Monica Lovinescu şi avatarurile întîlnirii cu istoria

Chiar dacă, poate, nu vrem s-o recunoaştem, numele Monicăi Lovinescu provoacă – abia acum sau chiar şi acum – frisoane. Din vocea care purta, prin sine însăşi, semnele libertăţii de gîndire şi care avea atributele independenţei intelectuale, Monica Lovinescu a devenit, datorită lucidităţii ei intransigente şi datorită intransigenţei ei inclemente, o ameninţare care, în bastioanele lor de grup, sperie comodităţile şi inerţiile, cărora nu le e prea greu să-şi găsească tot felul de justificări. Şi asta, din nefericire, pentru foarte mulţi. Nu pot fi trecute cu vederea reacţiile faţă de diagonalele pe care le semna Monica Lovinescu în "România Literară" şi acuzaţiile aduse revistei care le găzduia că se politizase. Astăzi, cînd prezenţa ei în spaţiul dezbaterilor româneşti este ceva mai discretă, şi furiile acestea oarbe – de care, să se înţeleagă, nu Monica Lovinescu e vinovată – s-au mai temperat. Sînt reacţii care explică prea bine poziţia noastră confuză încă în plan ideologic şi, în fapt, sînt reacţii care, oricît ne-am ascunde după degete, continuă tendinţe vizibile încă înainte de 1989. Nu cred că aceia care vedeau în Monica Lovinescu un punct de reper au devenit peste noapte, noaptea aceasta neagră a… tranziţiei, adversarii ei cei mai feroce. Oricum, dacă numele Monicăi Lovinescu poate şi azi să pună în evidenţă malformaţiile societăţii româneşti, dacă, de asemenea, poate face vizibile dezbinările ei de adîncime, asta înseamnă că atitudinile ei mai pot avea încă o funcţie de radicalizare a conştiinţei de sine a românilor. Altfel, recunoaşterea faptului că Monica Lovinescu aparţine culturii române, că undele scurte sînt dovada nu numai a unui moment din istoria criticii româneşti şi a unei ipostaze a ei, dar şi a unei autorităţi elocvente în sine, toate acestea merită discuţii mai ample.

Dacă n-am trăi în prea multă inerţie şi dacă n-am accepta să devenim, prin tăcere şi comoditate, complici ai ignoranţei şi ai gîndirii tendenţioase, dacă, în fine, n-am fi ignoranţi şi tendenţioşi – simple eufemisme sînt aceste cuvinte –, atunci temele abia invocate ar trebui să fie prilejul unor studii de amplitudine. Oricum, ar trebui să ne luptăm cu imaginea devenită prejudecată, aceea a vocii ferme şi parcă impersonale, aproape abstracte, a tonului tăios, inflexibil, incomod, care nu e făcut parcă decît să dea verdicte şi să sperie. În ce ne priveşte, am fost fascinaţi de paginile memorialistice din La apa Vavilonului (Editura Humanitas, 1999), această carte în care revolta, dezamăgirile, mirarea, furia sau graţia, gingăşia, dezgustul sau admiraţia stau toate sub semnul unei seninătăţi parcă iluminate. Monica Lovinescu priveşte spre sine, spre întîmplările şi oamenii care i-au însoţit şi i-au umplut existenţa, fără pasiuni tulburi, nicidecum revanşarde. De la tribuna paginii (şi pagina devine pentru mulţi o laşă protecţie), ea nu transformă cuvîntul într-un bici cu care să flageleze şi să sancţioneze. Cea mai clară dovadă: lipsa fricii din acele momente teribile, cînd ar fi putut fi asasinată. Monica Lovinescu trăieşte într-un fel de ipostază impersonală a sa, care – mai presus parcă de controlul propriei conştiinţe, dar nu şi dincolo de un mod anume de a trăi cotidianul – este supusă unor principii ce îi instituie statura morală. Pentru că, dacă nu… flagelează explicit, nu înseamnă că Monica Lovinescu lasă loc aici vreunor ezitări în atitudine ori că mizează cumva pe acceptarea micilor compromisuri. Numai că este la mijloc o seninătate care admiră existenţa în sine, cu toate ale ei. Existenţa, să se înţeleagă, şi nu propriul sine. Prietenii de altădată, un Vladimir Streinu sau un Şerban Cioculescu, sînt priviţi – ca şi G. Călinescu, de altfel, vinovat însă de păcate mult mai mari – cu o anumită îngăduinţă. De fapt, nu ei sînt priviţi cu îngăduinţă, ci, prin ei, istoria însăşi. Oricum, nici urmă de narcisism în aceste pagini suple, alerte, tulburătoare uneori, exacte cel mai adesea, care se citesc cu pasiunea cu care priveşti fotografii de epocă.

