Elemente de referinţă în rezolvarea conflictelor din Republica Moldova

1. Participarea Uniunii Europene în soluţionarea conflictului transnistrean

Conducerea Republicii Moldova afirmă tot mai limpede în ultimul timp că integrarea în Uniunea Europeană constituie un scop prioritar al politicii sale externe. În legătură cu acest fapt, la diferite niveluri, este promovată ideea că pentru a putea fi admisă în Uniunea Europeană R. Moldova trebuie să soluţioneze foarte repede conflictul din stînga Nistrului şi se afirmă că rezolvarea este posibilă doar prin implementarea modelului federal. Această abordare trădează superficialitate, primitivism chiar, şi nu ţine cont de realităţile din R. Moldova. Este adevărat că pentru a deveni membru al Uniunii Europene R. Moldova trebuie să se conformeze unor standarde şi să îndeplinească anumite condiţii, printre care şi rezolvarea conflictelor interne. Dar dacă admitem că problema transnistreană va fi foarte repede rezolvată prin federalizare, întrebarea care se impune este dacă în acest caz drumul Republicii Moldova spre Uniunea Europeană va deveni mai facil şi mai scurt? Răspunsul este simplu. Nu. Pentru că, printre criteriile de aderare la Uniunea Europeană sunt foarte multe pe care R. Moldova nu le va putea atinge curînd. Prin urmare, contextul în care este plasată relaţia între aderarea R. Moldova la Uniunea Europeană şi rezolvarea conflictelor sale interne este greşit.

Ideea că Uniunea Europeană va trebui să contribuie la rezolvarea conflictului transnistrean devine tot mai firească şi întîmpină o împotrivire din ce în ce mai palidă. În primul rînd, deoarece Uniunea Europeană va deveni în 2007 vecină cu R. Moldova şi nu poate evita implicarea în rezolvarea conflictelor de la graniţele sale. Pe de altă parte, dacă declară fără echivoc că doreşte să devină în viitor membru al Uniunii Europene, Moldova nu poate respinge aplicarea normelor şi mecanismelor practicate de către entitatea în care vrea să se integreze. În fine, preşedintele V. Voronin a lansat practic invitaţia şi Uniunea Europeană este obligată să dea un răspuns. Un eventual refuz ar reduce mult din încrederea faţă de ideea că UE este capabilă să-şi asume responsabilităţi şi că este la urma urmei un actor important chiar pe propriul continent. În această ipoteză vom putea vorbi de o trădare a Europei. 

Implicarea Uniunii Europene în rezolvarea conflictului transnistrean pune problema modului în care aceasta trebuie să aibă loc. Prin experţii săi Uniunea Europeană lasă să se înţeleagă că participarea sa este determinată deocamdată de următoarele coordonate: (1) UE va participa la rezolvarea conflictului transnistrean doar în colaborare cu Rusia, (2) UE va interveni după rezolvarea politică a conflictului şi retragerea trupelor ruseşti din zona transnistreană, adică pe la sfîrşitul anului 2003, (3) UE consideră modelul federal cel mai potrivit pentru rezolvarea conflictului. 

Contextualizarea, sau mai exact, condiţionarea implicării sale prin enunţarea acestor coordonate creează impresia că şi Uniunea Europeană aplică în abordarea conflictului transnistrean aceleaşi prejudecăţi şi scheme simpliste care au fost practicate pînă în prezent de către mediatori şi care n-au dat rezultate notabile.  

Această abordare relevă ignorarea atitudinii majorităţii populaţiei care este împotriva federalizării R. Moldova, ignorarea complexităţii elementelor care se constituie în ceea ce numim problema transnistreană. Ultimele apariţii în presa occidentală în care I. Smirnov este numit "lider naţionalist" sau "lider al teritoriului secesionist" şi opiniile exprimate de unii experţi OSCE, care îl compară pe I. Smirnov cu Yaser Arafat sau Nelson Mandela, ne dezvăluie faptul că există riscul ca şi Uniunea Europeană, la fel ca şi OSCE, să pornească pe o cale greşită în demersul său de a contribui la rezolvarea conflictului transnistrean. 

