Augustina a României sau o viaţă de om aşa cum a fost (roman de tranziţie în enşpe capitole)

Cap. I
În care cititorul face cunoştinţă cu Augustina

Revoluţia  şi-a arătat  temeinicia într-o vineri  după prînzul mare.

Faptul, liniştitor, a găsit-o pe Augustina făcînd curat în casă. Terminase cu dormitorul  şi sufrageria  şi acum, în timp ce maşina de spălat îşi făcea treaba, ea, stînd în genunchi, împrospăta mocheta din holul de la intrare cu  o perie aspră şi detergent Dosia cu oţet şi lămîie. Nişte vase fierbeau cu sodă pe aragaz. Luana se închisese cu prietenul ei în dormitor şi  se iubeau. Augustina ştia asta, după icnetele fiicei sale şi după scîncetele căţeluşei Lady.

Augustina ofta... Dar Luana îi spusese odată: "tu să mă scuteşti cu prietenul tău. Eşti femeie bătrînă." Aşa că Augustina făcea dragoste cu prietenul ei, om însurat, pe furiş, cînd  fetiţa era plecată.

Luana făcea amor, deşi nu voia copii. Acum aflase că se putea şi aşa. În timpul dictaturii, cînd ea era copil, credea că  femeile şi bărbaţii nu se culcau unii cu alţii decît pentru a face copii. Dacă într-o familie erau trei copii, atunci însemna că mama şi cu tata se culcaseră de trei ori. Şi probabil că atunci cînd mama nu mai voia să aibă copii, tata se căra la altă femeie. Era clar că, după ce-o făcuse pe ea, tatăl ei se cărase, şi el, la altă femeie...

Cap. II
Din care cititorul află  de ce nu mai face dragoste Augustina şi despre cetăţenii Sumbriei faţă cu Revoluţia

Augustina nu mai făcuse dragoste de dinainte de revoluţie. Acum, revoluţia trecuse. Dar nu putea face dragoste, pentru că oamenii, inclusiv prietenul ei, alergau în toate părţile: cei de la sud, alergau spre nord, cei de la vest, spre est  şi invers.

Spre pildă, directorul Augustinei, cu o sacoşă mare, fugise spre vest. Cineva din vest, cu o sacoşă nu prea mare, fugise spre est şi, dînd de Întreprinderea de panificaţie la care lucra contabilă Augustina, a  cumpărat-o cu sacoşa lui nu prea mare şi a rămas acolo. Aproape imediat, muncitorii au început pe capete să fugă şi ei în toate direcţiile. Prietenul ei a ajuns în Canada. Augustina n-a încercat s-o ia la picior, motiv pentru care a făcut brusc o formă uşoară de hepatită şi tensiune oscilantă. Cauza va fi fost poate faptul că, necunoscînd tehnologiile moderne de numărare a banilor, domnul cela din vest, ajuns şeful ei, a considerat că ea nu mai putea rămîne contabilă la întreprindere. Într-o dimineaţă însorită de Mai de mai mare dragul, Augustinei i s-a pus în vedere că va fi concediată. Îngrozită, albă la faţă, ea s-a aşezat în genunchi în faţa biroului domnului din vest, aşa că a fost pensionată pe caz de boală.

Nu se poate face dragoste dacă eşti concediat apoi te rogi şi apoi eşti pensionat de boală. Ca să nu mai spun că nu poţi face dragoste de unul singur.

Fiind femeie venită, la industrializarea forţată, de la ţară, Augustina era de părere că nu se poate face dragoste nici cînd cîştigi pe lună, după 30 de ani de muncă, vreo 200 de pîini.

Calamitologii spun invers, că exact atunci trebuie să faci cît mai multă dragoste. Aşa s-a auzit din cercurile înalte de partid de pe vremea Dictaturii, cînd a fost explozia nucleară de la Cernobîl: un antidot sigur e amorul. Dar asta ştiau numai ăia, marii, care făceau  amor pe rupte, ca să nu moară din cauza radiaţiilor. Poporul, care nu ştia, făcea numai 2-3 copii, cînd nu putea avorta pe furiş.

Cap. III
Sau "despre copii"

Luana a luat-o şi ea la sănătoasa, de la est la vest. Într-o bună zi. Mă rog, bună! Nu suflase o vorbă nimănui despre planurile ei.

Înainte de asta, a invitat-o pe maică-sa la o pizza în oraş, după ce i-a cerut, pentru trataţie, bani "cu împrumut". Şi ea i-a dat.

