'Turnurile de fildeş nu funcţionează în Basarabia. La noi plouă cu minciuni şi vântul, grindina, poleiul sunt fenomene propagandistice...'

Vasile Gârneţ: - Nicolae Negru, scrii săptămânal comentarii politice în săptămânalul "Jurnal de Chişinău", comentarii care se constituie într-un fel de "istorie alternativă" a Basarabiei de astăzi, încercând să deconstruieşti şi să descifrezi culisele vieţii politice de la noi. Ce te motivează în această muncă deloc uşoară şi de regulă ingrată?

Nicolae Negru: - Dragă Vasile, nu cred că aş fi suficient de motivat să comentez, săptămînal, evenimentele politice de la noi, dacă Val Butnaru, în calitatea lui de director al "JC", nu mi-ar asigura un venit suplimentar la salariul pe care îl primesc de la Centrul de Jurnalism. Pe de altă parte, nu sunt rare cazurile cînd onorariul nu mai contează, cînd pur şi simplu nu poţi, nu ai dreptul să taci. Turnurile de fildeş nu funcţionează în Basarabia. La noi plouă cu minciuni şi vântul, grindina, poleiul sunt fenomene propagandistice. Faptul că anume la noi şi nicăieri în altă parte a Europei au revenit comuniştii la putere ne spune că suntem o populaţie singulară în încetineala cu care ne deşteptăm. Istoria strigă, ne scutură şi ne loveşte din răsputeri, dar noi abia deschidem ochii... E cum am fi cu toţii după o beţie teribilă. Sau chiar suntem? Aflu cu stupoare, nu demult, că preotul din satul meu de baştină, Ciutuleşti, judeţul Soroca, a candidat la alegerile locale recente pe lista comuniştilor, asigurându-le o victorie de 75 la sută în consiliul local. Faptul în sine, al alianţei dintre preoţii ortodocşi din Patriarhia Rusă şi comunişti, nu ne miră – exemplu de urmat le este însuşi mitropolitul Vladimir al Chişinăului şi al "Întregii Moldove" – e de neuitat dezgustătorul spectacol religios-electoral al aducerii, sub poala rasei mitropolitane, a "focului sfânt" din Ierusalim,  spectacol în care mitropolitul Vladimir s-a produs alături de candidatul comunist la postul de primar al municipiului Chişinău, Vasile Zgardan. Preotul din Ciutuleşti însă părea un om cu bun simţ. Redeschiderea bisericii din sat şi numirea lui ca paroh s-a făcut cu implicarea nemijlocită a Frontului Popular (şi a mea personală, trebuie să recunosc), el manifestîndu-se pe atunci ca o persoană curajoasă, deschisă către schimbările democratice care se anunţau. Acum trece de partea comuniştilor, pentru că aceştia i-au promis banii necesari ducerii la bun sfîrşit a construcţiei celei de-a doua biserici, construcţie începută pînă la 1940 şi interzisă, după 1940, de regimul comunist. Ce să mai comentăm după ce victima dă mîna cu călăul, iar îngerii se pun în serviciul lui Mefisto?

În ce priveşte rostul comentariilor mele politice... Cu riscul de a suprasolicita nota patetică pe care ţi-o impune o asemenea întrebare, voi repeta o frază din scrisoarea lui Moise Roitman către prietenul său Vanea Răutu, eroul central al romanului "În preajma revoluţiei", de Constantin Stere: "Nici o picătură de forţă morală nu se pierde în zadar". Înţeleg cît de "întîrziat" pot arăta eu în ochii unora pentru faptul că, în plină toamnă postmodernistă, recunosc că mai admir romantismul. Fireşte, e o admiraţie căreia nu-i lipsesc nuanţele sceptice, "răceala" privitorului de la distanţă. Totuşi, mi-ar plăcea să fiu considerat un spirit luptător sau, dacă vrei, un alergător de cursă lungă, care, din neatenţie, a lăsat în urmă linia de finiş...

V. G.: - Obişnuim să vorbim despre eşecul Republicii Moldova după 12 ani de la declararea independenţei pe ruinele URSS-ului. Un eşec cu atât mai vizibil dacă îl raportăm la evoluţia celorlalte state postcomuniste, aflate pe lista integrării în UE şi NATO. Care sunt cauzele acestui faliment naţional? Crezi că, în lipsa extinderii spectaculoase a Occidentului în spaţiul fostului imperiu sovietic, frustrarea noastră legată de acest subiect ar fi fost mai molcomă, mai puţin dureroasă?

N. N.: - Întrebările acestea s-ar potrivi ca teme pentru nişte studii. Eşecul trebuie să ni-l lămurim în toate aspectele - economic, politic, cultural...  Noi ne concentrăm de cele mai multe ori asupra eşecului politic, cînd, de fapt, din punctul meu de vedere, cel economic şi cultural au fost hotărîtoare. Am fost sortiţi eşecului economic, ceea ce nu e o scuză pentru inactivitatea şi inepţiile guvernării. Nicăieri în Europa, cu excepţia Albaniei, nu exista o altă populaţie care s-ar întreţine, în proporţie de peste 50 la sută, din agricultură. "Grădina Uniunii", cum era numită RSSM, ar fi dat faliment imediat, dacă nu ar fi fost menţinută artificial de către Moscova, cu banii proveniţi din vânzările de petrol. Şi poeţii, pe care această metaforă îi inspira cîndva să aducă proaspete "mulţumiri partidului", nu-şi dădeau seama că reţinîndu-ne prin diverse metode – economice, în primul rînd, dar şi administrative, şi propagandistice (îţi aminteşti, probabil, de campaniile "să rămînem cu toată clasa în colhozul natal", "să plecăm cu toată clasa în Kazahstan sau la construcţia vreunei hidrocentrale siberiene", dar niciodată nu ni se spunea să plecăm cu toată clasa la carte, în Chişinău sau Bălţi) - în sate, în timp ce oraşele noastre erau populate cu... ţărani din Rusia şi Ucraina, care îşi părăseau în masă propriile cătune, partidul ne transforma în duşmanii virtualei independenţe, ne submina viitorul, ne tăia aripile modernizării. Mă refer la modernizarea  profundă, structurală a economiei şi a societăţii noastre, corespunzătoare epocii industriale (ca să nu mai vorbim despre cea postindustrială), ceea ce ne-ar fi permis acum să ne reformăm cu mai puţine pierderi.

