Postmodernismul - pentru mase

Termen controversat, nebulos, încăpător, incitant, postmodernismul (românesc) şi-a făcut loc, încetul cu încetul, în programa (curriculumul) şi manualele şcolare din ţară. Chiar dacă despre postmodernism s-a scris incomensurabil de mult în comparaţie cu vârsta termenului lansat acum câteva decenii, acesta rămânea cumva în afara şcolii. Elevii erau privaţi, până adineauri, de posibilitatea de a cunoaşte ceea ce se întâmplă nou şi interesant în procesul literar ai cărui martori sunt.

Unii autori de manuale pentru liceu au inclus câteva opere poetice considerate de specialişti a fi suficient de reprezentative pentru curentul postmodern şi atunci necesitatea unui studiu care să lămurească, în limita posibilităţilor, lucrurile plutea în aer. Mircea A. Diaconu a fost acela care a inventariat textele postmoderne din manualele de liceu (dar a sugerat, într-o formă indirectă, şi altele; de exemplu, despre Liviu Ioan Stoiciu scrie următoarele: "Nu este, din păcate, luat în seamă de noii autori de manuale"), le-a inclus într-o antologie sui generis, le-a însoţit de comentarii ample care depăşesc cadrul strict al textelor propriu-zise, iar în loc de prefaţă, a introdus un studiu, destul de comprimat, ce schiţează principalele repere ale acestei mişcări literare din lume şi din România. În acest sens, lucrarea domnului Mircea A. Diaconu are un caracter polimorf şi polifuncţional, conţine tocmai acel minim de care are nevoie un licean din zilele noastre.

Trebuie adăugat într-o paranteză că lucrarea ar fi utilă şi liceelor din Basarabia, pentru că un manual de limba şi literatura română, cel de clasa a X-a (ediţia 2001), a inclus texte care s-ar preta la o interpretare prin intermediul grilei postmoderne (de exemplu, proza Adrianei Bittel, Petrescu şi Munteanu, dar şi alte bucăţi). Studiul inaugural, la care ne-am referit deja, din cartea lui Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, i-ar ajuta pe profesorii şi pe liceenii noştri să depisteze mostre similare în literatura din Basarabia, literatură conectată şi ea la bornele postmoderne.

Despre postmodernism s-a scris mai ales în anii ‘80 - ‘90 când mulţi scriitori erau tentaţi să prindă "monstrul din Loch Ness", cum a numit postmodernismul Ovid. S. Crohmălniceanu. Astăzi fenomenul a intrat în remisiune, nu mai este atât de atractiv, aşa cum arăta acum 15-20 de ani. Se simte deja un dezinteres în România faţă de postmodernism, ca să nu mai vorbim de Occident. Ihab Hassan declara încă la începutul anilor ‘90 într-un interviu publicat de revista Contrapunct că nu mai este interesat aşa de mult de postmodernism. Cu toată această inflaţie a retoricii postmoderniste, şcoala are nevoie de informaţii despre postmodernism, redate pe înţelesul elevilor, de aceea lucrarea lui Mircea A. Diaconu, cu un caracter uşor didactic, nu mi se pare superfluă.

Un personaj al lui Stendhal spune că în Rusia se întâmplă aceleaşi lucruri ca în Occident, numai că totul are loc cu o întârziere de 50 de ani. Afirmaţia este valabilă şi pentru spaţiul nostru românesc. Avem de a face cu fenomenul descris de Eminescu în poezia La steaua. Obiectul pornit din Occident dispare acolo, dar la noi continuă să strălucească. Tratamentul de clasicizare la care e supus postmodernismul în şcoală va face ca să-i ştirbească şi mai tare aura.

Oricum ar fi, atâta vreme cât mai există (la noi) un interes pentru postmodernism, scriitorii, artiştii în general, trebuie să răspundă solicitărilor, deşi miza provocatoare a postmodernismului a scăzut. Ceea ce şi face Mircea A. Diaconu, care se orientează spre şcoală pentru a propaga şi epuiza subiectul.