Cu ocazia asta, Augustina şi-a pus cea mai bună rochie. Mînca pizza cu şoricara Lady la picior (care ronţăia sub masă, cu mare dichis, bucăţile de salam pline de zgîrciuri), şi o sorbea din ochi pe Luana: fetiţa ei a invitat-o în oraş!

Luana a privit-o şi ea de cîteva ori cu drag pe Augustina! Prin inima mamei a trecut tot de atîtea ori un cuţit.

Cînd a găsit biletul pe masă, a înţeles de ce o privise  iubitor copilul ei: era, poate, pentru ultima oară. A plîns, dar s-a liniştit încet-încet. Lady a lins-o pe nas şi a consolat‑o: "Eh, copiii! Doar ştii ce egoişti sînt!"

Augustina s-a gîndit că Lady e încă fecioară, deci nu putea şti "cum sînt copiii!", dar a apreciat gestul ei şi a pupat-o plîngînd: rămăseseră complet singure.

Cap. IV
Ca urmare a acestei teme, Augustina îşi vinde casa

La numai vreo două zile, Augustina s-a trezit de dimineaţă cu un om de la fostul loc de muncă al Luanei: fetiţa făcuse un împrumut de acolo, ca să aibă cu ce fugi din ţară.

Erau mulţi bani.

Augustina şi-a scos apartamentul la vînzare ca să-i înapoieze. A luat-o pe Lady în braţe şi s-a mutat într-o garsonieră confort II. Mobila ei de două camere nu încăpea. Augustina a  îngrămădit-o pînă în tavan. Cînd trecea spre pat, îşi ferea fusta cu mîna: servanta avea un cucui cu o aşchie şi i-o scămoşa.

Nu se putea obişnui cu noul cartier, cu noua  locuinţă, cu noua viaţă. Plîngea cu Lady în braţe, întrebîndu-se cum se vor descurca ele prin hăţişurile cît casa ale vieţii, cu atît de puţini bani.

Cînd, după cîteva luni, Luana a sunat-o din Italia, era prea tîrziu să-i mai reproşeze ceva, aşa că s-a mulţumit să plîngă de bucurie. Mai ales că fetiţa părea să se fi schimbat în bine, pentru că, nerugată, i-a spus cînd maică-sa i-a vorbit, domol şi resemnată, despre greutăţile ei financiare : "lasă, am să te-ajut eu. Lucrez într-un restaurant şi cîştig bine."

Cap. V
Despre cetăţenii Sumbriei faţă cu Occidentul

În primul an, fetiţa o suna tot la două-trei luni...

Era la Florenţa...

Avea o maşină roşie...

Era la Roma...

Chelneriţă...

Era şefă de restaurant...

Era la Padova...

Făcea menaj la o casă de oameni bine...

Avea maşină cu rulotă...

Era ca şi căsătorită. Gianni din Focşani o iubea.

Locuia la Veneţia...

Era ca şi bogată...

Chiar i-a şi trimis maică-sii un amar de bani, cu care  Augustina a putut plăti întreţinerea pe luna ianuarie.

Cap. VI
Sau despre viaţa de zi cu zi a Augustinei într-o iarnă a tranziţiei şi despre alt fel de‑a aborda ideea întîlnirii Occidentului de către cetăţenii Sumbriei

Era o lună aprigă, acel ianuarie al celui de-al cincilea an după revoluţie. Alegerile trecuseră cu bine. Mulţi din cei care nu apucaseră să fugă în toate  părţile după cîştig au fost prevăzători şi, în toamnă, se debranşaseră de la reţeaua de căldură a oraşului. Nu ştiu ce făceau, cum de rezistau în frigul acela; poate că vor fi stat sub plapume, făcînd dragoste ca să se încălzească. Augustina se debranşase şi ea. Stătea cu Lady mai tot timpul în bucătărie, lîngă cuptorul  aragazului aprins, şi se gîndea la viaţa ei. Ce altceva să fi făcut? Să mănînce ? Nu avea ce şi, apoi, dinţii îi cam căzuseră. Adică a preferat să-i scoată, gîţii mamii lor de doctori care-ţi cereau o avere pentru o plombă!... Nu putea citi, că nu se prea omora cu cititul. Nu asculta radioul că o durea capul de-atîta politică "şi huo! şi tio!" Aşa că mai tot timpul stătea lîngă cuptorul aragazului sau pe somiera înghesuită în bucătărie, unde şi dormeau, ea cu Lady. Da, şi...  ascultau lecţiile de engleză din bucătăria vecină: madam Miron dădea meditaţii la greu iar pereţii erau aşa de subţiri, că şi dacă trăgeai un pîrţ te auzeau vecinii. Cum să nu audă atunci Augustina lecţiile făcute cu voce tare, ca la şcoală?

