Postmodernismul, între teorie şi practică

O carte ce demarează lent, dovedindu-se, pe măsură ce-i "prinzi" ritmul interior şi "formula" descifrării ideilor, tot mai pasionantă de la un capitol la altul, am descoperit citind Strategiile subversiunii. Descriere şi naraţiune în proza postmodernă românească. Autoarea, Carmen Muşat, este unul dintre cei mai valoroşi tineri critici şi teoreticieni ai literaturii române de azi. Volumul, cu o postfaţă a profesorului Mircea Martin, constituie versiunea dezvoltată a tezei sale de doctorat, în care eseista reia şi îşi  aprofundează preocuparea pentru postmoder­nism, ca viziune culturală a lumii contemporane şi ca experienţă literară. Mărturisesc că am citit această carte cu un interes nu tocmai inocent, în raport cu atitudinea "rece", impersonală a criticului, predeterminat în gestul lui de comentariul pe care urmează să-l scrie; am citit-o ca pe un manual de teorie a literaturii (postmoderne), în vederea aplicării preceptelor şi învăţăturilor sale. Această motivaţie a lecturii o va resimţi oricine încearcă să facă (sau să re-facă, asemeni mie) pasul de la critică la proză. Efortul, credeţi-mă, a meritat.

În Argumentul din deschiderea volumului, Carmen Muşat punctează una din ideile de bază ale studiului, pe care o va ilustra, convingător, pe parcurs, în analize teoretice şi operând cu exemple din literatura română: "Spre deosebire de alte ţări est-europene, în care opoziţia faţă de regimurile comuniste s-a manifestat şi în plan politic, în România anilor ’60-’80, în plină dictatură naţional-comunistă, literatura a constituit o formă de rezistenţă în faţa agresiunii tot mai violente a totalitarismului. Cred că, într‑un atare context, postmodernismul românesc a fost şi este încă un fenomen eminamente literar, cu consecinţe majore în planul atitudinii faţă de politică şi de raporturile ei cu literatura, dar cu desăvârşire lipsit de dimensiunea marxistă ce caracterizează ideologia postmodernismului occidental şi, în special, a celui american." Autoarea observă că relaţia dintre dimensiunea socio-politică şi estetică se construieşte diferit de la o cultură la alta şi de la un continent la altul. Disocierea polemică de modernism, refuzul de a se situa în descendenţa acestuia sunt atitudini ce definesc postmodernismul românesc şi mai puţin pe cel occidental, preponderent recuperator şi inclusiv. Un postmodernism fără postmodernitate, adică lipsit de suportul ideologic, social, politic şi economic specific societăţii occidentale postindustriale - paradox ce a întreţinut, de altfel, o vehementă polemică între partizanii şi contestatarii acestui curent la noi. Sfârşitul "naraţiunilor de legitimare" se manifestă, în aceeaşi perioadă, prin discreditarea mitului comunist în ţările comunismului real. Aşadar, o postmodernitate incompletă, invadată pe latura sa antropologică – a se vedea "strategiile de înlocuire", urmărite de autorităţile comuniste, în toate domeniile existenţei: de la alimentaţia publică şi până la cultură. Iată de ce, spune eseista: "cea mai violentă întrerupere a modernităţii se produce nu în Occidentul capitalist şi industrializat, ci în Estul Europei, unde instaurarea regimului comunist nu înseamnă depăşirea modernităţii, ci abandonarea proiectului modernist şi întoarcerea către un tip de mentalitate specific mai curând lumii pre-moderne." (p.19). Carmen Muşat antrenează în câmpul premiselor sale teoretice o bogată bibliografie occidentală, ea discerne cu subtilitate între achiziţiile reale ale modernităţii şi "cuceririle" acesteia proclamate ca atare de unii teoreticieni contaminaţi de marxism, precum J.-F Lyotard sau britanicul Terry Eagleton, de exemplu. Dispariţia punctului de vedere privilegiat al ştiinţei şi istoriei în postmodernitatea occidentală nu are nimic în comun, consideră autoarea, cu deteriorarea prestigiului domeniilor  amintite în comunism, unde acest lucru se întâmplă din cauza deformărilor impuse de ideologie, în numele Adevărului unic, promovat de partidul unic. Refuzul compromisului şi al înregimentării ideologice, în cazul Generaţiei ’80, o face pe Carmen Muşat să vorbească despre insurgenţa mentalităţii postmoderne. O acută criză de realitate - realitate pe care ideologia comunistă o substituie printr-o imagine golită de orice conţinut - animă efortul acestor scriitori. Un efort estetic şi ontologic în egală măsură, pentru că aspiră la restabilirea datelor fundamentale ale existenţei concrete. Sub presiunea noului trend se impune, totodată, o relectură a operelor anterioare, începe să se afirme un nou canon în literatura română. O atare perspectivă de interpretare imprimă o anumită doză de parti-pris generaţionist, pe care eventualii critici ai lui Carmen Muşat, cei din afara cercului său