Unii spun că greşeala guvernelor democratice de pînă acum a fost că nu au păstrat colhozurile. Dar cum să le fi păstrat, dacă şi în perioada sovietică majoritatea erau falimentare? Ca să le păstrezi, era nevoie de subvenţii de sute de milioane de dolari anual, pentru combustibil, îngrăşăminte, tehnică agricolă, irigaţie... Colhozurile au început să se destrame imediat ce au încetat injecţiile financiare, şi agrarienilor-preşedinţi de colhozuri – ironia sorţii! – care se opuneau din răsputeri reformării agriculturii (dar în acelaşi timp îşi îngroşau propriile buzunare cu cele câteva zeci de milioane de lei care erau prevăzute în buget ca asistenţă pentru agricultură) le-a revenit rolul de gropar al ei. Ceea ce nu înseamnă că nu se putea face chiar nimic pentru ţăranii noştri. Ei au fost uitaţi pur şi simplu, şi doar în perioada  alegerilor, "eroii naţionali" îşi mai aminteau de oamenii satelor...

Pe de altă parte, cea de-a doua noastră sursă importantă de venit şi de locuri de muncă – uzinele militare - a secat, din cauză că Moscova nu dispunea nici ea de bani ca să le menţină pe linia de plutire, şi nici nu vroia să le menţină.

De aici, eşecul economic începe să se combine cu cel politic: lipsa unui plan strategic de reformare a economiei, la care se mai adaugă şi divizarea forţelor politice în două tabere distincte, ce trăgeau carul RM în direcţii opuse: vest, est. Această falsă dilemă strategică, pe care cineva a comparat-o inspirat cu chinurile măgarului lui Buridan, care a murit de foame şi de sete, avînd în faţă un oboroc cu ovăz şi o găleată cu apă, neputîndu-se hotărî ce să aleagă mai întîi, reflectă şi o gravă problemă de ordin cultural, educaţional a societăţii noastre, cu rădăcini implantate adânc în economia deformată a RSSM.

Colhozurile căzând, populaţia rurală s-a transformat într-o enormă armată de şomeri şi semişomeri, în mare parte aproape analfabetă (a existat şi mitul alfabetizării totale a satului), cu o stare de spirit din cele mai pasive (reacţionare, ar fi prea tare spus), care nu se poate gîndi la nimic altceva decît să revină la "cum a fost mai înainte". Prin ei, curentul politic nostalgic, antioccidental şi antireformist s-a impus în toate alegerile de după 1991. E grăitor faptul că în alegerile parlamentare din 2001, în Chişinăul populat aproape 50 la sută de rusofoni, comuniştii au obţinut mult mai puţine voturi decît în sate. Ceea ce confirmă ideea că, să fi fost societatea noastră mai puţin "agrariată", revenirea comuniştilor nu era posibilă.

Faptul că am rămas dincoace de noul "zid" al  UE şi NATO nu ar fi atât de alarmant şi ar putea fi corijat cu un minim efort diplomatic, după alte alegeri, dacă nu ar fi şi expresia unui dezastru economic, politic şi cultural real pe care îl "gestionează" politicienii, dar trebuie să ni-l asumăm cu toţii.

Cred că romanul druţian Povara bunătăţii noastre ar fi fost mai potrivit să se numească Povara inconştienţei noastre

V. G.: - S-a bătut multă monedă în aceşti ani pe tema incapacităţii basarabenilor de a se uni. În sfera politicului, de exemplu, dreapta basarabeană a demonstrat că nici măcar nu poate coabita. Crezi că este o deficienţă de structură naţională sau manipulatorii se dovedesc mai  iscusiţi şi mai eficienţi? Este aproape incredibil – şi lucrul acesta îl afirmă, cu mirare, şi mulţi străini – că 65 la sută din populaţia Moldovei, etnici români, rămân ostaticii unor forţe politice reacţionare, care servesc mai degrabă interesele vechiului centru imperial, având în minoritatea rusă din Moldova un punct de sprijin. Această solidaritate naţională care nouă ne lipseşte poate fi decupată în spaţiul fostei URSS în două variante: legătura bazată pe sânge şi religie – vezi, de pildă, cazul cecen sau caucazian în general, şi legătura bazată pe cultură, civilizaţie, educaţie superioară – cazul ţărilor baltice. Basarabenii nu se regăsesc în nici una din aceste formule, fiind mai degrabă o comunitate amorfă, "nevertebrată". Care este opinia ta?

N. N.: - Mi-am pus şi eu de multe ori această întrebare, dar nu i-am găsit răspunsul. E vorba despre demnitate, în fond. Îmi amintesc cu acest prilej de o jignire, care mi-a fost adusă în satul meu, la puţin timp după ce familia noastră (o parte) a putut să revină din Siberia. După o ceartă, izbucnită nu mai ştiu din ce motive, cum se întîmplă uneori între băieţi, unul dintre colegii mei mi-a strigat  furios: "Veneticule!". Cuvîntul acesta, spus la fierbinţeală, pe care îl auzeam pentru prima dată şi a cărui sens nu-l puteam decît presupune, mi-a dat mult de gîndit. De ce eram "venetic", dacă m-am întors în satul meu natal? Încurcam iţele cuiva? De ce  nimeni nu-i spunea "venetic", de exemplu, fiului contabilului-şef al colhozului, sosit din Ucraina, care ocupase cu familia sa casa unui alt fost deportat, mort în Siberia? Am dedus mai apoi, după mai mulţi ani, că, probabil, unii maturi comentau în felul acesta întoarcerea noastră, iar băiatul supărat pe mine a repetat ceea ce auzise poate de la părinţii săi... Oricum, acest cuvînt m-a marcat într-un fel, m-a făcut să-i privesc cu alţi ochi pe oamenii din sat. Faptul că eram "venetic", că mă aflasem printre ruşi şi alţi reprezentanţi ai "popoarelor sovietice" deportaţi în Siberia (Bordeiul -  "zemlianka" - vecin cu al nostru era ocupat de o familie de letoni) îmi oferea avantajul unei distanţări, al unei priviri de la o parte. Impresia e că mulţi dintre consătenii noştri trăiesc fără nici un apetit de viaţă, într-o stare de  automatism, care îi împiedică să se privească în oglinda existenţei, să vadă ce se face în jur. Pe cîtă curăţenie şi ordine e în case şi gospodării, pe atîta confuzie şi dezordine e în minţile lor. Pot să creadă orice minciună absurdă – de exemplu, că sărăcia vine de la alfabetul latin - şi să nu accepte cu îndărătnicie un adevăr la mintea copiilor. Ei se pretind creştini ortodocşi, dar toată valoarea credinţei lor e în ritualuri, a căror semnificaţie nu o mai cunosc. Ei nu citesc Biblia, iar dacă vezi un sătean cu Biblie, e cu siguranţă un prozelit protestant. Or citirea unei cărţi "singulare" te singularizează şi pe tine, te pune în relaţii cu propria conştiinţă şi cu restul lumii. Dacă aş fi preot ortodox, aş încuraja lumea să citească Biblia, să încerce să pătrundă sensurile ei şi ale ritualurilor pe care le teatralizează.