De fapt, ce sînt aceste memorii scrise între 1998 şi 1999 la Paris?! Bucureşti, Paris 1947-1952, 1952-1958, 1958-1964, iată secvenţele unui traiect recuperator, oprit aici (deocamdată, ni se spune) pentru că, începînd din anii ’60, existenţa Monicăi Lovinescu s-a schimbat radical prin confundarea ei cu un microfon de unde încerca să transforme România însăşi, prin ascultătorii ei, într-un teren de dezbatere şi de revoltată reflecţie. În fond, privind în urmă, Monica Lovinescu doreşte să-şi verifice biografia şi, poate mai exact, să-şi identifice sensul. Comentarii la paginile de jurnal de altădată, din care şi transcrie uneori, jurnal al jurnalului, cum şi le numeşte la un moment dat, memoriile acestea sînt mărturia unor lumi şi a unei existenţe trăite intens, cu fervoare, în spiritul unei libertăţi care, numai ea, asigură exersarea demnităţii umane. Ocolul acesta prin trecut sau, cum citim într-un loc, prin trecutul trecutului, întoarcerea prin amintirile copilăriei şi prin acelea ale Bucureştiului interbelic, asumarea exilului într-un Paris în care n-a trăit nici un fel de "complex identitar" (din moment ce Bucureştiul fusese o "capitală a dialogului intelectual"), lumea pestriţă şi tulbure a exilului, toate acestea devin prilejul re-citirii unei vieţi, cu pasiunile şi furiile ei, deopotrivă prilejul re-citirii lumii, cu oamenii ei fascinanţi sau ignobili, uneori dezamăgitori, în fine, prilejul finei analize a propriei deveniri. Va putea să transpară din caleidoscopul de imagini un sens? Iată întrebarea pe care şi-o pune la un moment dat Monica Lovinescu însăşi.

Nu vom intra în detalii, deşi cîteva lucruri trebuie observate. Şi înainte de toate, poate talentul cu care aceste pagini sînt scrise, dacă putem numi talent pasiunea aceasta a reconstituirii calde şi în acelaşi timp exacte, alerte, fără umbră de afectare. Sînt aici fraze şi portrete memorabile, sînt evocări – ca aceea a lui Cioran, de exemplu –, care, dincolo de strîmtul interes istorico-literar, se citesc ca aventurile unui roman. Sînt rînduri despre cenaclul "Sburătorul", despre Camil Petrescu, despre tot felul de iniţiative ale exilului, despre oameni şi fapte, care vor putea fi citite şi pentru interesul lor documentar. Nu aceasta este însă miza cărţii; aceasta e numai o consecinţă întîmplătoare a ei. Miza ar trebui căutată în altă parte. Peste toate aceste pagini de exil – exil geografic şi temporal – pluteşte un aer trist, o senină melancolie a cărei cauză trebuie identificată în contemplarea faptelor unei istorii fragile în ontologia ei, dar implacabile în realitatea ei. În paranteză fie zis, tonul de oracol cu care Monica Lovinescu ne învăţase este aici umanizat cu o pasiune care pune într-o altă lumină mesajele de la tribună. În fine, ca într-un fel de enciclopedie subiectivă a exilului românesc, paginile despre Yvonne Rossignon, Luc Bădescu, Ştefan Lupaşcu, sau Stroe Lupescu, despre prinţul Pîrvulescu sau Ion Ureche, despre Elena Brătianu şi Maria Botta, ca să nu mai vorbim despre acelea cu Eliade, Cioran sau Ionesco, unele, pagini de roman, altele, de tragedie, unele comice, derizorii, altele cumva sublime şi nefericite. Privind parcă din culise, luciditatea Monicăi Lovinescu – şi mai ales dragostea ei – scoate la iveală scene a căror autenticitate se întemeiază pe o extraordinară putere de observaţie, pe capacitatea de a reţine replici memorabile, pe puterea de a duce suspansul către o dezvoltare finală, în fine, pe forţa ei de a vedea oameni vii acolo unde noi nu vedem decît monumente. În fond, erau toţi prietenii sau apropiaţii ei, veneau toţi dintr-o lume în care ea fusese liberă şi aduceau cu sine amintiri şi visuri. Numai că, oarecum la fel sînt văzuţi cei faţă de care se aşezau tot felul de bariere. Iat-o pe Monica Lovinescu comentînd scene din copilărie şi uimindu-se: "Lui E. Lovinescu să-i susuri în urechi «tăticonţule», ideea mi se pare acum delirantă". Dar aceasta este, în general, poziţia Monicăi Lovinescu în faţa… autorităţii timpului şi istoriei, nu numai a oamenilor.