- Haua-u??

- Hadudu?

- Romeniazmacantri!

Naaaşpa...

Toţi elevii ceia parcă se sfătuiseră înainte: cică, "vreau să învăţ să conversez pentru că vreau să plec în Occident!"

La toţi, vecina ei le răspundea: "pînă creşti tu, vine sigur Occidentul la noi!"

Augustina: "gîţii mamii voastră cu Occidentul vostru!" Însă parcă era şi fericită: dacă va veni Occidentul aici, înseamnă că şi fetiţa ei se va întoarce atunci. Anume cînd va veni Occidentul încoa. 

Cap. VII
Urmare a revoluţiei şi a tranziţiei, Augustina îşi aminteşte de plaiurile copilăriei

Cum vă spuneam, era o lună tare aprigă ianuarie acela. Uitai cine eşti, de frig. Era bine să stai ghemuit în casă. Însă şi dacă nu ieşeai din casă te sălbăticeai. Uitai să vorbeşti. "M-aş mai duce pe la Rada sau pe la madam Popeasca", îi spunea lui Lady, care stătea încolăcită la picioarele ei. "Eh, te pui tu cu alea! răspundea Lady înţeleaptă. Au cu 3 milioane mai mult ca tine. Şi nu sînt pensionare."

"Dar am fost prietene, mîncam dintr-o lingură!..."

"Pe-aşa vremuri, nu mai există solidaritate!", răspundea Lady, iar Augustina mormăia: numai între dinţii mei există solidaritate: cum termină caria de ros bine-bine o măsea, cum trece imediat la cea vecină!

Şoricara o privea nedumerită şi compătimitoare cu un ochi bombat deschis printre laţele de păr roşcat, căzătoare.

"Păi? Vrei să te vadă şi fără dinţi? Să rîdă de tine, tu, care nu ieşeai din casă necoafată înainte?"

Augustina îi dădea dreptate. Aşa-i. Uitase. Nu voia s-o vadă fostele colege fără dinţi. Mai bine să moară în casă neştiută de nimeni. S-o găsească vecinii după duhoare...

Se uita ceasuri în şir pe fereastră prin gaura făcută de respiraţie, de la cucuieta ei de garsonieră etaj 6, unde vara te sufocai de cald, pentru că se încingea acoperişul, şi unde iarna mureai de frig pentru că îngheţa acoperişul!

Lady se tîra sub scaun, gemînd şi lătrînd şi în somn.

Într-o zi, cum se uita la Lady, de sub dărîmăturile minţii ei hrănite cu diazepam contra insomniilor, s-a tîrît la suprafaţă amintirea cîinelui flocos şi alb de la casa părinţilor ei, din satul natal. Pe care-l fugărea cu alţi draci de copii şi‑l bătea cu parul cînd îl prindea serile de primăvară încolăcit cu vreo căţea... Cum mai gemeau de fioros, bietele animale.

Augustina lăcrimă. Ce mult părea de atunci!

"De ce m-aţi dus de lîngă booooooi!" gîjîi Lady pe nas, a batjocură tandră, cum făcea întotdeauna cînd simţea că "mama" hălăduia pe dealurile natale...

"Păi da!", răspundea cu lacrimi în gît Augustina.

Cap. VIII
Despre valurile vieţii în care se pare că s-a înecat copilul Augustinei

Luana era ca şi despărţită.

Nu mai avea maşină: o incendiase cineva din invidie...

I-o incendiase nevasta lui Gianni. Să meargă Augustina la biserică şi să se roage să moară duşmanii ei!

Augustina îşi face cruce.

Apoi a trecut o lună, au trecut două, nouă, douăzeci şi nouă şi Augustina n-a mai primit nici o veste de la Luana. Ar fi putut să-l sune pe un domn care-l cunoştea pe Gianni din Focşani, ca să afle ce-i cu copilul ei, dar n-a avut curaj. A plîns şi a plîns şi a plîns pînă aproape n-a mai putut vedea. A preferat să-şi spună că fetiţa ei s-a ajuns şi nu mai vrea să ştie de nimeni de aici.

Cap. IX
Din care cititorul află despre una din nostalgiile Augustinei

Cînd s-a mai liniştit, revoluţia era o amintire.