Chiar dacă se mută la oraş şi devin muncitori sau "intelectuali", ţăranii noştri rămân aceiaşi. "De ce nu vorbeşti cu fiică-ta în limba mamei tale? - o întrebam, prin 1975, pe o colegă de serviciu, matematician, care i se adresa fetiţei sale doar ruseşte. "Eu nu sunt naţionalistă", îmi răspunse ea cu aplomb. M-am mai referit la acest caz, pentru că reflectă "inteligenţa medie" a intelectualului  basarabean cu "talpă verde". Duioşia, admiraţia cu care erau descrişi ţăranii în proza resesemistă nu poate fi explicată altfel decât ca narcisism scriitoricesc. Cazul "celebrului" Onache Cărăbuş din Povara bunătăţii noastre (care, repet, ar fi fost bine să se numească Povara inconştienţei noastre) ai cărui doi fii mor în Crimeea, ca ostaşi români, iar el suferă din cauza că soldaţii sovietici nu au ales să înnopteze în casa lui, ar părea pur şi simplu absurd, dacă nu ar avea loc în Basarabia. Fiind noi "un popor moldovenesc" de colhoznici – spunînd "moldovenesc", îţi vin în minte sătenii, ţăranii şi nicidecum orăşenii, nu-i aşa? -  statului sovietic nu i-a fost greu să ne modeleze în conformitate cu scopul său. Biserica, căreia i-aş adresa cele mai multe reproşuri, nu a putut să devină un factor coagulator, fiindcă e "colhoznică" şi ea, preoţii cu carte, cu demnitate spirituală, care să poată vedea lumea de dincolo de fumul de tămîie, pot fi număraţi pe degete. Ea s-a pus în slujba stăpînirii ruseşti şi nu e de mirare că se mai află şi azi în rolul de "curea de transmisie" a intereselor imperiale.

Cele spuse mai sus sunt nişte speculaţii pe tema solidarităţii, nu şi un răspuns la întrebare. Putem să ne mai referim şi la ocupaţia rusească din 1812 şi 1940, la exodul forţat de minţi lucide, la nimicirea intelectualităţii rămase, la deportări, la trădarea unor intelectuali de stînga, care au trecut de partea ocupantului, la colectivizarea ţăranului nostru şi transformarea lui, s-o spunem deschis, în "slugă", în rob modern, care nu gîndeşte, ci doar "dă cu sapa", fiindcă, vorba lui Vladimir Vîsoţki, "nu se cere să gîndeşti" (şi dacă nu ai demnitate personală, de unde să se ia demnitatea naţională într-o Basarabie colhoznică?), la spălarea creierilor şi la "moldovenizarea" intelectualităţii din prima generaţie postbelică şi la multe alte momente nefaste din istoria noastră, dar tot parcă mai stă în picioare întrebarea pe care o pui tu ...

V. G.: - Calitatea presei basarabene a ridicat multe întrebări în această perioadă. Am fost martorii unor proiecte care au demarat cu mult tam-tam, ca apoi să se "înece" din lipsă de fonduri sau mistuite de intrigi. Unele dintre aceste "întreprinderi" ziaristice s-au dovedit curate diversiuni (nu mai dau titluri, pentru a nu răscoli acest "mâl" urât mirositor). Cum ai evalua presa autohtonă? S-a mai dezbărat ea de vechile sale metehne: slugărnicia, amatorismul, improvizaţia, "partiturile lirice", derapajele umorale?

N. N.: - Există cîteva ziare, de limbă română şi rusă, care merg pe calea presei din Occident, fiind concepute ca afacere economică. Supravieţuirea lor depinde de însănătoşirea economiei noastre. Dar şi de faptul cît de repede ziariştii noştri îşi vor forma noi reflexe: de obiectivitate în loc de slugărnicie, de profesionism în loc de amatorism... Pe lîngă metehnele pe care le-ai numit tu, aş mai numi încă una, care iese tot mai mult în evidenţă, pe măsură ce încercăm să adoptăm standardele occidentale: proverbiala noastră lene, lenea de a ne informa pentru a informa. Centrul pentru Jurnalismul Independent, de exemplu, care, după cum ştii, mai editează şi o revistă on-line, Moldova-Azi, întîmpină dificultăţi în ce priveşte găsirea materialelor pentru rubrica "Investigaţii". Asta în pofida faptului că onorariile, asigurate de mai mulţi sponsori externi - de Fundaţia Soros-Moldova, în primul rând - sunt destul de atractive pentru mediul nostru ziaristic.  

V. G.: - Şi tot despre presă. Cum comentezi faptul că ziarele noastre democratice şi naţionale se complac la nesfârşit în polemici acerbe şi mioape între ele - se poartă cu mult nesaţ atacurile la persoană, chiar tu eşti una dintre ţinte! - pe când inventarul impunător al problemelor guvernării comuniste scapă în general mass-mediei, sau este tratat superficial, cu neglijenţă, cu infidelitate?

N. N.: - Dacă presupunem că ele sunt cu adevărat democratice şi naţionale, atunci putem acuza iarăşi lipsa de profesionalism. Pentru a face un ziar profesionist e nevoie să munceşti, să investighezi, să fii la curent, să poţi argumenta, pe cînd umplerea unui ziar cu pamflete, cu bîrfe, cu atacuri la persoană cere mult mai puţine eforturi intelectuale. Aşa scapă comuniştii de critică metodică, serioasă.

Rareori se răspunde civilizat la o "banală" observaţie critică. Eşti taxat imediat ca antistatalist sau duşman al naţiunii, cu soldă  la Bucureşti sau Moscova, în dependenţă pe cine l-ai supărat:  pe un adept al guvernării (guvernanţii înşişi nu ne citesc, ei nu obişnuiesc să citească ziare de limbă română) sau pe liderii opoziţiei. Din păcate, şi unii ziarişti tineri, cu licenţe luate la Bucureşti sau în Occident, deprind "năravul" colegilor mai vîrstnici. 

V. G.: - Dacă facem o "scanare" minuţioasă a epocii postsovietice, vom vedea că orice proiect politic ce părea promiţător la începuturi, anunţând o coagulare a forţelor democratice, a fost subminat, compromis, trimis în deriziune. Crezi că s-ar fi putut face în Republica Moldova o de-comunizare, o de-KGBizare a scenei politice, după exemplul altor ţări din fostul bloc sovietic? O asemenea operaţiune de "salubrizare" ar fi fost cât se poate de utilă şi în domeniul presei, unde există o numeroasă legiune de mercenari care se pun cu promptitudine în serviciul puterii, indiferent de culoarea politică a acesteia, sfârşind prin a spori dezgustul faţă de profesiunea de ziarist.