de prieteni şi părtaşi de idei, s-ar grăbi să o amendeze. Autoarea reuşeşte să prevină asemenea încercări nu numai datorită "armurii" teoretice impresionante, ci şi curajului de a avansa puncte de vedere proprii, în dialogul său cu autorii români şi străini, care au scris despre postmodernism - la noi aceştia sunt: Mircea Martin, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Sorin Alexandrescu, Gheorghe Crăciun ş.a. -, pe care uneori îi contrazice, ca în acest  fragment: "Definind postmodernismul ca faţă a modernităţii (aluzie la volumul "Cinci feţe ale modernităţii" de Matei Călinescu – n.n.) ar însemna să ignorăm dimensiunea lui principală, cea de arheologie a spiritului uman surprins în multiplele sale avataruri. În vreme ce modernismul priveşte, dinspre clipa de faţă, spre viitor, din perspectiva subiectivă a unui eu iremediabil solitar, postmodernismul, întors spre trecut, descoperă, în tensiunea dintre istorie şi contemporaneitate, o sursă inepuizabilă a eului ca însumare de identităţi, de urme diseminate în timp, în spaţiu şi, nu în ultimul rând, în artă." (p.26) Sau atunci când îşi afirmă dezacordul faţă de Mircea Cărtărescu care, din raţiuni didactice sau poate dintr-o anumită febrilitate a adecvării terminologice, vede în optzecism un prim fapt de "postistorie" în România, considerând modernitatea anilor ’50-’70 ca fiind de aceeaşi natură cu cea a scriitorilor dintre cele două războaie. Contraargumentul eseistei: în vreme ce modernitatea interbelică se sincroniza cu cea universală în condiţiile unei depline libertăţi de expresie, "cel de-al doilea modernism, al anilor ’60-’70, era defazat şi nostalgic, atemporal şi eclectic din punct de vedere estetic, total apolitic prin refugiul în abstract şi, în acelaşi timp, paradoxal, extrem de politizat ca atitudine, dată fiind opoziţia faţă de dogmatismul evident al "realismului socialist" (p.77) E greu să nu-i dai dreptate.

Dacă primul capitol al studiului execută o trecere în revistă şi un istoric al încetăţenirii curentului la noi, cel de-al doilea – "Elemente pentru o poetică a postmodernismului" - îmi pare important ca fundamentare a viziunii postmoderne, cuprinzând o colecţie de procedee narative explicate prin prisma teoriei generale a postmodernismului. O serie de semne ale noii paradigme: anularea sau măcar diminuarea tensiunii dintre cultura de masă şi cultura înaltă, elitistă. Democratizarea treptată a Artei (ceea ce nu conduce totuşi la abolirea distincţiilor axiologice). Ficţionalizarea progresivă a realităţii empirice: viaţa, impactul unui eveniment şi valoarea sa - care are nevoie de comunicare şi receptare, altfel ar rămâne un "tezaur nedezgropat" - depinde de reflectarea mediatică a acestuia, iar mass-media operează în funcţie de anumite criterii, priorităţi şi prejudecăţi, ce par adesea discutabile şi arbitrare. Dimensiunea temporală a existenţei tinde să se estompeze ca rezultat al unui proces de spaţializare. Graţie simultaneităţii evenimentelor, la care este conectat omul contemporan, noţiunea de centru dispare: "realitatea la care avem acces este parţială şi filtrată deja prin diverse subiectivităţi intermediare a căror activitate structurantă şi, implicit, modelatoare, are ca efect de-realizarea faptelor (mai mult sau mai puţin evidentă), ca şi potenţarea dimensiunii literaturiza(n)te a realului." (p.93) Din acest punct de vedere, opţiunea pentru descriere, la scriitorii postmoderni, se vrea o ieşire de sub "tirania poveştii", o reacţie împotriva ideii de cauzalitate, esenţială în definirea naraţiunii ca "secvenţă de evenimente conexate neincidental" (Michael J.Toolan). "S-ar putea spune, observă eseista, că postmodernii preiau de la reprezentanţii Noului Roman Francez  pasiunea pentru descrierea obiectelor, cu deosebirea că, în vreme ce romancierii francezi acordă o mai mare atenţie vorbirii despre obiecte, postmodernii sunt mai interesaţi de lumea care ia naştere prin intermediul cuvintelor." (p.109) Topografia, "prosografia" - adică transcrierea atributelor exterioare ale unui personaj după "principiul listei", enumeraţia, aglutinarea "accidentală" a unor cuvinte cu invitarea cititorului de a reface coerenţa narativă ("romanul-fantomă"), tehnica palimpsestului, ce pune în scenă dialogul diverselor scriituri în interiorul textului - sunt procedee tehnice favorite în literatura postmodernă, care impun descriptivul în detrimentul epicului. (Pe de altă parte, mă întreb dacă nu cumva, pe plan psihologic, accentul pus pe descriere trădează o epuizare a scriitorului, o lipsă a voinţei de acţiune, de naraţiune?) Având în vedere caracterul  eterogen al "materiei" pe care o cercetează, Carmen Muşat distinge două tipuri de postmodernism: cel metaficţional (I), caracterizat prin discontinuitate