Şi Luana devenise o amintire.

Şi dinţii Augustinei deveniseră o amintire. Păi dacă erau ca şi de lapte? Lapte şi ţigări mănîncă Augustina. Pentru ţigări, are credit la chioşc. Dar nu trebuie să meargă după ele prea de dimineaţă: vînzătoarea se supără, că aduce ghinion dacă nu a mai avut nici un client înainte.

HAUAU? HAUDUDU?

- Cum spun englezii la "Bucureşti", doamnă?

- Sofia, băiete!!!

Augustina plînge: Occidentul nu va mai veni la noi. Niciodată! Lady o linge pe nas.

Lady e copilul ei. Mama  o va lua şi pe ea la primăvară la mormîntul Dictatorului. Augustina şi-a vîndut maşina de spălat, şi aşa hîrbuită, ca să facă un drum pînă la Bucureşti, la mormîntul Împuşcatului şi al Nevestei lui. Să aprindă şi ea o lumînare, că au murit necreştineşte. Şi uite aşa! în ciuda hoţilor de sus, care chipurile au adus democraţia. Democraţia - Sărăcia! spunea ea tare. Lady o aproba cu un hîrîit scurt de sub aragazul de modă veche.

Cap. X
Cum dă norocul peste Augustina

Într-o altă iarnă, la fel de aprigă precît cea amintită mai sus, vecina Augustinei, profesoara de engleză, şi-a rupt piciorul pe gheaţă. Ce baftă!

A chemat-o pe Augustina s-o ajute. Augustina îi face cumpărăturile, deretică, îi spală, îi găteşte. O spală şi pe bătrînă, ba de cîteva ori a trebuit să-i facă şi clismă, pentru că lipsa mişcării "mă constipă, Augustina!".

E destul să audă bătaia în perete a vecinei, că răspunde: "Acu’! Acu’! Vin îndată!". Se spală pe mîini, îşi dă cu pieptenul prin păr, îşi pune o bluză curată şi imediat se înfăţişează la bolnavă: doar Dumnezeu i-a rupt piciorul, ca să poată ieşi ea, Augustina, din iarna asta îngrozitoare. N-a mai plătit întreţinerea de mult şi administraţia a început evacuările deja; nu mai are nimic de vîndut prin casă, nu mai are cu ce se încălţa, nici de mîncare deloc, dar deloc...

Augustina îi povesteşte vecinei viaţa ei. Şi despre Luana. Şi icneşte.

"Mi-au secat lacrimile de cît am plîns."

"Probabil a murit, spune, molfăind, englezoaica. O fi intrat în cine ştie ce dandana, acolo lumea nu e ca aici, şi..."

"...Nu, nu, nu... ! dă îndîrjită din cap Augustina. Eu cred că n-a mai vrut să ştie de mine! Aşa CRED eu!"

"Da, fireşte, fireşte! se grăbeşte cucoana  să aprobe. Să o aşteptăm, sigur se va întoarce!"

"Ce nevoie mai are ea de o babă!" oftează Augustina.

Vecina tresare. "Să nu te aud folosind cuvîntul ăsta!... Şi apoi, la abia 50 de ani eşti o femeie încă tînără - se supără şchioapa, din fundul patului. Şi arăţi foarte bine. Trebuie să-ţi refaci viaţa!"

"Eu?!", răspunde Augustina şi se strîmbă, ajutînd-o pe babă să mănînce. I se face greaţă cînd vede firicelul de supă strecurîndu-se pe bărbia aceleia.

"Nu mănînci şi tu, Augustina?", o întreabă cucoana.

"Nu mi-i foame, chiar adineaori am mîncat!" răspunde ea repede, ferindu-se. Şi nici dacă n-ar curge firicelul acela de supă pe bărbia englezoaicei n-ar mînca. Ce supă e aia din doi morcovi, un cartof, o ceapă, o rădăcină de pătrunjel şi una de păstîrnac?  Fără smîntînă? "Are colesterol, fato!" "Fără carne? O bucăţică acolo, măcar!" "Carnea are toxine şi se digeră greu!" Şi uite aşa, în frigiderul vecinei - numai morcovi, varză, pate de soia (!), şniţele de soia (!!), friptură de soia(!!!). Doar ceva ouă şi lapte, din care gusta şi ea pe furiş. Ei, la naiba, că zoi şi mîncare pentru vaci ea nu vrea să mănînce! N-are decît să mănînce alţii!