N. N.: - A existat o şansă de adoptare a legii lustraţiei, în 1999, cînd Alianţa pentru Democraţie şi Reforme a deţinut majoritatea în parlament. Faptul că nu s-a vrut adoptarea acestei legi şi s-a ironizat pe seama unuia din deputaţii care a pus în discuţie necesitatea ei (Vasile Nedelciuc), ne duce cu gîndul pînă la bănuiala că fostul KGB este bine reprezentat în toate partidele nu numai de stînga, ci şi de dreapta. E curios faptul că unii lideri democraţi au început să vorbească despre Legea lustraţiei abia după ce au pierdut majoritatea în parlament, ba au şi contribuit la destrămarea forţelor democratice. Nu dau nume, pentru a nu provoca interminabile replici din partea unor colegi ziarişti, care, ca buni mercenari ce sunt, nu ratează nici un prilej să-şi "apere" stăpînul.

Preşedintele Voronin, al cărui bunic se numără printre deportaţi, este un exemplu viu de ienicer contemporan. El nu participă niciodată la comemorarea victimelor stalinismului şi nu poţi aştepta de la el decît privilegii pentru foştii ocupanţi

V. G.: -  Nicolae, provii dintr-o familie care a cunoscut calvarul deportărilor staliniste şi această traumă – cunosc şi alte cazuri - nu se şterge prea uşor nici în generaţiile următoare. Oamenii care au trăit calvarul represiunilor postbelice au, ar trebui să aibă în opinia mea, un acces direct la lucrurile esenţiale, ei nu mai pot să confunde binele cu răul, adevărul cu minciuna, victimele cu călăii. Cum explici faptul că în pofida imensului tribut de vieţi pe care l-a plătit Basarabia sub regimul sovietic, avem atât de mulţi oameni bolnavi de amnezie? Chiar politicieni, provenind la rândul lor din familii de deportaţi, par nişte inşi cu creierii spălaţi, situându-se în tabăra inamicilor lor "naturali".

N. N.: - Am fost educaţi cu toţii ca nişte ieniceri... Eu însumi, fiind prin clasa a 8-a, îi reproşam tatălui meu faptul că vorbeşte de rău puterea sovietică şi nu apreciază just socialismul. Nu era un reproş făcut în public, mai era pînă deveneam un Pavlic Morozov, dar cazul dovedeşte că copiii deportaţi erau intoxicaţi la fel de temeinic, încît ajungeau să considere că pedeapsa ce li s-a aplicat, deportarea "pe vecie" ("на вечное поселение", aşa scrie în documentul obţinut din arhiva Ministerului de Interne, în 1990) era justificată. Sufeream mult că tatăl meu nu era ca toţi ceilalţi, şi am trăit mai multe momente şocante. Unul din ele mi-l amintesc şi astăzi, eram în clasa întîi şi m-am întors bucuros de la şcoală cu prima carte luată de la biblioteca şcolii ("şcoala începătoare" din satul Zimovskoe, raionul Pîşkino-Troiţkoe, regiunea Tomsk), o carte avînd chipul bucălatului Volodea Ulianov imprimat pe copertă. "Pe banditul ista să nu-l văd în casa mea!" a strigat tatăl şi a aruncat cartea afară. Cunosc cazuri cînd unii dintre copiii deportaţi se deziceau de proprii părinţi. Trebuia să alegi între ceea ce spuneau ei, dar unii părinţi nu spuneau nimic, pentru a nu le complica copiilor viaţa, şi cele ce auzeai la şcoală, citeai în ziare.... Multe lucruri a trebuit să le "reînvăţ" pînă am ajuns să-i dau dreptate tatei, dar nu a fost atît de simplu precum pare.

Fiindcă una e să treci de la capitalism la comunism, şi alta e să te naşti în comunism, să-l "respiri", să-l "consumi" din copilărie. Te alegi cu unele reflexe greu de conştientizat. De aceea nu cred că e prea mare vina unor poeţi care au scris poezii despre Lenin, dacă lucrul acesta s-a petrecut în fragedă tinereţe. Preşedintele Voronin, al cărui bunic se numără printre deportaţi, este un exemplu viu de ienicer contemporan. El nu participă niciodată la comemorarea victimelor stalinismului şi nu poţi aştepta de la el decît privilegii pentru foştii ocupanţi. Şi nu poţi decît să-l compătimeşti.

Probabil e greu de crezut, dar mulţi dintre puţinii deportaţi rămaşi în viaţă se mai tem şi azi de noi deportări. Printre aceştia sunt şi părinţii mei, care mereu îşi fac griji pentru faptul că critic "stăpînirea". De altfel, după revenirea comuniştilor la putere, un consătean mai tînăr a şi ameninţat-o pe mama că va fi dusă încă o dată în Siberia. O fi glumit în felul său, dar tipul  acesta de glume este simptomatic. Problema deportaţilor nu e numai a celor deportaţi, e a societăţii întregi. Iar societatea noastră este cum este. Puţină lume ştie că în 1956, după faimosul discurs antistalinist al lui Nikita Hruşciov la congresul PCUS, republicile baltice au fost primele care şi-au chemat deportaţii acasă. RSSM nu numai că nu i-a chemat, ci le-a refuzat întoarcerea, apoi a pus condiţia ca, în fiecare caz, să se ceară acordul sovietului local, sătesc sau orăşenesc. Şi crezi că autorităţile locale îşi dădeau acordul pentru revenirea propriilor consă­teni, rude, fraţi şi surori?  Îmi amintesc că în familia noastră se discuta la modul serios varianta mutării din Siberia în Kîrgîzstan, unde, se spunea, clima e asemă­nătoare cu cea din Basara­bia... Abia în toamna lui 1957 s-a schimbat ceva în "mecanismul" atitudinii faţă de deportaţi şi li s-a permis revenirea fără condiţii în "patria mică". "Amnezia" este de fapt o lipsă de solidaritate şi demnitate colectivă, la care ne-am referit mai sus şi căreia nu i-am putut găsi explicaţie. Nu lipsesc însă şi faptele bune: în primul rînd, există o Asociaţie a victi­melor regimului comunist, la a cărei întemeiere şi-a dat concursul fostul disident politic, regretatul Gheorghe Ghimpu. A fost editată, din iniţiativa doctorului în istorie Elena Postică, sub egida Muzeului Naţional de Istorie, o Carte a Memoriei, în două volume, ce conţine lista celor supuşi represiunilor, dispăruţi în Gulag şi deportaţi sub regimul comunist de ocupaţie...