epică, expunere ostentativă a strategiilor şi procedeelor narative etc., şi cel antropocentric (II), organizat pe un registru grav, tinzând să recupereze imaginaţia simbolică şi raportul senzorial cu realitatea înconjurătoare. Remarcă ambiguitatea eu-lui auctorial: o dată cu anularea distincţiei moderniste dintre viaţă şi artă, ca două universuri perfect etanşe unul faţă de altul, are loc "eliberarea" autorului ca persoană: el intervine în text, îşi exhibă umorile şi biografia, se amestecă printre personaje, iar această emancipare conduce la o de-cădere de rang ontologic: autorul postmodern ştie că nu poate stăpâni în totalitate sensurile pe care textul său le generează, le dobândeşte pe măsură ce întâlneşte cititori diferiţi, altfel spus are conştiinţa limitelor proprii. În fapt, autorul şi cititorul de literatură postmodernă stabilesc un "contract ficţional" tacit, care prevede rolul central al imaginaţiei în structurarea operei. Eseista mai vorbeşte de "pluralitatea lumilor", de recuperarea corporalităţii, de privire, ca instrument de lucru în proza postmodernă - trăsăturile acesteia nu se opresc aici, pentru un cronicar este însă destul de dificil să evite, la rândul său, descriptivismul, atunci când comentează un volum atât de riguros documentat, cu o mulţime de informaţii "procesate"; un studiu lucrat "la firul ierbii", în care opiniile unor somităţi, reproduse de autoare, şi propriile sale disocieri converg într‑o naraţiune critică unitară şi persuasivă. Ceea ce nu elimină riscul unor teoretizări excesive (care fac scriitura mai opacă decât ar fi fost cazul). Limbajul eseistei, prea academic uneori, implică un efort de lectură care îi poate descuraja pe consumatorii "genuini" de literatură postmodernă (dacă nu cumva e o contradicţie în termeni!). O carte mai curând pentru cunoscători, de-gustători, specialişti. Acest defect, inerent cumva unui studiu aprofundat, este compensat prin pasiunea - transmisibilă, contagioasă - cu care eseista "cartografiază" continentul literar postmodern şi prin fişele de lectură din ultimul capitol al cărţii, însumând un "dosar" cu autori români exemplari ai curentului: Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu – adică "şcoala de la Târgovişte", Ştefan Agopian, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu şi Daniel Vighi.

În pofida unor sceptici autohtoni, postmodernismul românesc - ca oriunde în Est – poate invoca, în mod justificat, un principiu comun cu "fratele" său occidental, şi anume: ficţionalizarea realităţii, amintită mai devreme, o trăsătură similară ca efect, diferită însă ca premisă. Tocmai cauza diferită determina caracterul subversiv al acestei literaturi şi atitudini metodologice, înainte de ’89, întrucât conţinea un protest implicit, refuzul "datelor locului." Apariţia volumului colectiv de proză Desant ’83, cenaclurile studenţeşti, numărul dublu (1-2/ 1986) al revistei Caiete critice, cuprinzând dezbateri în jurul postmoder­nismului, jalonează afirmarea sa deloc uşoară, în literatura română, ca temă de dezbatere valabilă (însoţită de simptomele unei bătălii între generaţii), iar cărţile publicate de optzecişti au materializat  prescripţiile conceptului. Carmen Muşat are acurateţea să-i convoace şi pe "precursori", în primul rând prozatorii "Şcolii de la Târgovişte", să citeze culegerile de texte din anii ’70-’80, care denotă strădania scriitorilor de a explora viaţa imediată, derizoriul faptelor cotidiene, practicând denudarea limbajului ca remediu în faţa mistificării ideologice - de pildă, Antologia de proză scurtă contemporană "Arhipelag" , îngrijită de Mircea Iorgulescu, adun`nd neorealiştii Gabriela Adameşteanu, Norman Manea, Radu Cosaşu, Alexandru George, Mircea Nedelciu ş.a. Aici aş avea o observaţie punctuală, în acord cu o remarcă a lui Mircea Martin din postfaţa volumului. În lista de nume, din diverse generaţii, care formează, în viziunea lui Carmen Muşat, alternativa la canonul estetic oficial, dogmatic, ea nu-l include pe Augustin Buzura. Poţi să nu agreezi maniera de a scrie a acestui autor, dar dacă vorbim de subversiune, nu cred că proza sa de factură psihologică şi existenţialistă este asimilabilă exclusiv formulei "obsedantului deceniu", din simplul motiv că iese din "toposul" acestei sintagme. Dacă în România de dinainte de ’89, nu reuşeai să abordezi politicul decât printr-o grilă indirectă, aluzivă, fatalmente parţială, eludarea lui totală - într-un moment în care acest politic totuşi îţi sufoca viaţa! - putea fi interpretată şi ca formă de evaziune, oricât de motivată psihologic şi oricât de calificată estetic va fi fost această opţiune. Mai ales că avem exemplul altor ţări est-europene, unde a existat o literatură de acest fel, mai mult sau mai puţin "disidentă".