Nu încape îndoială că Rusia nu poate fi eliminată din procesul de rezolvare a conflictului transnistrean şi atitudinea Uniunii Europene în acest sens este corectă.

Semne de întrebare naşte acceptarea a priori de către Uniunea Europeană a modelului federal. Am arătat în una din analize că nu există nici un element care ar justifica implementarea modelului federal în R. Moldova şi că lansarea proiectului de la Kiev a însemnat de fapt îndepărtarea perspectivei de rezolvare a problemei transnistrene. Modelul potrivit va trebui să fie constatat a posteriori, după aplicarea unor măsuri de eliminare a cauzelor conflictului şi a unor măsuri concrete de reintegrare teritorială a R. Moldova. Forma statală ce va rezulta în final va fi determinată de măsura în care părţile interesate vor dori să participe la rezolvarea problemei; prin urmare, configuraţia instituţională definitivă, fie în cadrul unui stat federal, fie în cadrul statului unitar, va depinde şi de faptul dacă Uniunea Europeană va dori să influenţeze această configuraţie. Opţiunea a priori pentru modelul federal, manifestată de Uniunea Europeană, arată că ea face o distincţie clară între mecanismul de garanţii externe şi aranjamentul instituţional intern al R. Moldova şi că implicarea în sistemul de garanţii este suficientă pentru Uniunea Europeană. Această atitudine pare a fi confirmată şi de anunţata limită temporală care este legată de retragerea trupelor ruse din Moldova.

Modul în care au evoluat evenimentele până în prezent ne arată clar că problema privind relaţia între mecanismul de garanţii externe şi aranjamentul instituţional intern al R. Moldova nu poate fi simplificată. Cele două aspecte pot fi separate numai conceptual. În practică ele sunt într-un raport permanent de influenţare reciprocă, iar relaţia între ele se materializează în situaţii care determină evoluţiile ulterioare în rezolvarea conflictului. Chiar atitudinea de ultimă oră a Uniunii Europene modelează comportamentul părţilor şi al mediatorilor. Un exemplu pertinent în susţinerea acestei afirmaţii este faptul că imediat după ce Uniunea Europeană şi‑a arătat intenţia de a trimite trupe de pacificare în Moldova, OSCE a anunţat că doreşte în Moldova trupe multinaţionale de pacificare sub egida OSCE. Or, şi acest fapt înseamnă mult întrucât  până acum OSCE se împotrivea acestei idei. Despre OSCE putem spune că, dacă ea şi-ar fi îndeplinit eficient misiunea de rezolvare a conflictului transnistrean, nu am vorbi în prezent despre necesitatea implicării Uniunii Europene, ci am fi scris elogii la adresa OSCE. În acest context eforturile de minimalizare a participării UE şi dorinţa OSCE de a se posta mereu ca lider în rezolvarea problemei transnistrene trezesc chiar suspiciuni. Şi asta deoarece este limpede că OSCE nu vrea şi nu poate, din cauza lipsei resurselor necesare, să-şi asume responsabilitatea pentru derularea ulterioară a evenimentelor.

Condiţionarea de către Uniunea Europeană a implicării sale de rezolvarea politică a conflictului şi de retragerea trupelor ruseşti face ca intervenţia Uniunii Europene să devină un fapt incert şi nu schimbă cu nimic actuala stare de lucruri ajunsă într-un punct mort. Dacă soluţia politică va fi găsită este dificil de înţeles care va mai fi sensul implicării ulterioare a Uniunii Europene. Dacă anumite mecanisme vor face posibilă rezolvarea problemei transnistrene, ele vor fi eficiente şi pentru menţinerea păcii şi vor putea funcţiona fără participarea Uniunii Europene. Posibilitatea ca mecanismele respective să nu fie depistate este însă mai reală. Acesta şi este motivul pentru care este solicitată participarea Uniunii Europene în rezolvarea conflictului transnistrean, rezolvare care are nevoie de un suflu nou, de imprimarea unei voinţe politice mai accentuate.