V. G.: - Să revenim la problema solidarităţii autohtone. Un subiect care ar putea-o provoca este cel al Transnistriei. Mult timp, noi, intelectualii de la Chişinău, am ignorat tema separatismului transnistrean, considerând-o minoră sau inabordabilă. Acum constatăm că problema Transnistriei este una crucială pentru soarta Republicii Moldova şi că de felul în care va fi ea rezolvată depinde integrarea noastră în Europa. Crezi că solidarizarea şi un început de acţiune coerentă în rândurile Opoziţiei şi ale societăţii civile de la noi ar putea influenţa găsirea unei soluţii acceptabile în chestiunea Transnistriei?

N. N.: - Tema transnistreană a fost mereu prezentă în presa noastră, dar trebuie să recunoaştem că abordarea ei a lăsat şi lasă mult de dorit, dacă comparăm, de exemplu, ceea ce face în acest domeniu Vladimir Socor la "Europa Liberă". Practic, nu avem jurnalişti specializaţi în această problemă, nici măcar mass-media guvernamentală, finanţată din buget, nu şi-a permis aşa ceva, de aici şi impresia superficială a multora din publicaţiile dedicate Transnistriei. E de menţionat şi tăcerea unor funcţionari, care dispun de informaţie de interes public, dar se tem s-o dea pe mîna jurnaliştilor.

Pe de altă parte, o anumită perioadă de timp poziţia autorităţilor de la Chişinău în procesul de negociere a unui compromis cu separatiştii de la Tiraspol era, din punctul meu de vedere, cît se poate de rezonabilă: acordarea unui statut de autonomie regiunii secesioniste în cadrul RM. Comunistul Voronin este primul preşedinte care a acceptat, sub presiunea OSCE, să vorbească despre posibila federalizare a RM, punînd astfel în pericol independenţa statului nostru. Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în seamă, spunea Stan Păţitul. Dar liderii noştri nu-l citesc pe Creangă şi "negociază" cu "dracii".

Sunt încurajatoare primele semne de solidarizare a opoziţiei şi a societăţii civile împotriva federalizării grabnice a RM, a transformării ei de facto în protectorat rusesc, în ostatică a regimului secesionist, - e şi aici, în mare parte, meritul lui Vladimir Socor, ale cărui relatări operative şi precise, ale cărui analize profunde au deschis multora ochii. Pînă la urmă, opinia noastră va fi auzită, dacă nu de preşedintele Voronin, care nu priveşte cu ochi buni intelectualitatea, de Occident, dar asta depinde şi cît de convingători vom fi noi în ceea ce spunem.

V. G.: - Comuniştii au revenit la putere agitând lozinci foarte conservatoare, vehement-antieuropene, însă pe parcurs, la presiunea Occidentului, a Opoziţiei şi a societăţii civile, au mai redus turaţia retoricii lor revanşarde. Voronin şi unii din colegii săi de partid par să înţeleagă că Moldova trebuie îndreptată spre Europa şi că visul restabilirii URSS, fie şi prin aderarea la Uniunea Rusia-Belarus, este o utopie, un obiectiv contrar intereselor naţionale. Pe de altă parte, comportamentul pe plan intern al puterii nu demonstrează deloc că ea ar fi îmbrăţişat valorile democratice: vezi controlul politic total instaurat în teritoriu, subordonarea justiţiei, persecutarea adversarilor politici, şicanarea investitorilor occidentali, cenzura din presa de stat electronică, "războiul rece" în relaţiile cu România (un "vehicul european" - România - pe care actuala conducere îl neglijează în mod iresponsabil şi criminal, în defavoarea intereselor naţionale, orbită de vechile sale idiosincrasii politice pro-ruseşti). Cum vezi evoluţia Partidului Comunist din Republica Moldova, partid care, probabil, se va mai menţine un timp la putere. Ne putem aştepta la o transformare măcar moderată, în trepte, a PCRM?

N. N.: - Se pare că programul electoral al Partidului Comuniştilor a fost o momeală, o stratagemă de atragere a voturilor nostalgice, şi Vladimir Voronin nici nu s-a gîndit să-l realizeze în unele puncte esenţiale, cum ar fi aderarea la Uniunea Rusia-Belarus sau refacerea colhozurilor. E posibil ca el să urmărească reabilitarea comuniştilor, prin crearea unui partid modern, de factură europeană - a şi recunoscut, într-un interviu acordat agenţiei Infotag, la începutul anului 2002, că politica lor economică nu este comunistă, ci social-democrată. Dar nu numai tovarăşii săi, ci şi el însuşi cedează reflexelor totalitariste. S-a scris nu o singură dată despre relaţiile lui Voronin şi ale altor lideri comunişti cu Boris Birstein, om de afaceri originar din fosta URSS şi stabilit în Canada. Faptul că pe unii dintre oamenii lui Birstein îi regăsim în anturajul preşedintelui RM la posturi cheie, că mass-media birsteiniană e reprezentată în Consiliul Coordonator al Audiovizualului şi e totalmente de partea puterii, dificultăţile pe care au trebuit să le înfrunte din partea puterii deputaţii PPCD, pentru a deconspira afacerea cu paşapoartele pe care ni le furnizează, la preţuri exorbitante, o companie legată cu Birstein, dovedesc că influenţa acestuia asupra preşedinţiei se menţine în continuare. Încercările presei proprezidenţiale (ziarul "Sens") să crediteze ideea că preşedintele ar fi rupt relaţiile cu Birstein, din cauza unui conflict de interese între acesta şi Oleg Voronin, confirmă faptul că, scriind despre tandemul Birstein-Voronin, ziarele ating un punct nevralgic al guvernării comuniste.

Deoarece oamenii lui Birstein, printre care şi "eminenţa cenuşie" a preşedintelui Voronin, consilierul-şef Mark Tkaciuk, se declară prooccidentali, e de presupus că retorica prooccidentală a lui Voronin este de provenienţă canadiană. Cu cîtă plăcere şi imaginaţie vorbea el împotriva FMI şi NATO, chiar zilele trecute preşedintele perora despre "cursa" pe care o evită RM, prin faptul că FMI şi Banca Mondială nu ne mai finanţează, şi cît de seci, inexpresive sunt declaraţiile lui prooccidentale. Voronin nici măcar nu găseşte de cuviinţă să le motiveze. Abia zilele trecute, după ce Rusia, Ucraina, Kazahstan şi Belarus au semnat documentul de constituire a unui spaţiu economic unic, preşedintele Voronin a fost mai elocvent, spunînd că CSI şi-a încheiat practic existenţa şi nouă nu ne rămîne decît să ne grăbim să ajungem trenul european.

