Muntele visat

Prins în atâtea activităţi şi obligaţii la Institutul Cultural Român (fosta Fundaţie...), Augustin Buzura reuşeşte, după patru ani de la apariţia romanului Recviem pentru nebuni şi bestii, să publice o carte de confesiuni intitulată cât se poate de sugestiv pentru el: Tentaţia risipirii. Un volum compozit cu un prim şi consistent capitol de "Precizări incomode", impuse aşadar de împrejurările exterioare ale vieţii, determinându-i nevoia clarificării şi consumării unor nelinişti mai vechi, acumulate în circa patru decenii de muncă literară. Este în felul său un act de dreptate personală faţă de numeroasele frustrări, amărăciuni şi dezamăgiri – adică tot ce i-a oferit lumea românească înainte şi după revoluţia din decembrie 1989. Volumul conţine, de asemenea, un compartiment de interviuri, în care autorul se pronunţă, sub imperiul întrebărilor ce i se pun, asupra diverselor aspecte ale actualităţii şi moravurilor româneşti, mai vechi şi mai recente, revine, punctual, la anumite probleme dezbătute în articolele din prima secţiune, adăugând amănunte sau nuanţe noi unor episoade din biografia sa de romancier, iar după 1989, şi de administrator al celei mai performante instituţii româneşti de profil – Fundaţia Culturală Română. Augustin Buzura a creat această structură şi i-a păstrat viabilitatea în pofida imenselor obstacole, a lipsei de bani, a intrigilor şi atacurilor ce le-a suportat din partea unor demnitari sau a "confraţilor" obişnuiţi să contabilizeze, pizmaş, izbânzile altora, aplicând, în mod aberant, criteriul apartenenţei politice pentru desfiinţarea unui om care a preferat să construiască în numele culturii române, rezistând delirului distructiv ce cuprinsese societatea românească după căderea dictaturii. Tonul, felul profund angajant al autorului în cele scrise, aciditatea atitudinii, îndreptată doar în câteva cazuri asupra unor nume concrete (el preferând portretizarea generică, coborârea la esenţe), ne face să credem că volumul lui Augustin Buzura s-ar fi putut numi, cu succes, şi Tentaţia mărturisirii. Autorul îşi asumă, franc, postura de martor, dar nu de dragul persuadării unui judecător ce manipulează perfide capete de acuzare, şi nu spre a impresiona un public pe care l-a cucerit de mult cu romanele sale "grele", complicate, marcate de o tensiune existenţială unică în literatura română. Singura instanţă în faţa căreia îşi ţine depoziţia este propria conştiinţă (ceea ce înseamnă o situare sub alte auspicii), şi această particularitate conferă demersului lui Augustin Buzura un plus de credibilitate, de seriozitate şi de gravitate. Mai ales când evocă, în puseuri narative, câteva experienţe-limită, trăite în antecamera morţii, episoade la care vom reveni mai jos.

Marea obsesie a scriitorului, în "Pseudojurnalul: a trăi, a scrie", textul din deschiderea volumului, este Timpul – un "personaj" altădată ignorat, tratat cu nepăsare. Azi, în faţa exigenţei impuse de această prezenţă autoritară, toate celelalte motivaţii scriitoriceşti şi patimi ale lumii literare pălesc, devin ridicole, îşi dezgolesc mediocra dimensiune. Contează nu cărţile, ci Cartea - cea care o să-ţi dea întreaga măsură, cea care te va reprezenta la Judecata de Apoi. Este poate un dram de preţiozitate în această atitudine solemn-hieratică, dar Augustin Buzura şi-a câştigat dreptul să-şi privească în faţă marele Adversar, aducând în Tentaţia risipirii suficiente argumente în favoarea traiectului, de viaţă şi creaţie, parcurs până acum. Demersul său mai are şi un imbold exterior: scrisoarea unui prieten care îi reproşează că lasă fără replică maldărele de invective şi calomnii ce s‑au abătut peste el după 1989, încurajând prin tăcere răstălmăcirile răuvoitorilor. Volumul capătă astfel "sarea şi piperul" care îi asigură interesul imediat, plantat pe deschiderea filozofică de la bază, deoarece cumulează şi exprimă, prin incitare exterioară - asemeni altor cărţi de