'Racines ecloses' sau dimensiunea modernă a sonetului

Sonetul a fost şi rămâne una din formele fixe de expresie ale sensibilităţii poetice, suportând, totodată, metamorfoze în plan conţinutistic de-a lungul secolelor. Culegerea de sonete Racines ecloses, semnată de Paul Miclău (Editura Ex Ponto, 2002), vine să demonstreze în mod manifest acest lucru prin pana lejeră a autorului, distins profesor universitar, lingvist, traducător şi scriitor francofon român.

O succintă referinţă la personalitatea poetului, binecunoscută de specialiştii în materie, ne obligă să menţionăm că Paul Miclău, actualmente profesor la Catedra de Franceză a Universităţii din Bucureşti, este autor a 30 de volume, cu pagini deosebite înscrise nu numai în aria didacticii şi ştiinţei, având la activ pionieratul introducerii cursurilor de semiotică şi poetică în România, dar şi în cea a literaturii – volumul de proză Comoara (1989)  şi ulterior (necenzurat) Dislocaţii (1994), inclusiv versiunea sa franceză Roumains deracines (1995), pentru care a obţinut premiul european al Asociaţiei Scriitorilor de Limba Franceză. Ilustru cunoscător al limbii şi literaturii franceze (a profesat la universităţile din Monpellier, Paris IV Sorbona,  INALCO), deţinător al Palmelor academice, profesorul Miclău este traducător în franceză al poeziei lui Eminescu, Blaga, Voiculescu, Barbu, premiat de două ori de către Uniunea Scriitorilor din România. Şi în domeniul traducerilor Paul Miclău reprezintă o autoritate de prestigiu, lucru datorat talentului original şi experienţei profesorale care nu puteau să nu exercite o influenţă imediată asupra personalităţii sale complexe, permiţându-i astfel să se afirme şi pe tărâmul scriitoricesc (putem vorbi în acest sens despre o realitate întâlnită şi în spaţiul cultural francez unde mulţi dintre scriitorii de azi sunt foşti profesori, iar în arealul basarabean exemplul elocvent este cel al lui Victor Banaru, profesor universitar, doctor habilitat, traducător şi scriitor francofon). Paul Miclău e unul din "monştrii sacri" care a izbutit să se impună atât prin creaţia sa poetică (culegerea "Racines ecloses"), cât şi în critica literară (volumul Le poиme moderne, 2001), dar mai ales în sfera predării poeticii în toată multitudinea ei conceptuală.

Racines ecloses (titlu ce poate fi tradus prin "rădăcini înflorite") reprezintă o "ediţie definitivă" a sonetelor lui Paul Miclău, având în total şapte cicluri: Tunnel, Sous le tresor, Au bord du temps, Esprit saint fecondant, Je glisse, Sens, Racines ecloses, ultimul fiind inedit. Resorturile secrete ale genezei operei sale sunt multiple şi variate, aşa cum de altfel o confirmă însuşi autorul în Le poиme moderne – bucuria tristă a plecării, starea angoasantă, fericirea sau spleen-ul, de ce nu toate la un loc?, în fiece caz respectându-se formula creativă: pulsiunile Ş tehnicile ş poemul. Tot aşa şi misterele poezisului se dezvăluie în sonetul Les sillons de mon coeur: "Dans mon coeur laboure en inverses sillons, / Sous leurs signes souffrants – chroniques convulsives, / Lа s’ecrit mon sonnet dans l’attente multiple...".