Un alt motiv îl constituie necesitatea aplicării unei formule corecte şi acceptabile pentru R. Moldova. Or, acest deziderat poate fi atins numai în condiţiile în care între părţi şi mediatori există raporturi echilibrate. Până în prezent R. Moldova a fost pusă de mai multe ori în situaţia de a rezista chiar în faţa celor care în postura lor de arbitri, inclusiv OSCE, ar fi trebuit să fie imparţiali. Singură R. Moldova nu poate face faţă presiunilor şi refuzul Uniunii Europene de a se implica, la această etapă, echivalează cu acceptarea unui dictat concertat al Rusiei şi al OSCE-ului.

Presiunile asupra conducerii R. Moldova sunt realmente foarte mari. În acest moment Rusia doreşte rezolvarea cît mai rapidă a conflictului, de preferinţă înainte de alegerile din 2005, deoarece pentru Moscova conjunctura este favorabilă. Această conjunctură însă se poate schimba până în 2006 şi este evident că schimbarea nu va fi în favoarea Rusiei. Până atunci NATO şi Uniunea Europeană vor deveni mult mai active în această zonă din motive cunoscute deja. Dar, chiar şi în grabă, pentru Rusia conflictul nu poate fi rezolvat în orice fel, ci într-un mod care ar perpetua prezenţa ei în acest spaţiu. Doar aşa se explică politica Rusiei în problema transnistreană din 1992 încoace.

Pe termen lung garanţia pentru interesele Rusiei în Moldova o reprezintă numai controlul asupra regiunii transnistrene. De aceea insistă Rusia pentru un statut special pentru regiunea separatistă, chiar şi cu riscul dispariţiei R. Moldova ca stat. Rusia nu poate miza pe V. Voronin în promovarea politicii sale în Moldova. Opţiunea este explicabilă, nu are alternativă din punctul de vedere al Rusiei şi este determinată de faptul că V. Voronin, chiar dacă poate să reprezinte interesele Moscovei în această zonă, serviciile lui nu vor dura la nesfârşit, sunt limitate în timp. El se poate afla la conducerea R. Moldova cel mult pe durata a două mandate. După expirarea lor alegerile în Moldova pot fi cîştigate de partidele prooccidentale şi în această ipoteză Rusia pierde tot, inclusiv Transnistria. Rusia este forţată să facă politica pe care o face şi este de asemenea forţată să îi impună lui V. Voronin ca partener de dialog pe I. Smirnov. Rusia este limitată în acţiunile sale şi de faptul că Smirnov nu poate fi schimbat aşa cum şi-ar dori V. Voronin. Ea va merge pînă la capăt cu Smirnov deoarece schimbarea lui ar mişca lucrurile într-un sens nedorit de Rusia, s-ar clătina regimul separatist, ce pare încă de nezdruncinat, şi ar fi un semnal de încurajare pentru adversarii ademeniţi de slăbiciunea acestuia.

Or, preşedintele V. Voronin tocmai asta nu doreşte cel mai tare: să stea la discuţii de la egal la egal cu I. Smirnov. Anume zdruncinarea regimului lui Smirnov urmăreşte preşedintele Voronin mai mult decât orice. Toate acţiunile sale sunt motivate de antipatia sa personală faţă de liderul separatist şi această particularitate nu reprezintă un factor negativ pentru interesele statalităţii moldoveneşti. De ce? Este suficient să arătăm faptul că preşedintele Moldovei nu poate sta la discuţii cu o persoană care a uzurpat puterea de stat, adică cu un infractor.

Astfel se conturează ecuaţia problemei transnistrene şi esenţa ei constă în contradicţia ce nu poate fi eliminată dintre interesele de om politic ale lui Voronin şi interesele Rusiei de permanentizare a controlului său asupra R. Moldova. În situaţia creată preşedintele Voronin are o unică soluţie pentru a se salva pe sine ca politician şi pentru a salva interesele Moldovei ca stat – să invite Uniunea Europeană să participe la rezolvarea problemei transnistrene. Ceea ce el a şi făcut. Dacă invitaţia lansată de către V. Voronin Uniunii Europene înseamnă urmarea înţelegerii pericolului existent pentru cariera sa şi pentru statalitatea moldovenească, rezultă că el este un politician foarte bun. Iar dacă va fi în continuare suficient de abil, preşedintele poate învinge în confruntarea sa cu adversarii pe care îi are în problema transnistreană.

