7 povestiri despre un fel de Jekyll şi Hyde

Liviu Antonesei publică un prim volum de proză scurtă, intitulat Check Point Charlie, dar nu este pentru el un debut absolut în acest gen. Cei care nu au citit Semnele timpului (1988), volumul de eseuri cu care a debutat, pot afla acum că autorul inclusese la acea vreme câteva proze pe care le-a crezut a conţine unele note eseistice. Mai aflăm că a publicat proză în presă, mai bine zis aflăm despre avatarurile unora dintre ele, despre travaliul asupra lor.

Ideea pe care doresc să o exprim este că Liviu Antonesei nu este un novice în ale prozei. Povestirile sunt scrise bine, creează o atmosferă în care nu te simţi deloc un intrus, sunt o împletire ingenioasă de viaţă frustă, eseu, jurnal şi reportaj. În plus, textele lui se caracterizează prin îndrăzneală, printr-o anume ofensivă a faptelor expuse, rezultată din nuditatea lor. Textele adunate aici se evidenţiază în primul rând prin ceea ce comunică. Nu trebuie să se înţeleagă în mod obligatoriu că scriitorul ieşean este refractar la tehnicile narative mai sofisticate, de dată mai recentă. În tot cazul în unele dintre povestiri el încearcă să fie mai inventiv, "să se joace", să varieze naratorii, să combine planurile narative, să combine naraţiunea propriu-zisă cu comentariul ei compus din justificări, motivaţii, derogări etc. De exemplu, O scrisoare sosită din cyberspaţiu este construită din câteva scrisori şi fragmente de scrisori alternând cu comentariul distant al destinatarului. Din aceste două jumătăţi se compune un tot întreg, mai ales o privire a celuilalt, din scrisoare, asupra naratorului.

Literatura lui Liviu Antonesei, aşa cum se degajă din acest volum, adoptă tonul direct, fără menajamente. Aflăm de la autor că s-au adunat mai multe texte, identice cumva stilistic, care nu mai puteau aştepta în sertar. În acest sens, volumul Check Point … e rodul fenomenului Urechile lui Midas. Mai multe texte sunt datate 1978-2003, ceea ce întăreşte supoziţia că autorul a ezitat înainte de a-l elibera pe vrăjitor din urcior. Sau poate că este vorba despre ceva cu mult mai banal despre care mărturiseşte, imprimând o doză de ironie şi autoironie, chiar într-un text din prezentul volum: "Am lucrat câteva ceasuri la roman, fără să reuşesc pasul decisiv de la pagina cinci la pagina şase" (44).

Toate povestirile conţin un subiect de factură clasică, un story, care nu este nici lung, nici întortocheat. Atunci când citim la pag. 18 că autorul a ezitat în privinţa unor proze, deoarece era tentat să facă scenarii, lucrul pare credibil. Povestirile sale relatează de obicei o relaţie între două sau mai multe personaje. Aceştia sunt oameni tineri sau foarte tineri, de aceea gândurile, dar mai ales sentimentele lor reflectă această vârstă a tatonărilor.

Volumul este alcătuit din 7 povestiri, iar subtitlul "7 povestiri fără a mai socoti şi prefaţa" sugerează, pe lângă tonul evident ironic, o înrudire între toate textele mai mult decât minim necesară. Atât majoritatea povestirilor propriu-zise, cât şi prefaţa se caracterizează printr-un pronunţat ton confesiv.

Cele mai bune povestiri sunt, după mine, trei: Întâlnirea, memoria; La Morrison Hotel, în Pиre Lachaise şi Check Point Charlie. Textele sunt în fond diferite, nici nu ştiu ce le-ar putea uni, în afară de senzaţia mea de a le situa la o cotă uşor superioară celorlalte. Poate o anume tensiune interioară ce le reliefează, doza de imprevizibil şi inconştienţă în care trăiesc personajele lor, un soi de dezordine sentimentală ce le înfrumuseţează. Aceste trei povestiri nu au în comun nici măcar perioada sau durata de scriere sau alte semne exterioare.