Membrii partidului comunist sunt, în majoritatea lor, nişte epave ale fostei nomenclaturi, foşti "conducători" sau funcţionari de nivel mediu, rataţi sau marginalizaţi de valurile perestroikăi. Chiar dacă nu prea înţeleg pe ce lume se află, ei îşi dau seama că fără Voronin partidul lor nu valorează nimic. De aceea depinde numai de Voronin evoluţia de mai departe a PCRM.

Pentru a concura cu partidul comuniştilor, de partea cărora e nostalgia şi inerţia celor mulţi, partidele doctrinelor "pure" trebuie să caute căi de coagulare în formaţiuni mai mari

V. G.: - Regrupările din ultima vreme de pe scena politică moldoveană au stârnit deja numeroase comentarii. Partidul "Moldova Noastră", care s-a plasat ca număr de voturi, la alegerile locale din iunie curent, pe locul doi după PCRM, a devenit ţinta predilectă a unor atacuri care vin din partea stângă, comunistă, dar şi din cea dreaptă a eşichierului politic basarabean (creştin-democrată şi social-liberală). "Moldovei Noastre" i se pot reproşa multe lucruri, dar ceea ce trebuie recunoscut în legătură cu această formaţiune nou creată este faptul că ea s-a constituit într-un "număr mare", care contează în lupta politică internă. Probabil că acesta este drumul spre instaurarea unei normalităţi în Basarabia – cel al alianţelor eterogene din punct de vedere doctrinar, al căror liant însă se bazează pe un interes naţional mai larg -  de vreme ce partidele "pure" din punct de vedere ideologic nu au reuşit să se impună în atâţia ani ca forţe politice eficiente şi cu pondere. Cum comentezi tu această evoluţie pe scena politică moldoveană?

N. N.: - Sunt de acord cu tine: pentru a concura cu partidul comuniştilor, de partea cărora e nostalgia şi inerţia celor mulţi, partidele doctrinelor "pure" trebuie să caute căi de coagulare în formaţiuni mai mari. Ce rost are disputa doctrinară dintre partidele democratice, atâta timp cât la putere se află comuniştii, care prezintă un pericol real pentru democraţie, aceasta fiind suprimată mai puţin prin atacuri directe, ci insidios, metodic, pas cu pas, printr-un foc ce o distruge mocnind în interior, prin însăşi natura reflexivă, inconştient-reacţionară a majorităţii?

"Moldova Noastră" însă nu este atât de eterogenă, precum pare, calificativul "social-democrat" sau "liberal" însemnând la noi, de cele mai multe ori, nu o convingere, ci o opţiune  conjuncturală. Să ne amintim, de exemplu, că o parte din liberalii care formează astăzi "Moldova Noastră" au concurat în alegerile din 1994 sub steagul Partidului Muncii. Şi nu votează uneori creştin-democraţii pentru programe sociale de natură social-democrată? Şi e firesc: în criza şi sărăcia noastră, doctrinele pure nu "funcţionează".

Prin fondarea "Moldovei Noastre", care include 3 partide, s-a făcut un pas spre consolidarea forţelor democratice. Din păcate, PPCD şi PSL, într-o oarecare măsură, par preocupaţi mai puţin de înlăturarea comuniştilor, decât de faptul dacă ei vor obţine sau nu minimul de voturi necesar pentru a trece pragul electoral de 6 %, stabilit pentru alegerile parlamentare. Privită realitatea din acest punct de vedere, "MN" apare ca un concurent periculos, ce trebuie înlăturat cu orice preţ. Evident, preţul îl vom plăti tot noi, alegătorii care vom vota pentru partidele democratice dispersate.

V. G.: - Discutam mai sus despre cât de "nevertebrată" este societatea basarabeană. La fel de inconsistentă s-a dovedit însă şi intelectualitatea noastră. Cei câţiva scriitori, savanţi, oameni de cultură care s-au implicat în aceşti ani în viaţa politică nu au reuşit să influenţeze în bine, decisiv, destinul postsovietic al acestui pământ. Mult mai relevant, mai puternic au făcut-o în sens negativ – exemplul cel mai de anvergură este Ion Druţă, care se vrea în continuare un ideolog al statalităţii antiromâneşti a Republicii Moldova. În acelaşi timp, a decăzut şi statutul social al intelectualilor, ei sunt o categorie marginalizată, pe care nu o ia în seamă nici puterea (numai dacă nu vrea să o folosească în campania sa de manipulare), nici populaţia măcinată de grijile subzistenţei. Lipsa de curaj, reflexele servituţii în cazul intelectualilor noştri au ieşit din nou la iveală sub regimul Voronin (exemple avem destule). Cum explici eşecul postsovietic al intelectualilor basarabeni? Se mai pot ei "reabilita", îşi pot recuceri demnitatea pe care o obţinuseră la începutul deceniului trecut?

N. N.: - Noi avem multe talente, dar prea puţine caractere, vorba lui Eminescu. Aminteşte-ţi, cîţi dintre intelectualii noştri au depus Ordinul Republicii în semn de protest faţă de decorarea satrapului Ivan Bodiul? Doar patru din câteva zeci: Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Mihai Cimpoi şi Ion Hadârcă... Ceilalţi au inventat tot felul de scuze, iar unii au ironizat pe seama scriitorilor care au dat dovadă de demnitate. Lipsa de caracter îi face pe unii să se comporte ca nişte nesimţiţi.

La începutul deceniului trecut "demnitatea" ne-a fost mai mult dăruită decît cucerită. A fost o şansă nesperată şi, de aceea, nevalorificată cum se cuvine. Păşind pe calea democraţiei,  nu mai există căi de "reabilitare" pentru toţi împreună, ci doar pentru fiecare în parte, căci reuşitele şi nereuşitele se contabilizează la vedere. Apoi, în democraţie totul se rezolvă prin "proceduri", pentru a căror iniţiere nu e nevoie de "eroi", ci de politicieni sau simpli cetăţeni cu iniţiativă. Şi unirea, atunci cînd vom ajunge la ea, mă refer la unirea politică a RM cu România, îi va solicita pe scriitori în calitatea lor de votanţi sau de vedete, în unele cazuri.

Aleksandr Soljeniţîn considera cîndva că un mare scriitor este "un al doilea guvern în ţara sa", dar,  revenit în Rusia "democratică", pentru a o călăuzi pe calea cea dreaptă, s-a văzut  încă o dată că "nu e proroc în ţara lui". Spunea Vasile Vasilache nu demult, vorbind despre responsabilitatea scriitorului: "Pentru mine nu există organizaţii, eu însumi sunt o organizaţie". Asta ar trebui să fim fiecare dintre noi: cîte o organizaţie, una neguvernamentală, fireşte. Însă fără a scinda Uniunea Scriitorilor, căci mai e nevoie de ea. O dovadă în plus e şi faptul că preşedintele RM s-a apucat de moşit o nouă "uniune de alternativă".