Dominat de laitmotivul rădăcinilor ("aux racines du temps", "aux racines du sens", "Roumains deracines", "racines ecloses" etc.), poetul se află în căutarea surselor de inspiraţie şi de meditaţie ale eu-lui liric ce capătă valenţe moderniste (fapt iarăşi recunoscut de autor în Le poиme moderne), reprezentând o modalitate a spontaneităţii scrisului: "Je tombe dans le sens comme l’eau des cascades, / Je m’ouvre dans le temps qui se fend sous mes yeux..." (Les cascades du sens), cu statut mai discret în raport cu subiectivitatea grandilocventă a romanticilor: "Je sens pousser des fleurs sur les lиvres du temps, / Et le code chiffre dans mon verbe en suspens / Engendre obliquement tes formes embrasees..." (Sur les lиvres du temps). Poezia relevă o perpetuă definire a eu-lui creator prin elogierea verbului cuvânt şi acţiune: "le verbe vertical verse la signifiance" (Corolles), "se couche le sens sous mes verbes trembleurs" (Cyanure de miel), "nos lиvres enflammees sucent le sens du verbe"(Et je meurs lentement); a eu-lui biopsihologic, endogen, deschis şi exhaustiv, care a supravieţuit "tunelul"-ui vieţii: "le tunnel de l’hiver а la fin s’ensoleille... /Oщ le noyau d’antan cependant se reveille"(Tunnel); a eu-lui social care nu şi-a pierdut verticalitatea în pofida intemperiilor politice ("la Securitate", "la prison", "les wagons macabres") şi nu a abandonat dulce-amarul gust al răzvrătirii: "- Maître, ce noir exil, je ne peux l’accepter.../ Au nom de ce jour saint, laisse-moi protester!" (Pentecote 1951); a eu-lui sentimental atemporal: "alors mon etre absent se baigne dans le sens, / Sans aucun souvenir et sans goыt de paroles" (Outre-sens). Eu-l auctorial e omniprezent, deseori chiar multiplu, fuzionând ba cu păstorul-apostol: "le berger parcourt immortel la duree, / Lui, le guide vivant, l'apotre de l'entree / Aux Carpates..." (Sous le tresor), ba cu ţăranul-filozof: "Et je descends ainsi sous la racine grise / En paysan que mord le non-sens du jardin" (Deux soleils), ba cu animalul-martir: "On se frappe la  tete / Et on la pleure tous comme une vraie martyre" (La mort d’Ella),  intertextualizând la nivel de omofonii cu Victor Hugo ("ombre / sombre", "tombe / catacombe" etc.).

Pluralitatea survine atât la nivel tematic, cât şi formal, pentru a se organiza în axe semantice generatoare de izotopii. Aceste reiterări ale unităţilor cu valori semantice apropiate reies chiar din titlu, structurează ciclurile culegerii şi se conturează în jurul dominantelor racine (trace, fond, grand-fond, source) şi  parfum (odorat, humeur, odeur, emaner), dar şi a concurenţei coeur prezentă în variate combinaţii sintagmatice ("au coeur de l’oranger", "au coeur de l’outre-sens", "tout au fond de ma coeur oщ se casse ma lyre"). Anume structurile date asigură coerenţa intra- şi  intertextuală, fiind centrate pe personajul principal sau episodic (je, Ella, Nina, le berger, le paysan, le village etc), pe motivele-intrigă (la mort, le tunnel, la nuit, le sang etc), pe cronotopi ("au bord du temps", "au carrefour du neant", "au bord du non-etant", "l’espace du plaisir dans nos coeurs se contractent") etc. Sub aceste asociaţii izotopice se ascunde vox auctoris ce exprimă într-un mod simbolico-sugestiv stările sufleteşti ale autorului în statica şi dinamica lor existenţială: fuziunea subiectului liric cu natura, trecutul, iubita în scopul potolirii setei de absolut, izbucnită din dorinţa de a străbate tunelul vieţii (Tunnel); dorul de locurile natale cu toată polifonia lor sentimentală, rituală, tradiţională (Sous le tresor); încercarea de a găsi rădăcinile timpului prin ontologizarea, spa­ţializarea şi antropolo­gizarea acestuia (Au bord du temps); rătă­cirea prin bogăţiile exotice ale naturii, erosului, speciei umane în pornirea nestăvilită de a "strânge în braţe axa timpului pierdut" (Esprit saint fecondant); alunecarea în timp şi spaţiu, în forul interior, în poezie, purtând amprente preponderent pesimiste, absurde, atunci când "sensul şi moartea sunt unica simbioză", autorul fiind obosit de lumea modernă (Je glisse); descoperirea sensurilor şi senzaţiilor prin semnele limbii, naturii, sexului, visului, meseriei, credinţei, vârstei, inima "dezamăgită" fiindu-i "înzăpezită" sau chiar "absentă" (Sens); tentaţia renaşterii şi reînălţării prin supremaţia sentimentului dragostei, poeziei, misterului (Racines ecloses).