Talentul – pe care l-am invocat în trecere – nu e, însă, totul. De altfel, Monica Lovinescu ştie prea bine: "nu de talent duce lipsă scriitorul român, ci de conştiinţă". Or, noi, chiar atunci cînd vorbim de talentul Monicăi Lovinescu, vorbim, de fapt, despre conştiinţa care hrăneşte acest talent. Şi nu e greu să demonstrăm acest fapt, referindu-ne nu la scene ori personaje, ci la simple enunţuri, aforistice aproape, care au – nu risc deloc spunînd lucrul acesta – un grad mare de poeticitate. Or, poeticitatea, cum se va vedea, e în cazul acesta o consecinţă a atitudinii, a modului în care fiinţa îşi asumă rostul în lume. Mărturiseşte, într-un loc: "Nu venisem să fac turism în Grecia, ci să-i consult pe Atrizi". Altundeva, într-o secvenţă mai amplă: "Ne invitase în Israel Stroe Lupescu, «rechinul» nostru «transcendental». Venise să ne ia, pe noi, coautorii cărţii sale fără de noroc, la aeroport, ne instalase într-un hotel din Tel-Aviv ce dădea spre mare, ne pusese la dispoziţie o maşină cu şofer: ziua ne plimbam prin Biblie, iar seara (fiecare seară timp de două săptămîni) codeţinutele mamei, reunite cînd la una cînd la alta, derulau intolerabilul film al ultimelor ei zile". Să te plimbi, deci, prin Biblie… Altundeva: "Se stingea o lume şi noi nu voiam să admitem că va cădea noaptea". Uneori, Monica Lovinescu acceptă să se situeze în plină ironie, în burlesc, în anecdoticul savuros, preferînd nu eroicul, ci derizoriul: "La ping-pong, Adriana, fostă campioană a României, găsea că e o datorie patriotică să-l bată pe fiul lui Ciano (nu împărţise taică-său Transilvania?)". În fond, ce ironie amară a istoriei… şi ce asumare a ironiei în aceste rînduri! Chiar încercările aşa-zis eroice au acum, la o privire retrospectivă, un aer de himerism acceptat. Citim într-un loc: "făcusem din gratuitatea asumată a protestului (nu aveam să înfrîngem noi un imperiu, trebuia însă neapărat răscumpărată tăcerea ce se întindea asupra ţării) un exerciţiu cotidian ce sfîrşise prin a se confunda cu o respiraţie".  Şi totuşi, iată aici un himerism dus pînă în pînzele albe, fie şi numai de dragul exerciţiului în sine, gratuit, al demnităţii.