Reacţia lui V. Mişin, ca urmare a demersurilor de ultimă oră ale lui V. Voronin, arată cam în ce zonă se plasează adversarii preşedintelui. De fapt, pentru multă lume nu mai este un secret existenţa unei confruntări între V. Voronin şi o parte a partidului comuniştilor în frunte cu V. Mişin. Se cunoaşte de asemenea faptul că fracţiunea pornită împotriva lui V. Voronin este mai fidelă dogmelor comuniste şi mai fidelă în acelaşi timp intereselor Rusiei.

În acest context, se pare că iniţiativa de a elimina articolul 142 din Constituţia R. Moldova, care prevede obligativitatea referendumului în cazul revizuirii dispoziţiilor privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, este rodul intenţiilor grupării ostile lui V. Voronin şi este îndreptată împotriva acestuia.

În cazul unui conflict direct cu o parte a Parlamentului în problema transnistreană, articolul 142 din Constituţie reprezintă o armă perfectă şi o carte câştigătoare pentru V. Voronin. Este bine ştiut că opinia publică, societatea civilă, cei mai serioşi lideri de opinie şi, nu în ultimul rând, poporul R. Moldova, sunt ostili ideii de federalizare. În acelaşi timp, rating-ul ridicat al partidului comuniştilor se datorează în mare parte popularităţii lui V. Voronin, iar căderea acestui rating este cauzată de prestaţia taberei conservatoare a comuniştilor. Deznodământul conflictului este uşor de anticipat şi probabil din această cauză Parlamentul a dorit să-l lipsească pe V. Voronin de atuurile sale intervenind cu iniţiativa de eliminare a articolului 142 din Constituţie.

În acest caz V. Voronin are şanse mari să câştige o primă bătălie politică importantă cu adversarii săi pentru că toate datele problemei cu articolul 142 îi sunt favorabile. Ignoranţa şi lipsa de carte în materie de drept constituţional l-a costat pe Lucinschi funcţia nr. 1 a R. Moldova şi acum îi poate costa pe cei care vor să lipsească poporul Republicii Moldova de dreptul de a decide prin referendum asupra unor chestiuni care sunt de competenţa lui exclusivă.       

Problema cu articolul 142 al Constituţiei este următoarea. Parlamentul de la Chişinău a adoptat în prima lectură legea pentru modificarea Constituţiei R. Moldova conform căreia în cazul pierderii statutului de stat independent al R. Moldova Găgăuziei i se garantează dreptul la autodeterminare. Se preconizează ca această garanţie să existe şi în textul viitoarei constituţii a statului federal, cu referire la Găgăuzia şi la regiunea transnistreană. Însă prevederea, recent votată,  prin care se recunoaşte de către Parlament dreptul la autodeterminare, încalcă articolele 1 şi 3 ale Constituţiei R. Moldova care stabilesc caracterul unitar al statului moldovean şi inalienabilitatea teritoriului său. Aceasta pentru că, în conformitate cu art. 142(1) al Constituţiei, "dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale".

Pentru a evita contradicţia între modificările adoptate, care recunosc dreptul la autodeterminare Găgăuziei şi regiunii transnistrene, şi prevederile din art. 142(1), Parlamentul a adoptat o altă modificare prin care articolul 142 este eliminat din Constituţie şi a comis în acest mod o altă încălcare. Prevederile art. 142(1) îşi au temeiul în articolul 2 al Constituţiei, articol care este redactat în felul următor: "(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie. (2) Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului". Aceasta înseamnă că obligativitatea referendumului, în cazurile stabilite în textul Constituţiei, rezidă în faptul că numai suveranul - adică poporul - poate ceda ceea ce îi aparţine. Parlamentul are numai dreptul de exerciţiu al puterii şi al suveranităţii, nu şi dreptul de a dispune de ele, adică de a transmite sau ceda suveranitatea.

De fapt, conceptul de suveranitate a poporului stă la baza edificiului constituţional şi a construcţiei statului democratic în general. Iar atunci când baza este eliminată întreaga construcţie cade, pentru că un alt concept care ar sta la temelia statului democratic nu a fost încă inventat. În esenţă, prin eliminarea art. 142 Parlamentul va statua din punct de vedere formal şi juridic caracterul ne-democratic al statului R. Moldova şi va comite un act de uzurpare a puterii.