publicistică, semnate de importanţi scriitori români în aceşti ani - chintesenţa opţiunilor morale şi literare ale autorului. Textul lui Augustin Buzura prezintă, din aproape în aproape, o înlănţuire de reflecţii întinse pe un bogat estuar tematic: condiţia ontologică a literaturii, supravieţuirea şi rezistenţa prin cultură în timpul comunismului, inversarea valorilor după 1989, curajul tardiv şi pervers al celor care nu şi-l regăsiseră înainte, pe timpul regimului comunist, când excelau în fabricarea de alibiuri ale neputinţei sau mai rău, când "turnau" la Securitate împotriva celor, puţini, ce refuzaseră umilinţa şi moartea psihică (în terminologia lui Buzura), iar acum pozează în procurori morali, mentalitatea anticulturală a tranziţiei româneşti etc. Amestecul criteriilor şi intoleranţa primitivă ce ţine loc de "spirit democratic", compromiţând autentica nevoie de reevaluare critică a operelor scrise în deceniile de dictatură, primeşte o replică viguroasă din partea lui Augustin Buzura. Scriitori ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Marin Preda ş.a. au fost contestaţi în bloc, fără discernământ, prin extragere din realitatea concretă şi încă vie în memorie a epocii anterioare. Dreapta măsură, consideră autorul, se află, cu siguranţă, între cele două atitudini extreme - adularea necritică şi demolarea consecventă. Servită la masa celor două excese, valoarea estetică sucombă şi cred că va trebui să mai treacă timp pentru ca lucrurile să intre în normal, să nu mai aspire impurităţile unor motivaţii extraliterare, intenţiile celor care "apără", suspendându-şi orice judecată critică şi, în consecinţă, anulându-se ca profesionişti, şi ale celor ce neagă vehement, refuzând să ţină cont de contexte, situându-se într-un fel de "sferă pură a valorilor", atitudine la fel de desuetă, neserioasă şi improductivă (numele se cunosc, nu intrăm în detalii, pentru a evita vulgarizarea ideii). De altfel, chiar romanele lui Buzura au fost taxate drept vetuste, în tumultul "revizuirilor", pentru că ţintesc regimul comunist, unii instrumentându-i chiar câteva "tentative de înmormântare literară". Însă înainte de a răspunde, cu demnitate, şi acestor contestaţii, după părerea mea cu totul inconsistente, autorul se vede nevoit să înlăture deformările aduse imaginii sale publice, şi reproduce extrase din Dosarul de urmărire informativă, pe care şi l-a putut citi la CNSAS. Ultimul înscris în acest document otrăvit poartă data de 13 noiembrie 1990 (!), deci la aproape un an de la revoluţie, "băieţii" încă îşi mai făceau "datoria faţă de patrie" (în Basarabia, vigilenţa lor nu a slăbit nici până azi!). Lectura propriului dosar de Securitate, ca şi în cazul altor scriitori care au fost obligaţi să recurgă la această măsură de protecţie în faţa calomniatorilor, i-a revelat surpriza descoperii că fusese "turnat" de... 56 de colegi din lumea literară, pe mulţi dintre ei identificându-i în spatele pseudonimelor "operative". De altfel, comentariile "de uz intern" ale unor critici, porniţi să-i blocheze cărţile la editură, înainte de 1989, se dovediseră mai abjecte decât cele ale securiştilor: "Pedeapsă teribil de grea să te doară mai mult realizarea celuilalt decât propria ta nerealizare!" - observă, ironic, prozatorul (cred că asupra cauzelor acestei dezertări morale la scară mare, cum poate n-au avut alte popoare sub comunism, ar trebui să ne întrebăm şi noi, scriitorii mai tineri, care, mi-e teamă, în aceleaşi condiţii, am fi furnizat acelaşi important contingent de laşi şi trădători; însă fiecare generaţie cu încercările ei). Tot pentru a-şi apăra bunul nume, Augustin Buzura reproduce câteva materiale ale reuniunii "Gulliver", organizate în 1987 la Amsterdam, la care participase alături de mulţi alţi scriitori de prestigiu, disidenţi din ţările comuniste, şi unde avansase propunerea înfiinţării unei fundaţii independente pentru sprijinirea valorilor culturale europene.