V. G.: - O întrebare pe care revista "Contrafort" a adresat‑o mai multor interlocutori în paginile sale. Cum vezi raportul dintre morală şi politică? Crezi că morala poate fi adusă în teritoriul politicii – în sensul unei "table de legi"  respectate de toată lumea - sau putem vorbi, în termeni mai realişti şi mai puţini pretenţioşi, doar de "morala celor care fac politică"?

N. N.: - A pronostica ceva în raporturile dintre morală şi politică în Basarabia, ca şi în oricare parte a lumii, e cam acelaşi lucru cu prognozele despre starea vremii. Totuşi, ar fi păcat să rămânem la metode primitive în acest domeniu. Mă dezamăgeşte faptul că şi în mediul unor partide democratice morala trebuie să-şi facă loc cu coatele. A lovi sub centură, a dezinforma, a difuza minciuni, a bîrfi, a defăima, a ofensa, a eticheta, a trăda, a linguşi - sunt procedee atât de "obişnuite" în politica moldovenească, încât nimeni nu mai cere socoteală nimănui; mai curînd va ninge în miez de vară, decît o ticăloşenie va fi supusă oprobriului public.

Vorbind despre cultura română din Basarabia, nu putem neglija fenomenul zăbovirii persistente în (pseudo) folclorism şi în ruralismul nostru sovietizat 

V. G.: -  O întrebare pentru scriitorul Nicolae Negru. Ce ai remarcat relevant pe scena culturii, în speţă a literaturii basarabene în ultimul deceniu? Ai senzaţia că trăieşti într‑o cultură marginală, periferică, sau că "centrul lumii" poate fi şi aici, prin intensitatea unei experienţe artistice, prin valoarea actului creator?

N. N.: - Îmi plac întrebările pe care mi le pui, Vasile, fiindcă conţin uneori şi răspunsul. "Cultură marginală, periferică...". Nu trăim noi în "satul mondial" ? Nu suntem la curent cu ceea ce se joacă pe Broadway şi ce se scrie la New York sau Paris, ca să nu mai vorbim despre Bucureşti? Cu toate astea, nu se poate spune că "geografia" şi-a pierdut cu totul importanţa. Senzaţia mea e că în Basarabia locuim pe o insulă, un fel de "insulă din ziua de ieri", imaginată de Umberto Eco, de unde se vede tot ce se petrece pe "continent", dar viaţa "insulei" are puţine tangenţe cu cea "continentală", din cauza că se află tocmai în punctul unde mereu e "ieri". Abia mîine va fi şi la noi ca "pe continent". Nu accept însă împăcarea unora, care vine de la ideea că această ne-sincronizare - a cărei explicaţie e totuşi de ordin istoric - ar putea să ne prindă bine într-o eventuală Europă a regiunilor, scăpînd din vedere că Prutul, oricît s-ar metaforiza, nu este un ocean, şi va trebui mereu să ne raportăm la ceea ce se face dincolo de el.

Cu toate acestea, statutul scriitorului s-a schimbat şi la noi, ca pretutindeni, fapt ce demonstrează că ideile circulă în toate sensurile timpului. El nu mai este privit ca o figură providenţială, şi nici măcar ca "inginer al sufletelor omeneşti", puţini cititori mai caută în literatură altceva decît "zăbavă". Ai observat, se manifestă şi în Basarabia o saţietate faţă de ficţiune, faţă de "realitatea artistică" despre care Dostoievski spunea că e mai adevărată decît "viaţa reală". Preferăm (dacă preferăm în general) jurnalele, pe care un Robert Musil nu le considera literatură (în jurnalul său), preferăm tot mai mult realitatea crudă, care "bate filmul"... Utopia comunistă şi revoluţia socială (armate de scriitori au luptat de partea ei!), pozitivismul ateist au provocat şi alimentat imaginaţia mai multor generaţii de cititori de ficţiune literară, ca astăzi, odată cu "sfârşitul iluziilor" (sau "sfîrşitului istoriei"), ei să-şi schimbe "gustul". Măcinat de o decepţie planetară, cititorul, pozitivist în masă, nu mai visează utopii "progresiste" şi nu mai are întrebări, decît poate pentru savanţi, ca să afle cînd se stinge soarele... Dramaturgul  Jacques Rebotier a scris o piesă care începe astfel: "Am văzut într-o zi, mai demult, un rabin alergînd, haotic, pe străzile Pragăi, strigînd cu un aer dement: "Eu am răspunsuri! Am răspunsuri! Cine are întrebări?" Nimeni însă nu are întrebări, şi scriitorului, nu-i rămîne decît să exceleze în divertisment sau să scrie pentru sine însuşi. Dar schimbate fiind condiţiile, alta fiind percepţia cititorului, "actul de creaţie" rămâne oare acelaşi "act de creaţie"? Şi dacă am ajuns pe acest prag relativist, de ce nu am vorbi şi despre caracterul "fiziologic" al "actului creator",  care, fireşte, ca orice act fiziologic, nu poate fi perturbat de geografie, decît în mod neesenţial...   

"Insularitatea" noastră ciudată face ca "industrializarea" literaturii să întârzie în Basarabia, scriitorii elaborează în continuare poeme şi romane "geniale", pe înţelesul unor aleşi sau direct pentru "posteritate", dar nu se implică aproape deloc în scrierea unor scenarii, scheciuri, romane poliţiste, romane erotice etc., pentru consumul celor mulţi. "Literatura de consum" lipseşte pe rafturile librăriilor noastre, după cum lipseşte încă industria divertismentului.

Schimbări se întrevăd pe planul tehnicii literare şi al limbajului. Aş remarca, pe lângă efortul de adecvare la formele moderne, de sincronizare la procesul literar din România, apariţia unor tineri scriitori basarabeni care stau la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, Timişoara…, dar scriu despre realităţile noastre, de aici şi de dincolo de Prut – e noua generaţie, care va "suda" definitiv ruptura dintre literatura basarabeană şi cea română în general, provocată de 50 de ani de separare, pe diferite părţi ale cortinei de fier de pe Prut (cortină ignorată de Europa), şi pe care noul regim comunist încearcă să o reinstaureze prin "neutralizare politică şi juridică" a celor ce nu mai vor să plătească tribut moldovenismului "ideologic". Pe de altă parte, e încă destul de puternică inerţia "realităţilor" literare de pînă la 1991. În mod paradoxal, aceste două tendinţe nu doar se află în conflict, ci şi se împletesc uneori, dînd naştere unor reacţii provinciale la adepţii sincronizării (de exemplu, atunci cînd sunt strîmtoraţi în manuale de scriitorii clasici de peste Prut) şi unor efuziuni de românism la adepţii "literaturii moldoveneşti" (cînd sunt publicaţi la editurile din România).