Întâlnirea, memoria este o proză proustiană scrisă însă în culori şi trăiri mai violente, necenzurate sau aproape necen­zurate (spun aşa pentru a nu crea impresia, considerată vetustă astăzi, de autor omnis­cient). Începutul prozei e uşor recognoscibil: "Am privit din nou cartea poştală, cărţile, ceaşca de cafea pe jumătate goală. Mi-am amintit deodată, cu o bruscheţe şi o violenţă incredibile, culoarea cerului de la Sintaru, în ziua în care coborâsem din micul tren de munte care mă adusese din O. …" (13).

 Povestirea descrie câteva secvenţe dintr-o vară petrecută de narator într-o colonie situată în munţi. Mai exact este vorba de relaţia acestuia cu două femei, Iulia, mai tânără, şi Maria, mai în vârstă. Pe parcurs mai apare un personaj, un călugăr de la un schit din apropiere. Astfel, vacanţa este descrisă ca o iniţiere simultană în două sfere diferite: sex şi metafizică religioasă. Dar această iniţiere poartă un caracter tulbure, deoarece iniţierea bărbat-femeie se face când cu Iulia, când cu Maria, ambele planuri alternând de multe ori insesizabil. Nici călugărul Antim nu este un bigot-model, ci un liber-cugetător care "dă ocol prin mistică", "e încercuit de comparatismul eretic al istoricului religiilor". În faţa naratorului se deschide, din toate părţile, o lume impură, amestecată, balansând la limita promiscuităţii şi tocmai de aceea, trebuie să înţelegem, reală. Autorul urmăreşte, pas cu pas, simţămintele difuze ale protagoniştilor săi. Personajele, cu deosebire naratorul, se modelează după realitatea colţuroasă, ca mai apoi să contribuie şi ele la acest model inform al lumii.

Proza conţine numeroase divagaţii, incursiuni şi trimiteri spre alte domenii (eseu, istorie literară, filozofie, religie), fără a pierde din vedere specificul unei scriituri subiective: "Un prost, dacă n-o fi fost vreun structuralist, sau poate era criticul Alex?, a spus cândva că sentimentele fac rău literaturii, că literatura nu se face cu sentimente, dar, dacă nu se face cu asta, cu amestecul de amintiri, iluzii şi nostalgii, atunci cu ce Dumnezeu se face ea? (…) Un scriitor fără sentimente? Ei, da, unul mort înainte de a fi plecat la drum!" (27).

Începută într-un fel, povestirea se încheie kafkian. Iniţierile nu l-au dus nicăieri pe narator: Iulia a plecat subit lăsându-i totuşi nişte repere vagi după care poate încerca să o caute, dar de care naratorul nu se cramponează. E finalul unei disoluţii, al unei punţi abrupte, prezente şi în alte povestiri din Check Point…

Cea de a doua povestire, La Morrison Hotel… mi-a plăcut poate pentru că şi eu am fost fascinat cândva de poezia bardului american, chiar dacă biologic nu fac parte din generaţia beat şi doors, aşa cum lasă să se înţeleagă autorul că este naratorul din povestire; poate că autorul a vrut să surprindă o faţetă mai puţin protocolară a Parisului: Parisul străbătut pe jos şi o întâmplare ciudată, dacă o detaşezi de epocă, petrecută în celebrul cimitir parizian.

 Autorul schiţează, în primul rând, un portret de tinereţe al unei generaţii, o parte a căreia a ajuns acum la maturitate, iar alta a dispărut, ca  Jim Morrison, de exemplu. Portretul se vrea a fi viu, palpabil, senzitiv, cât mai aproape de realitate. Acei bărbaţi netunşi şi neraşi ai anilor ’60 şi acele femei emancipate care dau tonul într-o relaţie cu un bărbat prind într-adevăr contur, capătă trăsături carnale, aduc epoca înapoi: "Generaţia mea mai avea, mai are încă sentimentul ritualurilor, suntem poate mai formalişti" (107); "…Morrison … se lăsa pur şi simplu dus de val, cum şi trebuie, cum a şi făcut toată generaţia ceea de feline leneşe, senzuale, căutând căldura soarelui şi pe vremea de lună" (109).