Criteriile ferme de adevăr nu-l transformă într-un maniheist. Augustin Buzura vorbeşte pe larg despre complicităţi, ambiguităţi, despre griul vieţii în comunism şi face dovada unei judecăţi ponderate şi oneste, exemplificând cu două cazuri concrete: Gogu Rădulescu şi Mircea Zaciu – oameni care au avut un rol important în destinul său. Primul, un înalt funcţionar comunist, a-tipic, cult şi cu vederi liberale, l-a sprijinit în anumite momente grele, ale interdicţiilor şi hărţuielilor cu cenzura. După 1989, scriitorul îi va lua apărarea, dintr-un sentiment al onoarei. Atitudinea de loialitate îndatoritoare a lui Buzura trebuie să fi părut un gest romantic, o generozitate deplasată celor care, cu o grabă psihanalizabilă, îşi reglau conturile cu foştii lor binefăcători comunişti, ajunşi clienţii tribunalelor. De Mircea Zaciu l-a legat o strânsă prietenie, tocmai de aceea dorind să corecteze acuzaţiile nefondate, inexactităţile şi denaturările pe care le conţine Jurnalul lui Zaciu la adresa sa, inclusiv cu referire la tribulaţiile Dicţionarului Scriitorilor Români, Buzura nu-şi poate reprima un sediment amar, dar se arată înţelegător cu labilităţile firii umane. Nu este singura victimă a acestor notaţii infidele şi îşi aminteşte că o dată Marian Papahagi propusese chiar să se adune toate personajele Jurnalului lui Mircea Zaciu "pentru a-i explica autorului ce s-a întâmplat cu adevărat în diverse împrejurări despre care acesta a scris." Între timp, o asemenea reuniune a devenit imposibilă, pentru că nu mai sunt în viaţă nici Zaciu, nici Papahagi.

Aflăm din acest volum că Augustin Buzura are o biografie fabuloasă, o biografie de explorator, cu care ar putea umple, cred, sute de pagini de memorii, vorbind despre "reversul" cărţilor pe care le-a scris, iluminând cotloanele laboratorului său de creaţie, ceea ce şi face. Amintirile din copilărie (cu Ardealul sub ocupaţie horthistă şi, ulterior, sovietică) sau scene cumplite la care a asistat în perioada colectivizărilor de după război vor intra în metabolismul romanelor sale Absenţii, Vocile nopţii, Feţele tăcerii, Orgolii, Refugii, Drumul cenuşii - cărţi pentru care va întreprinde lungi incursiuni de documentare, nelipsite de riscuri, în Valea Jiului, pe urmele grevei minerilor din 1977, sau în Munţii Apuseni, unde va aduna mărturii despre lupta partizanilor în munţi împotriva comuniştilor, va discuta cu oameni ieşiţi din puşcăriile anilor ’50 sau scăpaţi de la Canal, va frecventa diverse medii sociale, unde îl "aşteptau" prototipurile viitoarelor personaje. Dincolo de spectaculosul faptelor relatate, trebuie să remarc calitatea textului, organicitatea formală a acestor confesiuni: Buzura scrie precum respiră, chinul său de "şlefuitor de lentile" este perfect escamotat în perioadele atent proporţionate ale frazei, în ritmul alert şi sobru al cuvintelor – un stil de o limpezime de cristal, epurat de excrescenţe redundante şi obositoare, provenite din decalajul, evident în atâtea volume testimoniale, dintre "abisalitatea" celor trăite şi incapacitatea de a valorifica scriptic o experienţă, de a o face empatică unui public străin de ea.

Autorul respinge insinuarea, frecventă după 1989, că îndrăzneala, curajul său literar ar fi fost "cu voie de la poliţie". În realitate, susţine Buzura, publicarea romanelor sale a fost mai dificilă decât scrierea lor şi relatează meandrele războiului pe care l-a purtat cu cenzura şi cu cerberii de la Consiliul Culturii. Soluţia era simplă: "trebuia să-i obligi să te respecte şi să ştie că nu ţi-e frică." A aplicat o strategie minuţios elaborată. Îşi studia cenzorii, ţinea cont de punctele lor vulnerabile, de modul de a gândi al fiecăruia dintre ei. L-a ajutat şi pregătirea sa de medic-psihiatru. Utiliza armele inamicului, de pildă intoxicarea: dacă este blocat în România, îşi va publica romanul în Occident şi va ieşi cu scandal. S-a zbătut pentru fiecare rând scris, ştia că dacă cedează psihic, pierde. Această luptă de gherilă, din care nu regretă nimic, i-a cauzat grave probleme de sănătate şi chiar o operaţie pe cord deschis în 1992, în America. A fost un episod când şi-a văzut moartea cu ochii şi despre care notează în Tentaţia risipirii pasaje tulburătoare. Altfel, spune Augustin Buzura, există oricând o filozofie pentru lipsa curajului. Şi disponibilitatea de a căuta explicaţii pidosnice înaintea recunoaşterii unui adevăr simplu: dacă ai fi încercat să nu te frângi, dacă nu făceai măcar compromisurile pe care nu ţi le-a cerut nimeni, poate ai fi reuşit şi tu!... Rămâne însă pe deplin lucid: "O carte este bună sau rea şi atâta tot. N-are nici o importanţă că ai scos-o greu, că în vremea respectivă n-ai avut hrană ori lumină. Au fost şi vor fi ţinuţi minte puţinii care au urcat Everestul, nu miile de morţi de la poalele lui." (p. 99).