Probabil parlamentarii moldoveni nu conştientizează gravitatea actelor pe care le votează şi trebuie să le arătăm că de fapt conceptul de suveranitate a poporului este atât de important în schema constituţională a statului democratic încât, de exemplu, articolul 20 din Legea Fundamentală (Constituţia) a Germaniei prevede că faţă de oricine se angajează să înlăture ordinea constituţională stabilită toţi germanii au dreptul să se împotrivească dacă altă posibilitate nu există. Or, aceasta presupune inclusiv dreptul poporului la insurecţie. 

Prin urmare, preşedintele V. Voronin nu trebuie să facă altceva decât să-şi exercite prerogativele de şef al statului pentru a garanta ordinea constituţională şi a menţine regimul democratic în R. Moldova. 

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană apare întrebarea firească dacă aceasta poate tolera rezolvarea problemei transnistrene prin încălcarea flagrantă a ordinii constituţionale şi a principiilor fundamentale care definesc statele democratice?...

Recent Rusia a declarat că nu îşi va retrage trupele până la sfârşitul anului 2003, aşa cum a promis la Porto. Ne întrebăm ce va face Uniunea Europeană în acest caz?

Implicarea Uniunii Europene în rezolvarea conflictului trebuie să fie imediată, chiar dacă Bruxelles-ul nu are o concepţie sau o agendă pe care ar urma-o în această privinţă. În etapa iniţială, înainte de participarea efectivă cu trupe de pacificare sau de poliţie civilă, ar fi suficiente acţiuni limitate, cum ar fi monitorizarea acţiunilor părţilor implicate, eliminarea unor manevre ilegale sau inoportune ale părţilor, stabilirea dialogului cu societatea civilă şi opoziţia politică etc. În această etapă Uniunea Europeană ar putea lua cunoştinţă de complexitatea situaţiei din R. Moldova - o cunoaştere ce i-ar permite să înţeleagă că rezolvarea conflictului transnistrean nu este un scop în sine iar integrarea europeană a R. Moldova poate avea loc numai după o rezolvare corectă şi durabilă a conflictului.

2. Consideraţii privind geneza conflictelor

D.A. Lake şi D. Rothchild, citaţi de L. Salat, îşi întemeiază concepţia privind declanşarea conflictelor pe ideea că geneza conflictelor etnice nu trebuie să fie redusă la cauze singulare, cum ar fi "identităţile sau adversităţile primordiale, declinul economic, eşuarea statului sau declinul identităţii acestuia, democratizarea, elementele pur iraţionale etc.".

Un loc important în această concepţie îl are ceea ce sus-pomeniţii autori numesc "aprehensiunea colectivă în faţa unui viitor incert" provocate de implementarea reformelor. Iar "în vremuri de schimbări, specularea incertitudinii şi a disperării poate aduce roade nesperate". Şi profitorii nu întârzie să apară. Succesul electoral al partidului separatist Vlaams Blok din Belgia s-a datorat susţinerii din partea celor care beneficiau mai puţin de aspectele pozitive ale schimbării, celor deziluzionaţi, "adesea votanţii mai în vârstă, foşti susţinători ai partidelor democratice (creştin-democraţi, dar mai ales socialiştii)".