Merită admiraţia noastră efortul unor scriitori afirmaţi, "clasicizaţi" în "literatura sovietică moldovenească", de a-şi confirma valoarea şi "în noile condiţii". E vorba despre Vasile Vasilache, cu comentarii înţelepte, pe parcursul mai multor ani, în ziarul Flux, şi cu un roman despre un secol basarabean, la care, după cîte ştiu, mai lucrează, Aureliu Busuioc, cu romanele "Lătrînd la lună" şi "Pactizînd cu diavolul", cu nuvele şi rubrici în diverse publicaţii, Vladimir Beşleagă, cu nuvele psihoerotice şi un jurnal scriitoricesc cuprinzînd perioada ante- şi post-perestroika,  Serafim Saka, cu "Basarabia în Gulag", cu romanul-fapt "Pe mine mie redă-mă", Spiridon Vangheli, cu o carte pentru copii pe tema deportărilor...  M-am referit doar la domeniul prozei, care este, ca şi în perioada sovietică, mult mai anemic decît cel al poeziei, pentru a sublinia că aici practic lipsesc confruntările dintre tradiţionalişti şi modernişti.

Oricum, Druţă şi Vieru rămân în continuare cei mai populari scriitori, unul în proză şi dramaturgie, altul în poezie, pe fondul unei vizibile reduceri a cîmpului de cititori, şi tot ce se scrie în Basarabia se mai raportează, volens-nolens, la popularitatea lor. Pe de altă parte, unii scriitori (post) modernişti au afişat un aer de indiferenţă, care e şi occidentală şi ne-occidentală în acelaşi timp, faţă de popularitate, şi lucrul acesta o fi fiind benefic pentru evoluţia procesului literar în sine, dar nu e deloc bun pentru venitul scriitoricesc şi rolul lui de "organizaţie", despre care vorbeam mai sus.

Descentralizarea culturii, care la noi a însemnat de fapt îndepărtarea ei de la "robinetul bugetului", vorba unui agrarian, a avut şi un efect benefic neplanificat: apariţia unui nucleu "autonom" de scriitori şi critici bălţeni, grupaţi în jurul revistei Semn, finanţate de aceeaşi Fundaţie Soros şi de Fundaţia Culturală Rom`nă. De asemenea, efortul de modernizare a literaturii are şi un suport logistic pe măsură, în cadrul unor edituri private, cum ar fi Arc, Cartier, Prut Internaţional, Museum, Gunivas...

Vorbind despre cultură, nu putem neglija fenomenul zăbovirii persistente în (pseudo) folclorism şi în ruralismul nostru sovietizat.  În ultima vreme, se observă reluarea unor cîntece "populare" (care sunt de multe ori nişte "fabricaţii" menite să demonstreze că "moldovanul cît trăieşte, cîntă şi sî veseleşte"?) şi filme mai vechi, cu intenţia de a suscita nostalgii prosovietice, dar care nu reuşesc decît să ridice praful în atmosfera şi aşa încă destul de prăfuită a culturii noastre. Personal, refuz să înţeleg cum se poate să difuzezi timp de 60 şi ceva de ani unele şi aceleaşi cîntece de calitate îndoielnică.

V. G.: - Despre teatrul basarabean. Senzaţia mea este că dramaturgia scrisă în ultimii ani este mai valoroasă decât spectacolele montate - arta scenică de la noi îmi pare cantonată în manierism, kitsch şi viziuni rudimentare. Cum vezi tu lucrurile din interiorul fenomenului, ca autor dramatic?

N. N.: - Teatrul basarabean, cum îl văd eu, seamănă cu un copil care simte că cei maturi nu-l agreează, dar încă nu înţelege de ce. De aceea e dezorientat şi nesigur, speriat de viitorul său. Pe scena teatrului e ca şi pe scena literaturii: întîlnim şi diletanţi, regizori şi actori lipsiţi de talent şi neîmpovăraţi de prea multă lectură, dar găsim - e adevărat, în minoritate - şi profesionişti, talentaţi şi instruiţi, cu viziuni şi gust din cele mai elevate, care reuşesc, în condiţii propice, să producă spectacole memorabile, cum ar fi, din punctul meu de vedere, "Maşinăria Cehov", de Matei Vişniec, în montarea lui Petru Vutcărău.

Dincolo de zîmbetele şi cuvintele de politeţe cu care suntem întîmpinaţi de către directori şi regizori, se mai văd încă urechile vechiului dezinteres "sovietic", ale plictisului snob şi chiar ale unei idiosincrazii de natură culturală la piesele scrise de autori locali. Asta în pofida recunoaşterii că fără o conlucrare strînsă cu dramaturgii locali, teatrul nu se poate ridica pe picioare, nu poate avea succes la public şi, fireşte, bani în casă. E ciudat când ţi se vorbeşte  cu condescendenţă, de la "înălţimea" unor spectacole mai mult decît modeste, eclectice şi confuze în concepţie şi stilistică, încît îţi pui uneori întrebarea dacă s-a înţeles în general conţinutul piesei montate, şi nu-ţi rămîne decît să pleci. Dacă s-ar şti că tu însuţi îţi reproşezi nu mai puţine lucruri decît ţi se reproşează...  Totuşi, în ultima vreme, se observă o oarecare schimbare de atitudine, poate că şi sub impresia mai multor piese de teatru publicate de diverşi autori la editura Arc şi Cartier (din banii Fundaţiei Soros, mă simt obligat să menţionez). S-au citit piese şi în cadrul Atelierului de Dramaturgie, care a funcţionat timp de un an şi ceva pe lîngă/sub Teatrul Naţional "Mihai Eminescu", s-au stabilit nişte contacte promiţătoare între regizori, actori şi autori, dar mai lipseşte ceva ca ei să se apuce de proiecte comune, cum ar fi cel al unui "Teatru-ziar", probat, nu fără succes, astă vară. E vorba despre lipsa unor manageri şi lipsa de bani. Ceea ce ar însemna că avem în faţă conturul aproape întreg al unui cerc vicios. Rămîne să mai punctăm locul ocupat de "săracul" Minister al Culturii, cu comenzile politice pe care trebuie să le intuiască (sau să şi le imagineze) şi să le execute cu sîrguinţă.

1