Romanul este personaj şi construcţie - prozatorul Augustin Buzura, priveşte cu scepticism experimentele formale în literatură, dacă acestea nu servesc fondul ideatic şi caracterele zugrăvite de autor. Realismul prozei sale - aspru, de bazalt, se poate spune - nu întruneşte sufragiile tuturor, chiar dacă azi din motive diferite. Buzura însă nu se teme să pară demodat, pentru că: "modele trec, demodaţii rămân". Desigur, logica nu-l înşeală: romanele sale se vând în continuare foarte bine, chiar şi lipsite de aura de altă dată, a "fructului oprit"; ultimul său roman, Recviem pentru nebuni şi bestii, s-a epuizat în câteva săptămâni din librării. Tot Augustin Buzura este şi unul din cei mai prizaţi scriitori români în Occident (cu traduceri în Franţa şi Statele Unite). În ce priveşte acuzaţia de "datare", lansată de unii tineri, prozatorul afirmă că romanele se construiesc cu "cărămizile" timpului în care au fost concepute, şi nu vede de ce s-ar feri să-i transmită cititorului inclusiv aceste "senzaţii olfactive" ale epocii. Însă, subliniază îndată, "a vedea numai "cărămizile", imediate, şi nu ceea ce se află în interiorul construcţiei este un semn de cecitate sau de mare superficialitate. Dincolo de imaginea unui moment şi a unui timp concret există psihologiile, filosofia, lumea creată, întrebările eterne ale omului care în datele lui esenţiale nu s-a schimbat de foarte multe sute de ani. Toată marea literatură este datată şi nedatată în acelaşi timp, toţi marii din toate timpurile ne sunt contemporani, iar temele literaturii au rămas aceleaşi de când există literatură. Circulă o imensă aberaţie cum că tinerii de azi nu înţeleg ceea ce am trăit noi în comunism, că romanele scrise în epoca respectivă şi-au pierdut din forţă etc. Mi se pare o tristă subapreciere a tinerilor. Şi noi am fost tineri şi am înţeles toate câte s-au întâmplat în epocile ce ne-au precedat. Să facă tinerii postrevoluţionari o excepţie?" (p. 228) Înţeleg revolta scriitorului, pe de altă parte, realizez şi mobilurile, cinstite, ale unor dezacorduri ce s-au formulat pe marginea cărţilor sale, chiar dacă nu cu suficientă claritate. Adevărul este că romanele lui Buzura implică un anume efort la lectură, din cauza texturii lor dense, sufocante pentru cititorul mai puţin exersat, şi a "fluxului de conştiinţă" (unul din procedeele favorite ale autorului), efort pe care nu orice critic din ultimele promoţii este dispus să-l facă, mai ales că acest gen de proză nu se înscrie în noile "trenduri" de pe piaţa literară românească, şi evident, nu-l poţi considera postmodernist. Şi mai trebuie să precizez ceva. Sunt un adept al postmodernismului, în primul rând, al principiilor sale mai largi, filozofice şi estetice, care definesc existenţa omului contemporan, dar nu accept frivolitatea, aroganţa ieftină, aerul persiflator şi, mai ales, indiferenţa pe care o afişează unii scriitori din generaţia mea sau alţii mai tineri faţă de istoria noastră mai mult sau mai puţin recentă, inaderenţa lor la tragic. Această optică, după mine greşită şi descalificantă, s-a manifestat cu prilejul anchetei organizate de Observator cultural pe tema "celor mai bune 10 romane ale literaturii române", sondaj care a situat pe primul loc Craii de Curtea Veche - ciudatul, exoticul roman al lui Mateiu Caragiale, scris la începutul secolului trecut. Întrebat, în repetate rânduri, ce crede despre acest top-ten insolit, Augustin Buzura exprimă o părere pe care o împărtăşesc fără rezerve, şi nu doar pentru că aparţine unui... ardelean: "Într-un veac în care s-a murit în două războaie, în care, la noi, a avut loc o revoluţie, în care libertatea şi demnitatea au fost