extremă (atenuată cînd şi cînd), o poezie care la noi, ca şi aiurea, fie e considerată facilă, fie e scoasă din zona poeticităţii. Ca să nu mai vorbim de felul cum e ea privită de cititorul mediu de poezie, care se cantonează în prejudecăţi ca într-o cetate. Eu cred că nu numai poeţii tranzitivi vor "să conserve şi să salveze poezia", iar "flecăreala" nu e numai un atribut al îndepărtării de concret. Poezia reflexivă însăşi trăieşte, în desele ei momente şi ipostaze, chiar temporale, dintr-o tentaţie a concretului.