R. Moldova nu a reuşit nici ea să evite problemele caracteristice fenomenelor definite de concepţia menţionată. Chiar dacă speaker-ul parlamentului rus Selezniov a recunoscut că Rusia a provocat acţiunile secesioniste şi că are în continuare un rol esenţial, evoluţia conflictului a fost influenţată şi de teama unei categorii a populaţiei pusă în situaţia de a renunţa la unele beneficii şi de a se confrunta cu un viitor incert. Putem afirma că factorii care au generat conflictele din Moldova îşi au originea în raporturile dezechilibrate între segmente ale populaţiei în perioada regimului sovietic, iar distorsiunile în relaţiile dintre grupurile etnice reprezintă efectele manipulărilor operate asupra speranţelor şi aşteptărilor oamenilor. Pericolul de asimilare a găgăuzilor, de exemplu, era reprezentat de regimul sovietic şi nu de majoritatea vorbitoare de limbă română. În prezent pericolul pentru identitatea găgăuzilor nu vine din partea aceleiaşi majorităţi românofone, ci provine din lipsa resurselor culturale necesare, secate în perioada sovietică prin exterminarea intelectualilor din zonă, adică a depozitarilor autentici ai culturii găgăuze. Este de neînţeles din această cauză caracterul antimoldovenesc al mişcării de emancipare a găgăuzilor şi opţiunea lor pentru limba rusă ca limbă de stat, în condiţiile în care se cere mai mult efort pentru reabilitarea limbii găgăuze chiar în rândul găgăuzilor. Pentru acest motiv revendicările liderilor găgăuzi nu au legitimitate, deoarece, potrivit documentelor internaţionale, minorităţile etnice trebuie să fie preocuate de păstrarea propriei identităţi, or limba rusă nu reprezintă un element al identităţii găgăuze.

Dezechilibrul principal în relaţiile dintre comunităţile  din R. Moldova este cauzat de crearea de către regimul sovietic a categoriei pe care în doctrina privind minorităţile el o califică "minoritate-clasă". Această "minoritate-clasă" era constituită nu doar din etnici ruşi şi avea un rol limpede în politica sovietică de asimilare a naţiunilor şi de creare a unei identităţi întruchipate de omul sovietic. Această minoritate-clasă reprezenta etalonul la care trebuia să se raporteze persoanele ce sperau să obţină ceea ce numim "reuşita de viaţă" – carieră profesională, bunăstare materială, statut social etc. Prestigiul oferit de apartenenţa la minoritatea-clasă era susţinut prin asigurarea numeroaselor privilegii. Odată cu implementarea reformelor democratice şi a economiei de piaţă privilegiile au fost abrogate şi s-a impus principiul concurenţei libere, care, la rândul său, a creat "victime" în rândul foştilor privilegiaţi. Dispunând de mijloace şi pârghii importante, fosta categorie "a aleşilor" nu a pregetat să speculeze clivajul etnic şi sensibilităţile minorităţilor naţionale din R. Moldova. Iată un citat revelator şi simptomatic totodată din ziarul de limbă rusă Vremea, faimos prin materialele sale cu un pronunţat caracter şovin şi nostalgic după perioada sovietică: "Mai importantă pentru vorbitorii de limbă rusă este problema "eliminării" lor nu numai din structurile de conducere dar şi de pe piaţa muncii în principiu. De când activitatea economică se face în limba de stat, mase întregi de specialişti rusofoni au părăsit locurile de muncă. De atunci în pieţele agricole deseori pot fi văzute femei cu ţinută intelectuală vânzând cartofi şi citind în acelaşi timp, de exemplu, revista Novâi Mir". Categoria numită "minoritate-clasă" consideră că muncile fizice, în special cele agricole, trebuie să constituie apanajul moldovenilor, iar conducerea şi activităţile cu un conţinut intelectual elevat trebuie să aparţină în exclusivitate categoriei privilegiate. Această prejudecată are la bază ideea greşită că în R. Moldova comunităţile etnice au fost specializate în mod tradiţional pentru anumite îndeletniciri şi de aceea minoritarii rusofoni interpretează emanciparea vorbitorilor de limbă română ca o deviere de la o stare firească a lucrurilor, iar ceea ce nu este firesc este lipsit şi de legitimitate.

3. Eliminarea clivajelor ideologic şi social ca soluţie a rezolvării conflictelor

Esenţa problemei transnistrene constă în faptul că în partea dreaptă a Nistrului categoria privilegiaţilor a pierdut monopolul puterii, iar în partea stângă ea a reuşit să îl menţină, drept pentru care putem afirma că în prezent componenta dominantă a conflictelor din R. Moldova este de fapt de natură ideologică şi socială.

