Pablo Mendez (Spania)

Născut în anul 1975 la Madrid. La vârsta de 19 ani (1994) debutează editorial cu volumul de poezie Săgeată înspre neant. Publică mai multe cicluri de poeme în numeroase reviste din ţară şi de peste hotare. În anul 1995 este selectat pentru antologia Cinci poeţi care vor încheia secolul, concepută de către Margarita Marquez Padorno. La doi ani după debutul său editorial, Pablo Mendez publică cea de a doua carte de poeme intitulată Suburbie fără lumină, care este foarte bine recepţionată de critica literară, tirajul ei epuizându-se în doar câteva luni.

În anul 1998 i se acordă bursa Dorothy Parker de către o prestigioasă fundaţie newyorkeză pentru volumul de poeme Curte interioară. În primăvara anului 2000 publică un eseu de proporţii intitulat Ce am învăţat eu de la Gloria Fuertes, mizând pe colaborarea unor poeţi şi scriitori ca Antonio Gala, Hose Hierro etc. În 2002 editează antologia Muncă silnică, care cuprinde poeme din cele trei cărţi apărute anterior. Prefaţatorul acestei antologii, Mills Fox Edgerton, ne previne că avem de a face cu un observator subtil al propriului eu, care intuieşte în profunzime "învolburările" din inima aproapelui său, fixându-le în poeme de toată frumuseţea, cum ar fi Copilul orfan: "pe acest copil/ îl înspăimântă să ştie că nu are părinţi/ şi se ascunde/ între cuverturile vechi,/ deoarece el e un copil încă/ şi nu ştie că frigul/ vine dinăuntru."

În acelaşi an îi apare şi un excelent eseu intitulat Cinci poeţi în oglinda scrisului, în care analizează, cu mijloacele grafologiei, stilul artistic al poeţilor Juan Ramуn Himenez, Damaso Alonso, Miguel Hernandez, Blas de Otero şi Gloria Fuertes.

Pablo Mendez este un explorator de o fineţe aparte a solitudinii şi angoasei, a condiţiei umane în general. În centrul atenţiei sale este omul, care se trezeşte cu adevărat singur pe drumurile anevoioase ale vieţii: "Teribilă e singurătatea care locuieşte/ între mii de prezenţe."

Oferim cititorilor noştri un grupaj de poeme ale acestui tânăr şi plin de har poet spaniol. I.R.

Săgeată

Suntem o săgeată înspre neant.

Moştenitori ai drumurilor nesigure,

supravieţuitorii îndoielii,

locuitorii păcatului,

descendenţii unei antice morţi

care acum se deghizează în viaţă.

Suntem imigranţii ciudaţi fără drum,

exilaţii unei lumi

care nu iartă pe nimeni,

dacă nu-i înţelege.

- Dar, încotro? încotro ţinem calea?

Când începe ori când se va termina coşmarul?

- Nu întreba,

drumul nostru este inevitabil.

Solitar cu briceagul

            Pentru Bruno, Dani şi Sergio

Pe cine vrei să răneşti cu briceagul?

Nu există oameni pe acest drum,

iar tăişul briceagului tău

rugineşte de atâta singurătate.

Vântul, prea curat astăzi, te agită.

Liniştea imensă a câmpului

te duce cu gândul la o altă viaţă,

la o formă mai uşoară de existenţă.

Oare nu-ţi doreai tocmai acest lucru?

Unde ţi-s ideile, bătrâne?

Unde sunt cărţile tale?

Fii atent şi caută-ţi un alt spaţiu.

Cunoşti toţi arborii din partea locului;

crengile lor fac haz de necaz.

Este absurdă şi frica ta.

Nu-ţi convine să pierzi iubirea cuiva,

pe care n-ai cunoscut-o niciodată.

Moarte şi bătrâneţe

Zilnic, cu eterna lor

monotonie liniştită,

fără a pune întrebări ridicole,

bătrânii se îndreaptă spre foişor.

Se aşază pe lemnul uzat

al băncilor şi, din liniştea aceasta,

fac jocul superb

al comunicaţiei precise.

Bătrânii, convinşi că le văd pe toate,

cred că mâna Domnului

a făcut posibilă această privelişte.

Câtă vreme le-a mai rămas?

Până când vor mai suporta ochii lor

povara codrului des?

Ce vor să vadă ei, de fapt?

Bătrânii privesc fără a vedea ceea ce cunosc
                                                de mult.

Şi, în timp ce-şi amintesc de

coroanele arborilor care le-au

umbrit tinereţea,

ori de mâinile calde ale mamei,

mângâindu-le faţa, rezistă, totuşi,

la gândul că acesta ar putea fi

ultimul lor asfinţit.

Copilă şi toamnă

Fetele coboară alene la vale.

Sora mea n-a putut merge la şcoală.

Pe bancă se sărută

doi adolescenţi.

Sora mea n-a putut să iubească pe nimeni.