În al doilea rând, această degajare ce pare astăzi fantastică nu putea să nu ocolească sexul. A fost epoca unei revoluţii sexuale, a unei detabuizări sexuale. Liviu Antonesei face portretul generaţiei Beatles, Doors, Rolling Stones şi flower-power prin intermediul acestei dezlănţuiri sexuale. Scena descrisă la întâlnirea dintre câţiva hippy la mormântul lui Morrison de la Paris este cea mai curajoasă dintre toate partidele de sex prezente şi în alte bucăţi de proză. Reproduc doar începutul (pe cei interesaţi îi trimit la text): "Janna îmi toarnă votcă în palme, mă fricţionează, mă pune să le scutur, mă împinge blând pe haina întinsă, îmi desface pantalonii şi mi-i coboară în jos pe picioare, se aşează cu capul în poala mea şi …" (110). Mă gândesc că fragmentul, decupat parcă din Kamasutra, dacă ar fi filmat, ar putea fi calificat ca porno.

Probabil că aceste scene reprezintă una dintre cauzele care l-au făcut pe autor să am`ne publicarea povestirilor mai ales în volum. Cred că Liviu Antonesei a simţit şocul pe care l-ar putea produce îndeosebi această scenă asupra unor categorii de cititori, de aceea a plasat în povestiri şi prefaţă tot felul de justificări şi precauţii. Bunăoară, în povestirea de care ne-am ocupat: "Că e o experienţă fabuloasă, nu în primul rând sexuală, poate nici măcar sexuală, ci esenţială, o veritabilă buclă în timp, dar irepetabilă …"(112); "Sunt iertate totuşi chiar şi păcate mai mari şi mai grele decât acesta" (114). În prefaţă: "Alt argument decât acela că erosul face parte din viaţă, mai mult, că este însuşi izvorul vieţii, nu am găsit. (…) Iar dacă ne deranjează atât de mult, nu înţeleg de ce nu renunţăm la erotism şi în "realitate", nu doar în "ficţiune"! (11-12).

Ca să închei "dosarul erotic", voi adăuga o părere care mi se pare la suprafaţă: în statele comuniste explozia sexuală nu a putut fi trăită, cel puţin literar, la turaţii maxime, de aceea experienţa literară a acestor ani demonstrează că unele etape literare nu pot fi arse. Nu este vorba de o inventare a bicicletei, ci de faptul că scriitorul vrea să descopere pe cont propriu "Tropicul Cancerului".

A treia povestire, aleasă de mine, cea omonimă volumului, narează despre o călătorie la Berlin la şase luni după căderea zidului, în acele clipe de graţie care au dat semnalul ( "Merită să trăieşti şi să prinzi aşa ceva, chiar merită!"). Personajul (descris de astă dată la persoana a III-a) face de fapt o escală la Berlin pentru a se întâlni cu Oana  – o fostă amoreză a sa, acum refugiată în Germania – la Check Point Charlie. Astfel de întâlniri cu persoane de care te-ai despărţit cândva şi aţi trăit tot acest timp în medii diferite se transformă, cum e şi firesc, în întrevederi cu nişte amintiri sau fantome. Nici entuziasmul general din primele clipe nu este susţinut pe parcurs, ci scăldat într-o ironie amară: "… reuşise să cumpere o pereche de epoleţi de polcovnic, o baionetă de Kalaşnikov şi o decoraţie cu cea de-a şaptezecea aniversare a revoluţiei bolşevice. Simţea că-l deposedează pe inamic de putere, ca şi cum l‑ar fi lăsat pe Samson fără plete, ca şi cum ar fi castrat ursul gheţurilor nordice, ca şi cum i-ar fi tras-o fiarei din toate poziţiile" (138); "… colcăitoare de un fel de viaţă de împrumut, de la toţi veneticii ăştia veniţi de peste tot, care construiesc parcă alt Babilon" (142).