Modernismul autorului resimte influenţe baudelairiene (deci interferenţe franceze şi nu anglo-saxone), mai cu seamă la nivelul sinesteziilor, conotând corespondenţe orizontale de tipul: miros - culoare – sunet ("oщ chantait le soleil sous un parfum benit"; "le parfum de mon chant suicide"; "et goыter le parfum de l’amиre descente") sau verticale de tipul: spaţiu – timp – miros ("Ses gиnes des hauteurs accouchent le parfum / Les petales de l’aube et les chants de la fin") ş.a. Parfumul, evocat în mod implicit nu doar de titlul culegerii, dar şi de cel al textelor (Nenuphars; Cerisier; Rosier; Herbe ş.a.) devine o dominantă inter-/textuală, un stimul olfactiv şi stăpânitor al stării interioare auctoriale, contribuind la exteriorizarea viziunii artistice. Această strategie preschimbă variate sensuri estetice vizând permanenţa cotidianului ("le parfum de cafe"), plăcerea produsului creaţiei ("le parfum de mes vers"), nostalgia fiinţei pierdute ("le parfum de son chant"), bucuria amintirilor ("vingt annees de parfum deposees dans mon coeur"), tristeţea trecerii timpului ("le parfum d’ une larme") şi perenitatea naturii ("le souvenir du ciel et le parfum du vent"). Absenţa sinesteziilor echivalează cu o stare de nelinişte şi disconfort, ca "sursă a morţii" ("sans couleurs, sans echos, sans parfum, il (l'oubli) me ronge") sau a decepţiei multiple ("le parfum est sans fleurs, le goыt sans aliments, / Le pur toucher sans seins...").        

Manevrând cu abilitate stilistica limbii franceze (evident şi pe cea a limbii române), autorul reuşeşte să creeze figuri inedite, în special metasememe ("Svelte comme un dactyle issu du chant des sphиres", "Et le bouquet de sons caresse la fenetre", "belle comme un sonnet"), promovând chiar şi o modernizare a metalimbajului poeziei ("Aux semиmes peuples d’atomes mirifiques", "sa syntaxe ecrasee grogne comme un goret", "je goыte rarement le miel de la semiose"). Nu fără a provoca asociaţii estetice suplimentare prin exploatarea componentelor ritmului şi a simbolicii sunetelor, poetul variază atât forma tradiţională a sonetului: "L'herbe / De mes etendues / Est une suite ininterrompue / De rouges metaphores dans les verbes / Qui grouillent au levant et au ponant touffus.." (Herbe), cât şi dimensiunea lui silabică în funcţie de "greutatea" ideilor investite în ţesutul textual, trecând de la metrul scurt (Pensees blessees; Couche; Sous) la cel alexandrin, preferat de Paul Miclău încă de la începuturile sale poetice ca o necesitate de a forţa discursul să zică "le trop plein", adică să exprime întreaga profunzime a dramei auctoriale, chiar dacă sonetul pare să-l "strâmtoreze" prin "barourile" (ce este "baroul"?) sale. O misiune asemănătoare revine şi "structurilor lingvistice subliminale" (R.Jakobson), care, cu sau fără voia autorului sau cititorului, intervin în gama polifonică textuală, cum ar fi cazul aliteraţiilor, în scopul augmentării câmpului asociativ-sugestiv cu imitări ale zgomotului naturii: "Les feuilles  fantasmees se font source de nuit" (Avant) sau ale foşnetului cozii animalului: "Sa belle queue au front rejoint sa chevelure / et se fait un fou fouet fonзant en flots sans fin" (Sur le reve etonne).