"Mănîncă, Augustina, să te menţii, că mai ai de trăit!"

"Eh, trăiască dracu’!", răspunde ea înciudată.

Cap. XI
Ce se întîmplă cu eroina noastră  cînd vine primăvara tranziţiei

Ei, şi totuşi, cînd a venit primăvara, Augustina, care cîştigase destui bani de la vecina, s-a tuns, şi-a vopsit părul şi şi-a dres oarecum dantura în faţă. Se plimbă prin jurul blocului. Ba merge şi pînă în centru! O închide pe Lady în casă, îşi pune fustele lungi pe care i le-a dat "cucoana" sau tot felul de pantaloni de pe la second-handurile care mişună prin jur şi fîţa-fîţa pe sub salcîmii înfloriţi, la deal, pe lîngă Palat, uitîndu-se cu coada ochiului în toate vitrinele. Zîmbeşte...

La întoarcere, îi duce de fiecare dată flori babei: sare peste garduri pentru liliac, se tupilează prin tufişuri pentru vreun bujor, se urcă pe vreun stîlp pentru ciorchinii de salcîm... Englezoaica îi zîmbeşte şi ea cu toată faţa.

- Te-ai îndrăgostit, Augustina! Mă bucur, eu, uite, merg din ce în ce mai bine, dar... o să te mai  chem la curăţenia generală, îi spune surîzînd...

- Te-ai îndrăgostit, Augustina! zice baba din nou, privind‑o numai cu un ochi, ştrengăreşte.

Ca şi Lady, care o pîndeşte pe sub laţele ei cu ochiul deschis bombat:

- Te-ai îndrăgostit, tu!

- Ei, nu fi geloasă. Mama tot pe tine te iubeşte! îi răspunde Augustina fecioarei Lady.

Şi o ia cu ea la plimbare. Prin parcurile din jurul blocului, netunse, cu lăstarii gardurilor vii cît omul, cu teii înfloriţi din răsputeri, al căror miros "e o adevărată agresiune, un adevărat atentat la liniştea omului", cum spune vecina, oftînd înnorată. De, ca femeile singure...

Cap. XII
Sau cum se transformă Augustina sub impactul revoluţiei

Domnul discret nu o prea place pe Lady, dar nici nu o duşmăneşte. Cînd vine la Augustina, ea, jenată, o închide pe căţeluşă în bucătărie. De pe geamul bucătăriei, Lady a văzut cum cad florile de tei, apoi puful plopilor din jur, apoi frunzele de plop, apoi ploile. Probabil ploile l-au alungat pe domnul acela. Nici nu era de mirare, erau  reci şi dese, ploi de noiembrie.

- Vine iarna! a izbucnit în plîns într-o zi Augustina, uitîndu-se pe fereastră la lapoviţa de afară. A luat-o pe Lady în braţe, udîndu-i laţele. Ce ne faaceeeem, vine iarnaaaa!

- Eh, ne-om descurca noi şi iarna asta! a răspuns nesigură şoricara. O să renunţi şi la ţigări...

- Ba  pe dracu! izbucni furioasă Augustina.

A doua zi "mama" a venit acasă cu un pachet de ţigări strecurat sub fuste. În altă zi, cu un pachet de margarină într-un buzunar. Într-o seară – se întuneca foarte repede - Lady a văzut-o pe geamul bucătăriei cum  lua o plapumă de pe sîrmele întinse între salcîmii de la poalele blocului. O văzuse şi englezoaica, acum stînd şi ea des la ferestre, pe întuneric, pînă tîrziu.

Englezoaica a chemat-o a doua zi la ea, s-o ajute la curăţenie. Veneau sărbătorile. A vorbit şi a glumit despre de toate şi apoi, în timp ce Augustina, în genunchi, freca parchetul, i-a spus brusc:

- Fato, nu e bine ce faci! O să te prindă şi o să te închidă.

Augustina s-a oprit din frecat şi, cum stătea în patru labe, s-a aplecat în faţă pînă ce fruntea i-a atins mîinile roşii şi ude. Şi de acolo s-a auzit un hohot neomenesc de plîns şi spinarea i s-a cutremurat. Englezoaica s-a aşezat încet, cu greutate, lîngă ea, i-a ridicat cu forţa faţa şi a spus, privind‑o blînd şi înţelegător:

- Trebuie să te muţi la rudele tale în satul de unde ai venit, că la oraş nu mai e de trăit nici pentru de-alde mine... Mai ai rude?