Toamna uite-a dat buzna,

inundând cu noroi străzile.

Mormântul surorii mele

se va acoperi de praf.

Autentică importanţă

Prietenul meu a murit.

Nu era unicul, nici cel mai bun.

Însă avea o robustă pace lăuntrică

şi o frumoasă tristeţe meditativă,

la fel ca tristeţea unei biete copile

sau a femeii care n-a sărutat niciodată.

Ne-a lăsat după el multă linişte.

Dar şi un epitaf dificil,

imposibil de contrazis.

Nişte lacrimi care se repetă în ochii

mici şi reci, de culoare maro, ai mamei sale.

O cameră pustie, lipsită de licărul vieţii.

Dar, mai cu seamă, linişte.

Acum mi se spune că vara e-n toi;

e timpul potrivit să te îndrăgosteşti,

iar manualele studenţilor

s-au ros pe deplin şi sunt lipsite de suflet.

Mai spun că zilele, din fericire,

se fac tot mai mari, pe când nopţile

se sufocă în propria lor umbră.

Dar mie nu-mi pasă de nimic. Eu sunt departe

de realitatea acestei lumi.

Ceea ce se întâmplă, cu adevărat,

e că prietenul meu a murit…

Şi nu se va mai întoarce,

nu se va mai întoarce vreodată…

Ei şi eu

Mă tem că nu mai există altceva,

că, oricum, ne aşteaptă ea, la braţ

cu existenţa noastră

înţeleaptă şi categorică.

Contemplez oamenii de astăzi,

care, după serviciu, vorbesc de afaceri.

Îşi iau copiii lor de la colegiu,

iar în ajunul Crăciunului se gândesc

în taină la cel mai bun cadou.

Nopţile fac dragoste, orbi,

văduviţi de mângâieri şi monotoni. Ei au

un simţ ciudat al realităţii.

Şi dacă nu se izbesc, în van,

maşinile lor una de alta,

mor aşa bătrâni, nemângâiaţi,

zdrobiţi de tristeţe.

Suburbie fără lumină

Deseori mă gândesc

că toamna a rămas în mine,

ca şi liliecii care atârnă

în găurile caselor vechi;

tot astfel abisurile toamnei

atârnă noaptea de sufletul meu.

Când ai insomnie

e mai bine să te plimbi, să absorbi

liniştea străzilor pietroase,

să navighezi spre porturi părăsite.

Iar către ziuă,

când oamenii proslăvesc

lumina adevărată, eu prefer

să mă ascund în odăi obscure;

prefer să-mi golesc sticlele mele

ori să-mi planific sinuciderea.

Călăii

Eu sunt responsabil de suferinţa ta

precum şi tu de-a mea suferinţă.

Fiecare om în parte este călăul

aproapelui său.

Am edificat o lume care răneşte;

suntem victimele eforturilor noastre.

Spaţiul

Eu nu am loc între semeni.

Există unii care nu-mi convin.

Celorlalţi eu nu le sunt pe plac.

Existenţă zidită, perete imens,

în golul sufletului meu

n-aud nici o voce, nici una…

Îndoiala

Bătrânelul, împovărat de ani,

se aşază pe o bancă

şi citeşte cotidianul.

Eu mă îndoiesc, viitorul meu,

că-mi vei rezerva şi mie o bătrâneţe,

un ziar

şi un parc.

Strada

Viaţa şi moartea tremură

ca strunele aceleiaşi chitări.

Singurătatea gunoiştei

unde doarme întruna un individ;

tocurile sărăciei, înalte,

şi machiajul inutil al femeii

care nu mai poate ademeni pe nimeni.

Ei spun

că viaţa este un vers minunat,

fără de sfârşit. O spun,

fără s-o ştie…

Înţelepciune tristă

            Lui Fernando Beltran

Copilul nu ştie că-i un copil

şi vrea să fie om în toată firea;

tânărul nu ştie că-i un tânăr

şi se vrea un om în toată firea.

Omul în toată firea ştie prea multe

şi ar vrea să fie un copil,

un tânăr ar vrea să fie…

Armă de poet

Scriu

şi, în timp ce scriu, rabd.

Când nu voi mai avea cuvinte

pe care să le sparg într-un folio,

voi recurge la mâinile mele

şi la ochii mei voi recurge…

Mesaj către Silvia

Silvia

ţine în palmele ei

toată lumina lumii;

dacă le uneşte,

se lasă întunericul.

Agendă

nu m-am gândit niciodată

că amicii mei vor muri, însă iată că

şterg numele lor din agendă,

aidoma unui hoţ solitar;

este inutil să-i aştept prin baruri,

zadarnic i-aştept să mă sune,

ori să-mi scrie barem vreun mesaj;

se zice că moartea

e ceva ce li se întâmplă altora;

mint cu bună ştiinţă,

eu am murit cu ei

de-atâtea ori,

de-atâtea ori…