Vorbeam, totuşi, de talent, de talentul acesta fundamentat etic, căci expresia devine pătrunzătoare numai întrucît în spatele ei pulsează anumite crezuri şi un anumit fel de a trăi. Mă şi întreb dacă nota de melancolie care respiră din orice frază şi despre care, de altfel, am mai vorbit, nu se explică într-o oarecare măsură prin mesajul ascuns al acestui sacrificiu provocat de istorie. În fond, memoriile sînt scrise după 1989, într-o vreme în care noi dezamăgiri au făcut ca mîine să nu mai existe. Nu ştiu de nu-şi va fi arătat colţii şi sentimentul inutilităţii. Monica Lovinescu are nobleţea de a nu lăsa să se vadă acest lucru. Oricum, relaţia ei cu scrisul (cu acel scris care putea să fie creator într-un sens prim, şi nu deviat, cum se întîmplă în critică sau în ideologie) s-a frînt. Nu trebuie trecute cu vederea cîteva mărturisiri în această privinţă. Ceva esenţial din miezul acestei cărţi se află aici. Aşadar: "Mai rămîne de elucidat relaţia mea cu scrisul. Rilke mă ajutase s-o complic cu sfatul său aprig din Lettre а un jeune poиte. // «Spovedeşte-te ţie însuţi: dacă scrisul ţi-ar fi interzis, ai muri? În ora cea mai tăcută a nopţii tale pune-ţi această întrebare.» // Mi‑o puneam nu doar în noaptea adîncă, ci ori de cîte ori intriga unui roman se închega fără voia mea, personajele se instalau sîcîitoare, cîteva cuvinte se cereau neapărat integrate într-o frază. Nu mai avea nimic de-a face cu scrisul inocent – chiar dacă neizbutit – din adolescenţă. Orice proiect te culpabiliza: ai muri dacă…? Într-o astfel de neînţelegere cu mine însămi n-am mai terminat decît o nuvelă intitulată tocmai Acum se moare (publicată într-o revistă românească din America de Sud) şi un volum de proze – în franceză. Mi-am refuzat luxul ficţiunii poate şi pentru că istoria impunea alte figuri ale morţii". Întrebarea lui Rilke – aşa cum exact se spune ceva mai tîrziu – fusese înghiţită de istorie. Or, ce putea să însemne acest lucru decît sacrificiu şi devoţiune? Altfel spus, supremaţie a conştiinţei, şi nu în defavoarea talentului, ci în reaşezarea lui. Oricare frază articulează în ea asumarea istoriei şi un sine care se întemeiază prin această asumare. Seninătatea este posibilă tocmai pentru că asumarea devine misiune.

În realitate, cine ştie ce s-ar fi putut întîmpla cu talentul Monicăi Lovinescu… Citim în chiar prima pagină a volumului: "Or, din 1941 pînă la 1947, Jurnalul este intolerabil de prost, romanţios, sentimentaloid, atît de penibil încît am simţit nevoia să rup şi să arunc la coş pagină cu pagină". Iar ceva mai tîrziu: "Dacă se confirmă această impresie, înseamnă că Istoria, cu majusculele şi dezastrele ei, împiedicîndu-mă să-mi duc la îndeplinire vastele mele planuri literare, m-a salvat pur şi simplu nu doar de eşec, dar şi de ridicol". Cuvinte asemănătoare pentru Alexandru Paleologu , care, în nişte Exerciţii de memorie, mărturisea că, pentru el, închisoarea "a avut un rol benefic şi salvator. Cum am mai spus-o: dacă nu făceam închisoare, rămîneam un filfizon". Nu ştiu dacă e o situaţie tocmai similară. Miza existenţei Monicăi Lovinescu părea să fie exclusiv angajarea şi nu formarea, cumva gratuită, de sine – dar este indiscutabil că, într-un fel sau altul, Monica Lovinescu are astăzi valoarea unui model. Or, din această perspectivă, formarea de sine – căreia această carte îi stă mărturie – este mai importantă decît finalitatea practică a angajării. Iar finalitatea aceasta, oricum, nu depinde numai de energia pusă în joc, ci şi de malformaţiile istoriei…

Finalmente, greu de spus dacă întîlnirea Monicăi Lovinescu cu Istoria (o, nu cu… istoriile!) n-a avut un rol întemeietor – pe care, de data aceasta, nu ea, ci românii trebuie să şi-l asume). Totul stă sub semnul unei observaţii pornind de la o întrebare din jurnalul adolescenţei: "«Ce pot eu avea în comun cu politica?» // Întrebare pe care o voi dezminţi cu o întreagă existenţă" – sună, în continuare, comentariul. În acelaşi sens, o altă observaţie: "Exilul va fi o paranteză ce-mi va confisca întreaga existenţă".