puse sub semnul întrebării vreme de zeci de ani, în care au existat lagăre sinistre şi închisori, într-un veac în care chiar şi omul poate fi clonat, în care statul universal este o realitate, în care întrebările despre om, univers, divinitate şi viitor, despre ameninţările ştiute şi bănuite frământă minţile etc., etc., a te cantona în zona pitorescului, deci în afara durerilor lumii, şi a apăra cu îndârjire cetăţi pe care nu le mai revendică nimeni sau teritorii de multă vreme abandonate, mi se pare destul de trist. Principala noastră infirmitate: absenţa tragicului, apoi suficienţa, complexul inegalabilităţii, al superiorităţii, băşcălia măruntă, reluarea unor tendinţe sau curente eşuate demult, contemplarea primitivă, exacerbarea simţurilor, inapetenţa pentru întrebările esenţiale ale omului şi toate cele ce decurg de aici spun foarte multe despre un mod de a înţelege şi a practica literatura." (p.248)

Disecând moravurile confraţilor săi de condei, Augustin Buzura, cum spuneam mai devreme, răspunde unor atacuri nedrepte, nominalizându-i, dintr-un şirag mai numeros, doar pe Gh. Grigurcu, D. Ţepeneag, Dan Petrescu şi Paul Goma. Remarc, la rândul meu, diagnosticul nuanţat pus celui din urmă. Apreciindu-i actul de disidenţă din 1977, Buzura observă că insultele cu care i-a tratat, după 1989, Goma pe mai toţi intelectualii români de valoare, inclusiv pe cei ce l-au sprijinit în exil, ascunde o structură fisurată: "Lipsa unei culturi temeinice şi incapacitatea de a generaliza, foarte vizibile, plus particularităţile psihicului său l-au obligat să vorbească doar despre sine. (...) Din nefericire, cine nu ţine pasul cu istoria, cine rămâne "înţepenit în proiect" păţeşte ca el şi ca atâţia alţii care contabilizează toate erorile, defectele, întâmplările, suferinţele prin care trece ţara şi se bucură de ele fiindcă ele le justifică ratarea, frica de a se întoarce fără gloria sau banii visaţi." (p. 275)

Capacitatea sa de a construi, de a se ridica deasupra conjuncturilor politice, ca un autentic învingător, de a edifica o nouă realitate împotriva mentalităţii "eternului început", care încă domină lumea românească, Augustin Buzura o demonstrează şi din postura sa de manager cultural, pe terenul Basarabiei, pentru că ştie că, după întinse decenii de rău istoric, binele se făureşte cu răbdare, responsabilitate, cu luciditate şi încredere, mizând pe valoare, pe forţa alergătorului de cursă lungă. Sper să îi putem restitui, şi noi, basarabenii, ca într-o oglindă, acest mod de a proceda. A scrie, a crede în literatură, având în faţă zidul negru al situaţiei insolubile, cum era viaţa în comunism, şi cum, pe alt plan, superior, s-a arătat dintotdeauna condiţia umană, a nu-ţi tranzacţiona convingerile şi a lupta cu propriile limite îmi pare mesajul fundamental al cărţii de care ne-am ocupat aici, Tentaţia risipirii, ca şi al romanelor acestui mare creator, în contrast cu dezmăţul iresponsabil şi profitor al atâtor falşi salvatori naţionali: "Deschizi ochii spre lume, spre univers, descoperi ce minune extraordinară este viaţa, dar şi faptul că răspunsurile cele mai chinuitoare vor rămâne în seama altor stadii evolutive, că durerea, curiozitatea şi speranţa ne vor fi tovarăşii nedespărţiţi în timpul foarte scurt ce ne este dat. Până atunci, ai doar răspunsul ultim care te obligă la un anumit mod de reacţie: mor toate, universuri, astre, fiinţe, toate nasc spre a se stinge. Ştiu, prin urmare, care îmi este drumul. Drumul cel mai greu cu putinţă şi cel mai scutit de satisfacţii. Aici, spre deosebire de Sisif, ai şansa să urci bolovanul în vârful muntelui, dar nu al celui mai înalt, al celui visat." (p. 84)