O mângâiere pentru suflet: Festivalul Ethno Jazz Chişinău 2003

După o primă ediţie "de probă" dar încununată de succes în urmă cu un an, Fetivalul Ethno Jazz de la Chişinău prinde aripi. La început de toamnă 2003, Anatol Ştefăneţ a reuşit să transforme municipiul basarabean într’o capitală a celui mai influent curent impus în jazzul mondial odată cu terminarea războiului rece. Ştefăneţ nu e doar un virtuoz al violei şi lider al grupului Trigon (cu care făureşte, de peste un deceniu, un important capitol al jazzului din arealul românesc), dar şi un manager înnăscut, anturat – ce-i drept – de şarmante "adjuncte" precum Natalia Ştefăneţ, Mariana Postică, Violeta Gorgos sau Victoria Cuşnir. Cine cunoaşte situaţia precară a economiei şi societăţii basarabene actuale nu poate decât să admire modul cum organizatorii au ştiut să mobilizeze sponsori atât de diverşi – compania Moldcell, Ministerul Culturii, Primăria Chişinău, Fundaţia Soros Moldova, Ambasadele USA şi Germaniei, Alianţa Franceză, Fundaţia Japoneză, Dedeman Grand Hotel, complexul vinicol Cricova etc. – spre a realiza un eveniment cultural de înaltă ţinută.

Festivalul a debutat cu promiţătorul trio alcătuit din Daniele Pozzovio/pian, Alvise Seggi/bas, Marcello Benetti/baterie. Tinerii muzicieni italieni cultivă o formulă quasi-clasicizată prin opera pianistului Bill Evans. E reconfortant de constatat că jazzmeni născuţi după dispariţia unor giganţi de talia lui Charlie Parker sau Ellington ştiu să-şi respecte predecesorii, dar şi să-şi afirme propria sensibilitate, în speţă, una preponderent lirică. Deşi mai puţin frapante decât la ceilalţi invitaţi, elementele ethno implicate în titulatura manifestării apăreau subtil distilate îndeosebi la nivelul liniilor melodice propuse cu generozitate de compoziţiile lui Seggi şi Pozzovio.

Recitalul susţinut de Trigon a entuziasmat, din nou, publicul ce umplea până la refuz sala Teatrului Naţional Mihai Eminescu. Sincer să fiu, am apreciat mai ales  transfigurările de melos românesc, precum şi arta abordării propriilor instrumente din varii perspective – melodice, timbrale, ritmice şi chiar … dramaturgice. Adeseori, viola lui Anatol Ştefăneţ, ghitara-bas a lui Sergiu Testemiţanu şi arsenalul percusiv mânuit de Oleg Baltaga îşi câştigă un fel de independenţă ludică, impunând noi reguli discursului muzical. În Blues japonez cei trei protagonişti "atacă" simultan gâtul ghitarei-bas, iar în Hăulita suportul ritmic e creat prin lovirea pieptului cu pumnii, însă indiferent de asemenea efecte de teatru instrumental, primordială rămâne muzica, puternic conceptualizată şi totodată irezistibilă, indiferent ce etichete i s’ar aplica.

Grupul K-Space a reunit un cântăreţ din Tuva (ex-stat independent din vecinătatea Mongoliei), pe nume Gendos Ciamzârân, şi doi reprezentanţi ai anarhismului britanic post-free – scoţianul Ken Hyder/baterie, voce, sampling şi englezul Tim Hodgkinson/ghitară, clarinet, instrumente electronice. În acest caz, din păcate, conceptualismul a funcţionat mai curând ca un handicap. Absenţa programatică a dimensiunii melodice, limitarea exagerată la fastidioase alternanţe de intensitate au dat recitalului alura unei colecţii de sunete neconvenţionale, incapabilă să genereze pentru auditori altceva decât senzaţii inchietante. A trebuit să-l revedem pe Gendos la jam session-ul de la clubul Black Elephant, pentru a-i aprecia la adevărata valoare tehnica vocală de sorginte tibetană.

Cvartetul New Roots ne-a propus un vibrafonist/compozitor din Germania – Gerald Dorsch, bine integrat în vârtejul ritmic dezlănţuit de georgienii Zaza Miminoshvili/ghitară & Zurab Gagnidze/bas şi de bateristul american Raymond Kaczynski. După dislocările sonore britanico-tuvine, compoziţiile lui Dorsch – orientate spre o muzică universală sui generis, contopind surse americane, europene şi orientale – au produs efecte revigorante. La rândul său, Rikki’s Duo din Tokyo ne-a oferit încă o mostră despre felul cum poate fi abordat jazzul pe diverse meridiane. Vocalista Rikki Nakano îşi interpretează cântecele (originare mai cu seamă din sudul arhipelagului nipon), acompaniindu-se uneori singură la samişen – instrument tradiţional cu trei coarde şi o cutie de rezonanţă din piele de şarpe. Partenerul ei – Hiroaki Sugawara – creează un suport armonic la ghitară clasică, în răspăr cu tradiţiile japoneze, ba chiar evocă anumite rezonanţe din brazilianul Egberto Gismonti. Partea cea mai discutabilă a propunerii e utilizarea computerului pentru crearea unor fundaluri orchestrale, ceea ce mă determină să atribui unui asemenea experiment denumirea de karaoke-jazz.