Omogenizarea ideologică şi socială constituie un aspect important în rezolvarea problemei transnistrene şi de aceea efortul de eliminare a clivajului ideologic şi social între cele două maluri trebuie să-şi găsească un loc important în agenda care cuprinde acţiunile de rezolvare a conflictelor din Moldova. Unificarea Germaniei din 1991 poate servi aici ca un foarte elocvent exemplu. Eliminarea ideologiei anticapitaliste şi demolarea instituţiilor antidemocratice din Germania de Est au permis manifestarea liberă a opţiunii cetăţenilor pentru unirea cu Germania de Vest. De altfel, Germania a cunoscut mişcări secesioniste apărute prin declararea - sub influenţa ideologiei marxiste - a Republicii Sovietice de la Bremen (10 ianuarie – 4 februarie 1919) şi a Republicii Sovietice a Bavariei (13 aprilie – 1 iunie 1919). Legitimitatea acţiunilor energice ale autorităţilor centrale de eliminare a ideologiei care încuraja separatismul nu a fost pusă niciodată la îndoială.  

Abordarea conflictului din această perspectivă cel puţin pare a face mai facilă eliminarea impedimentelor în calea reunificării, deoarece diviziunea ideologică şi socială poate fi mai lesne eliminată şi permite o gamă mai largă de măsuri, spre deosebire de clivajul etnic, adesea ireductibil, care reclamă o atitudine specială. Prin urmare, un alt element al proiectului de unificare a R. Moldova ar trebui să îl reprezinte permeabilizarea ideologică a regiunii transnistrene, iar acţiunile în acest sens trebuie să cuprindă presiuni asupra liderilor transnistreni pentru efectuarea reformelor democratice şi forme variate de încurajare a opiniei publice şi opoziţiei politice în acest spaţiu. Ignorarea acestui element, al permeabilizării ideologice, ne permite să anticipăm insuccesul proiectului de federalizare, pentru motivul că nu va înlătura cauzele reale ale conflictului.  

4. Problema loialităţilor în Moldova

"Potenţialul de conflict al clivajelor depinde, de asemenea, de gradul în care intensităţile lor inerente sunt temperate de loialităţile decisive", constată A. Lijphart.

Chiar dacă problema loialităţilor este reală în R. Moldova ea, din păcate, este lăsată în umbră. Putem afirma că problemele cu care se confruntă în prezent Moldova sunt cauzate tocmai de lipsa loialităţii decisive faţă de statul Republica Moldova şi faţă de valorile lui care ar echilibra loialităţile de grup ale cetăţenilor moldoveni sau loialităţile acestora pentru entităţi străine. Atitudinea unei părţi importante din reprezentanţii minorităţilor este expusă de I. Corolcova în ziarul Vremea din 1 decembrie 2000: "După cazul C.A.I.R.O. în presa de limba rusă a explodat tema apărării vorbitorilor de limbă rusă din Moldova. Alături de preşedintele Rusiei ne-am amintit că rusofonii (indiferent de naţionalitate!) sunt pentru ruşi compatrioţi, iar interesele lor necesită o apărare adecvată. Tocmai  atunci Rusia a menţinut dreptul nostru de a obţine informaţii în limba rusă". Articolul în sine merită o analiză mai profundă pentru că este un "cocktail" cu de toate: speculaţii, dezinformare, manipulări etc. De exemplu, dreptul ruşilor de a obţine informaţii în limba rusă nu poate să limiteze dreptul vorbitorilor de limbă română să obţină informaţii în limba de stat. Or, acţiunea C.A.I.R.O. urmărea apărarea drepturilor vorbitorilor de limbă română. Coctailul ne dezvăluie însă şi o altă problemă cel puţin la fel de gravă: problema loialităţilor.  

Pentru noi este relevant aspectul că unii cetăţeni ai R. Moldova de etnie rusă înţeleg să-şi apere interesele apelând la autorităţile unui stat străin - Rusia -, neglijând faptul că statutul şi drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor etnice pornesc în primul rând de la calitatea lor de cetăţeni ai R. Moldova, întrucît orice revendicare înaintată ţării în care locuiesc are ca temei calitatea lor de cetăţeni ai acesteia. Aceste persoane în mod firesc trebuie să-şi apere drepturile şi interesele în instanţele R. Moldova. Faptul că până în prezent instanţele de judecată ale R. Moldova nu au înregistrat nici o cerere privind încălcarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor etnice demonstrează că aceste drepturi nu sunt încălcate.