Studiul din deschiderea cărţii, intitulat Scurtă istorie a postmodernismului, care cuprinde doar vreo 20 de pagini, ia în dezbatere tezele principale ale fenomenului de rigoare. Studiul este împărţit, la rândul său, în câteva compar­timente scurte, dedicate diverselor aspecte şi relaţii ale postmodernismului: curentul ca atare, filiaţia cu sau fără ghilimele dintre postmodernism şi modernism, dezbaterile efectuate pe teren românesc în jurul postmo­der­nismului, paradigma poetică postmodernă, postmodernism vs. optzecism (pe parcurs mai e trecută în revistă relaţia postmodernism vs. textualism etc.). Studiul are în final şi o listă bibliografică cu cele mai reprezentative surse scrise pe tema în cauză (dintre lucrările cu caracter monografic publicate în ţară lipseşte doar cea a lui Adrian Dinu Rachieru).

Studiul începe, cum e şi firesc, cu enumerarea premiselor, pe care autorul le numeşte "aproximativ teoretice", luându-şi, în felul acesta, măsurile de precauţie faţă de imensitatea subiectului (O recunoaşte şi autorul: "Chiar titlul acestui capitol e camuflant" (p. 7)). Este foarte dificil să vorbeşti în termeni riguroşi fiind nevoit în permanenţă să apelezi la calificative, precum "inconsistenţă", "precaritate" etc. De la bun început Mircea A. Diaconu semnalează un paradox capital: "Există convingerea că, în loc să fie consecinţa unui tip de literatură, corpusul de texte teoretice premerge realităţii concrete" (p. 7). În cazul lucrării cu pricina, situaţia este alta: exegeza criticului de la Suceava urmează (nu premerge) "realităţii concrete" a textelor literare.

Mai trebuie făcută o paranteză necesară: nu vom analiza tezele postmoderne în context, nici măcar în măsura în care o face Mircea A. Diaconu, pentru că riscăm, altminteri, să deformăm, într-o simplă cronichetă, imaginea unui fenomen atât de lăbărţat cum este postmodernismul sau să transformăm cronicheta într-un studiu propriu-zis.

Mircea A. Diaconu explică, într-un limbaj accesibil, tezele contradictorii ale postmoder­nismului: de a fi un termen labil, polisemantic şi de a exprima totodată tendinţe conturate în proză (cum a fost îndeosebi în America ) sau în poezie (cum s-a manifestat preponderent la români), o mişcare literară căreia, în ciuda caracterului său ambiguu, i se pot depista unele trăsături definitorii, nişte margini palpabile.

Ceea ce i-aş imputa lui Mircea A. Diaconu, care face un studiu aplicat, dedicat unor persoane în formare, este lipsa unui inventar de trăsături concrete prin care postmoder­nismul s-ar diferenţia de alte tipuri de literatură. Tocmai asta făcuse Sorin Alexandrescu în celebra sa prefaţă la Une anthologie de la poйsie moldave. Citind prefaţa lui Alexandrescu, oricui îi era clar dacă poetul X sau Y este sau nu este un postmodern. Mircea A. Diaconu însuşi pomeneşte, într-un loc, despre cele 11 trăsături ale postmoder­nismului reliefate de Ihab Hassan, dar nu insistă, nu este tentat să amalgameze propriile particularităţi ale postmodernismului românesc. Nici ulterior, când antologhează poemele postmoderne din literatura română, nu face o incizie pe text pentru a demonstra elevilor de ce poemele acestea au fost catalogate ca postmoderne. Mai mult, în cazul lui Ion Mureşan şi al altor poeţi se vorbeşte despre un expresionism pronunţat. Pentru obiectivitate trebuie menţionat că mai sunt critici cărora nu le-ar plăcea o reducere a postmodernismului la nişte procedee de ordin meşteşugăresc. Ion Bogdan Lefter, într-un text teoretic, inclus în antologia lui Mircea A. Diaconu, afirma că postmodernismul nu se reduce la câţiva autori mai "recuperatori", mai "ironici", mai "eclectici", mai "jucăuşi" etc., ci "se defineşte printr-un tip nou de raportare a eului auctorial faţă de lume şi de text, faţă de viaţă şi literatură, printr-un tip nou de atitudine a eului" (p. 189).

Din cele relatate nu vreau să se înţeleagă că lucrarea lui Mircea A. Diaconu este didactic lacunară. El ştie să selecteze tezele cele mai importante ale unei mişcări literare foarte stufoase. Dar profesorii de liceu împreună cu elevii vor trebui să depună un efort susţinut pentru  a aplica nişte teze generale la texte concrete cu care se vor confrunta la lecţiile de literatură.