- O mai am pe mama, da’ nu mă-nţeleg cu ea, ea numai pe tata l-a iubit. Pe mine nu m-a iubiiiit! hohoti femeia, cu fruntea pe mîini. Numai pe tata şi pe o nepoată, care acuma, după ce i-a lăsat casa cu acte, nici de mîncare nu-i mai dă...

- Ei, e cazul să te împaci cu ea, Augustina! E, totuşi, mama ta... Ai garsoniera, o vinzi şi vă cumpăraţi ceva în sat...

De sărbători, madam Miron a chemat-o din nou pe vecina ei s-o ajute să facă mîncare; s-au dus  amîndouă la Înviere, la bisericuţa din cartier,  amîndouă au mîncat în noaptea aceea şi englezoaica i-a dat să-i ducă ceva şi lui Lady. Augustina, tăcută şi încruntată, a luat, a mulţumit de mai multe ori şi s-a închis din nou cu căţeluşa în casă...

De Revelion, madam Miron i-a spus că pleacă din oraş, la rudele ei din celălalt capăt al ţării.

Cap. XIII
Sau despre dispariţia Augustinei în ceţurile tranziţiei, poate după principiul celebrului eternel retour

Se vede că rudele lui madam Miron au convins-o să stea iarna aceea la ei sau cine ştie ce o fi făcut ea în timpul ăsta, pentru că atunci cînd s-a întors era deja primăvară. Tufişurile din jurul blocului înverziseră, zarzării erau deja înfloriţi – le pria curtea asta ferită, unde soarele rămînea toată ziua de spuneai în mai că e luna lui cuptor.

A desfăcut bagajele în grabă, a luat borcanul cu tocăniţă pe care-l avea pentru Augustina şi-a sunat la uşa ei. Imediat dinăuntru s-a auzit un lătrat gros şi dogit şi ameninţător de cîine şi madam Miron s-a gîndit că nu-i a bună cu Lady dacă aşa o mogîldeaţă lăţoasă şi delicată dă alarma ca la regiment. Dar cînd uşa s-a întredeschis binişor, dinaintea ei apăru o femeie tînără şi mărunţică, îmbrăcată în pantaloni pescăreşti, care ţinea de cureaua de la gît un cîine mare cît un viţel, negru şi cu ochi aurii. Animalul a aţintit-o cu ochii lui galbeni, fără să se oprească din lătrat, pe madam Miron, de după piciorul cu care stăpîna lui îi bara drumul, şi s-a smucit să-i iasă în întîmpinare. Madam Miron s-a dat un pas îndărăt, însă stăpîna cîinelui i-a făcut semn cu mîna că nu e nici o primejdie. În acelaşi timp, a tras hotărîtă de curea şi a şi spus ceva, numai ea şi cîinele ştiau ce. Cîinele s-a potolit din mişcare, dar a continuat să latre ca la urs, năucitor, iar madam Miron, acum retrasă strategic la măcar trei metri, a formulat o frază destul de lungă, din aceea care începe cu "vă rog să mă iertaţi, sînt cutare etc...", care se termina în final cu un politicos : "unde-i Augustina?" Femeia micuţă a răspuns ceva, însă foarte scurt. Era clar că ea nu-şi începuse fraza cu "vă rog să mă iertaţi" şi nici cu " mai bine veniţi înăuntru". Chiar scurtă fiind propoziţia ei, englezoaica n-a priceput nimic, nu se auzea nici în cer nici în pămînt de răul animalului negru; a întrebat din nou făcînd tot felul de semne spre înăuntru, ba spre apartamentul personal, ba spre garsoniera Augustinei; vecina ei a spus din nou şi ea ceva şi a început şi ea să facă tot felul de semne ba spre ea, ba spre cîine, ba spre înăuntru, ba chiar şi spre bătrîna din faţa ei, curat îmbrăcată într-un costumaş de lînă subţire şi cu părul strîns la ceafă într-un conci discret. Englezoaica a  aşteptat politicoasă ca vecina să-şi termine vorbele şi, cînd a considerat ea că aşa s-a întîmplat, şi-a pus mîinile amîndouă la piept ca pentru rugăciune, s-a înclinat uşor de parcă ar fi mulţumit şi s-a tras încet-încet spre uşa ei, sub privirile galbene şi scăpărătoare ale cîinelui, care lătra  fără contenire. Scara blocului răsuna de ecourile lătratului răguşit, însă, ciudat, nimeni nu ieşea din apartamentele vecine să protesteze...