Am revenit apoi pe coordonate mai terestre, profund implantate în "patul germinativ" afro-american al jazzului, împreună cu UNCG Trio din Carolina de Nord. Pianistul John Salmon, contrabasistul Steve Haines şi bateristul Tom Taylor au demonstrat pe scenă tocmai ce îmi spuseseră în culise: că în sudul Statelor Unite există actualmente autentice resurse jazzistice (asemenea grupului lor), ce sunt însă ocultate de "zgomotul şi furia" megalopolisurilor de pe Coasta de Est şi cea de Vest.

Trio-ul bulgar Teodosy Spassov/caval, Rumen Toskov/pian, Hristo Yotsov/baterie a adus la Chişinău un program solid, profesionist, plin de culoare şi de binevenit humor. Spassov este în prezent o vedetă de renume internaţional, care ştie să valorifice atât ambientul muzical sud-dobrogean (s’a născut în apropiere de Silistra), cât şi experienţele acumulate în India alături de celebrul Trilok Gurtu. Cât despre Yotsov, el continuă să fie unul dintre percuţioniştii de vârf ai Europei, capabil să adapteze fineţea tehnicii vibrafonului la cerinţele bateriei.

Momentul de graţie al festivalului de la Chişinău l-a constituit, aşa cum anticipasem, apariţia formaţiei Shin (ş Acasă) din Georgia. Pe lângă virtuozissimul tandem Zaza Miminoshvili/Zurab Gagnidze, trupa îl aduce în prim-plan pe Mamuka Ghaghanidze/vocal, percuţie, doli, iar efervescentul background ritmic e garantat de bateristul Raymond Kaczynski (american convertit la valorile eclatante ale unei virtuale culturi ibero-caucaziene, după cum apare ea denumită pe noul CD-ROM al grupului; să nu uităm că unul dintre numele autohtone ale Georgiei e tocmai Iberia!). Shin reprezintă una dintre cele mai originale contribuţii la îmbogăţirea patrimoniului jazzistic al începutului de secol 21. E suficient să spun că tradiţia polifoniei vocale georgiene este retopită într’o frenezie melodico-ritmică demnă de aşii flamenco-jazzului, sau că pasaje întregi de scat sunt realizate prin utilizarea unor vocabule georgiene, pe tiparele incendiarelor dansuri sau ale melancolicelor cânturi din Caucaz. Totul însă filtrat printr’o acută conştiinţă estetică a erei postmoderne.

Pe lângă serile de la Teatru, festivalul a mai programat câteva memorabile nopţi de jam session la Black Elephant, precum şi o gală festivă la Dedeman Grand Hotel, pe care avui Onoarea s’o prezint în direct la Televiziunea Moldavă, alături de Violeta Gorgos şi Mihai Fusu. Încă un set de notaţii ocazionate de acest sejur autumnal la Chişinău: reîntâlnirea cu Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneţ, realizatorii eroicei publicaţii culturale Contrafort, reper luminos într’o zonă prea tulbure a continentului nostru; primul interviu pe care l-am acordat vreodată în limba rusă unei televiziuni; dezbaterile peripatetice în compania muzicienilor georgieni, susţinute logistic de către admirabilul Ioan Cojocaru; momentul dezagreabil când, la conferinţa de presă, câteva jurnaliste rusofone mi-au cerut cu tupeu să le traduc intervenţiile în engleză pentru oaspeţii din străinătate (eu, venit dintr’o ţară în care rusofonii nu reprezintă nici măcar un procent, mă străduisem să le învăţ limba, în timp ce ele – trăind în sânul unei populaţii în proporţie de două treimi românofone - pretindeau că n'ar pricepe româneşte deloc!); curajoasa luare de cuvânt a lui Anatol Ştefăneţ, cu aceeaşi ocazie, când a înfierat indiferenţa "la vârf" a guvernanţilor  faţă de cultură, preocupaţi în schimb de editarea ruşinosului dicţionar "moldovinesco"-român; plăcute vizite (şi emisiuni) la Radio Antena C şi Euro TV, împreună cu Victoria Cuşnir, şi la Europa Liberă, însoţit de Dumitru Crudu; convertirea lui Alex Huppert, co-autor al filmului meu Paradis pierdut în memorie, la ipostaza de … propagator al mesajului-Trigon în frumosul oraş Arad; revederi cu remarcabili oameni de cultură basarabeni, precum Mihai & Corina Fusu, sau Emilian-Galaicu Păun; cerul senin, dătător de speranţe…