Este foarte important că Mircea A. Diaconu pune câteva accente, fără de care postmodernismul ar rămâne redus la nişte reţete tehniciste. După ce afirmă că "postmodernismul pare să sancţioneze câteva din utopiile modernităţii care a eşuat: mitul progresului, al transcendenţei, al raţiunii", adaugă imediat că postmodernismul nu este doar consecinţa unei neîncrederi, a scepticismului şi nihilismului, ci trebuie analizat în contextul unei democratizări largi a societăţilor de pe întreaga planetă. De aceea postmodernismul nu trebuie legat numai de statele postindustrializate, unde postmoder­nismul ar avea, după Muşina şi alţii, o legitimitate. "Valorile dominante sunt acum pluralismul, relativizarea valorilor, ecumenismul ideologic, caracterul proteic şi impur al formelor literare şi, nu în ultimul rând, înlocuirea ideii de istorie, cu aceea de simultaneitate, de sincronism. Trecutul tot, cu toate epocile sale, trăieşte în prezent într-o sinteză integratoare, consecinţă a faptului că însăşi ideea de evoluţie este discreditată" (p. 10). O ştire, difuzată recent de unele agenţii, despre apariţia unei aşa-numite teorii a involuţiei speciilor se înscrie perfect în "talmeş-balmeşul" postmodern.

Mircea A. Diaconu stăruie mult asupra raportului modernism – postmodernism (scris la început cu cratimă). Este un procedeu didactic eficient de a exprima particularităţile prin diferenţiere. Angoasa modernistă devine ludic postmodern, "omul fără însuşiri" al modernilor, rafinat şi debusolat, ajuns la capătul drumului, este dezvoltat de postmoderni până la o mecanică a gesturilor şi acţiunilor (de pildă, personajul principal dintr‑o proză a lui Daniel Vighi, inclusă în manualul de clasa a X-a, menţionat deja, se numeşte Eroul central), instabilitatea ierarhiilor este înlocuită prin renunţarea la ierarhii etc. Mircea A. Diaconu atrage atenţia tinerilor săi cititori asupra faptului că diferenţele şi particularităţile postmoderne nu trebuie absolutizate, ele prezintă suficientă materie discutabilă, contradictorie, iar paradoxul este chiar în spiritul postmodernismului. Avertismentul despre o suprasolicitare a tehnicilor postmoderniste mi se pare oportun: "La drept vorbind, deşi poate lumina aspecte îndeobşte ignorate, conceptul riscă să creeze false probleme, care nu rezolvă în nici un caz întrebările privind relevanţa estetică a unei opere. Ce câştigă o operă precum Don Quijote de la Mancha dacă spunem despre ea că aparţine structural postmodernismului? Ce pierde ea dacă o astfel de asociere, posibilă, nu este făcută?!" (p. 13).

Atunci când Mircea A. Diaconu aduce dezbaterile pe terenul literaturii române, acesta devine şi mai lunecos. Dincolo de subiectivismul, firesc, dintre autori sau grupuri de autori, criticul bucovinean încearcă să plaseze distincţiile notorii într-un cadru mai larg, pornind de la o genealogie a lor. Problema este că postmodernismul în forma în care a apărut şi a fost promovat în România este de sorginte anglo-saxonă şi americană, în timp ce cultura autohtonă, în ansamblul ei, continuă să evolueze pe culoarul francez. Postmodernismul francez a avut însă alte dominante şi obsesii. Poezia prozaică britanică s-a ciocnit de lirismul abstract francez, cultivat, în mare parte, şi pe terenul românesc până la apariţia optzeciştilor care s-au şi confundat cu postmodernismul românesc. De aici, inaderenţa acestei poetizări considerate până nu demult minoră şi pătrunderea ei în manuale cu o întârziere de două decenii.

Nu pot trece cu vederea ultimul compar­timent al cărţii care cuprinde fragmente din textele teoretice importante ale anilor ‘80: Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Nicolae Manolescu, Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter, Ştefan Stoenescu (prefaţatorul şi traducătorul, împreună cu Constantin Abăluţă, al unui volum de Frank O’Hara, care a dus în prim-plan paradigma poetică nord-americană) etc. Toate fragmentele sunt însoţite de comentarii lapidare şi pertinente.