Lecturile infidele ale lui vasgar

"Portretul lui M".

Dincoace şi dincolo de Păltiniş

Revista 22 publică în serial, începând cu nr. 697 (15-21 iulie 2003), fragmente dintr-o excepţională carte-jurnal, Portretul lui M, semnată de Matei Călinescu şi care urmează să apară în această toamnă la Editura Polirom din Iaşi. "Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice după moartea oricui. În acele zile n‑am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urma să se risipească inevitabil în târziul ceţos al memoriei. N‑am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecia să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi continuă să fie pentru mine, un dar. Un dar al lui Dumnezeu?..."

Fragmentele publicate până acum în revistă de Matei Călinescu descriu, într-un registru stilistic complex, portretul în formare al lui Matthew, răpus în cele din urmă de două maladii grele (autismul şi epilepsia), precum şi lupta autorului, epuizantă şi plină de suferinţe, pentru a-şi salva fiul. Sunt pagini tulburătoare, profunde, impregnate de iubire şi tristeţe, care se citesc cu interes şi cu o compasiune participativă... Cartea - o noutate absolută pentru mediul nostru cultural - se anunţă drept un eveniment editorial de excepţie.

Acelaşi număr de revistă găzduieşte o polemică, oarecum surprinzătoare, dar cu atât mai interesantă de urmărit, care-i are drept protagonişti pe Gabriel Liiceanu (supărat, nedumerit de politica redacţională a revistei, care a putut publica, pe prima pagină, un titlu de genul: "Noica - un guru al ceauşismului?", un text din studiul mai amplu al lui Mircea Martin, "Cultura română între naţionalism şi comunism") şi Gabriela Adameşteanu, care răspunde punctual, într-o pagină alăturată, la acuzaţiile filozofului-editor. Iată mai întâi câteva extrase din textul lui Gabriel Liiceanu, intitulat acuzator-sentenţios "Un titlu care vinde o revistă": "Cearcănul meu, după cum vei vedea, nu este aşadar produs de textul lui Martin, ci de tehnica "ambalării" lui în redacţie în vederea unei mai bune promovări a revistei..."; "De ce spuneam că socotesc un asemenea titlu, menit "să vândă  revista", profund neonest? Pentru că, în esenţa lui, el cultivă  ambiguitatea. El afirmă întrebând, dar păstrându-şi în subsidiar rezerva negaţiei"; "E vorba de fapt de o alunecare de la "guru în vremea ceauşismului" la "guru al ceauşismului". Faptul că alunecarea este făcută din ignoranţă (fiind un paralogism), în care caz ea nu ascunde decât prostia celui care a făcut-o, sau că s‑a produs cu bună ştiinţă (fiind un sofism), în care caz ascunde o mârşăvie - nu are, din punct de vedere al rezultatului, nici cea mai mica importanţă"; "Mi-ar fi plăcut, Gabriela dragă, să nu tragi revista 22, prin titlul acela nefericit, în direcţia în care se merge cu turma".

Gabriela Adameşteanu, excelentă prozatoare şi redactor-şef al revistei 22, îşi situează răspunsul sub titlul "Dincolo de Păltiniş". Reproducem câteva fragmente din textul său: "Dragă Gabriel Liiceanu, aş fi fost tentată să spun că datorită acestui "titlu comercial" avem o altă mărturie emoţionantă despre C. Noica, din partea celui (probabil) mai ataşat discipol..."; "Lealitatea excesivă de discipol ar putea explica derapajele acestui text al tău în care răspunzi, cu întârziere, (şi) unor alte articole legate de C. Noica sau de tine. O prea mare încărcare emoţională poate, eventual, explica procesul de intenţie, acuzele disproporţionate în raport cu "greşelile" noastre"; "Regret că vehemenţa nejustificată a tonului tău m-a silit să vin cu argumente ce pot părea, mai ales în ochii numeroşilor admiratori ai lui Noica, drept denigratoare. Mai ales că marele tău ataşament faţă de C. Noica se întâlneşte în cazul meu nu cu pornirea contrară, ci cu indiferenţa intelectuală"; "De vreme ce întrebarea există, de vreme ce a fost formulată de alţii mai înainte (aşa sau în alte variante), de ce să nu pornim de la ea, mai ales când Mircea Martin tocmai asta făcuse: o demonstraţie clară că Noica nu a fost un guru al ceauşismului? De ce tocmai (sau numai) revista 22 nu trebuia să îşi permită o discuţie onestă pe această temă? Discutăm cedările lui Vianu şi Ralea, marile păcate ale lui Călinescu şi Arghezi, excesele naţionaliste ale lui Eminescu şi altele, dar când e vorba de Noica, ocolim cu pioşenie. De ce?"; "Mi-ar fi plăcut, dragă Gabriel, să îţi dai seama singur că ai, de la început până la sfârşit, în acest text, un ton nepotrivit (de superioritate augusta) în felul cum ni te adresezi. (...) Nu împărtăşesc deloc sentimentul tău de ostilitate-dispreţ faţă de "turmă" (un cuvânt care nu figurează în vocabularul meu cu sensul lui figurat), nici obsesia unicităţii"; "Mi se pare de aceea tot mai imperios necesar să evaluăm istoria noastră recentă, fără să îngropăm întrebările dificile - fie ele şi nedrepte"; "Noica (mi se pare) a luat de mai multe ori trenul istoriei în sens greşit, şi de aceea a recomandat elevilor lui, pe cât posibil, să îl evite. (...) Te cred când vorbeşti despre naivitatea lui Noica (asemănătoare cu naivitatea lui Mircea Eliade sau Emil Cioran). Dar până nu vei înţelege acest punct voalat al vieţii lui C. Noica (fuga de istorie), vei şti în continuare multe despre el, dar nu vei lămuri convingător acel nucleu esenţial, de care (poate) se leagă o parte din gesticulaţia sa publică. S-ar putea să nu vezi niciodată aceste lucruri, s-ar putea să nu ieşi din Păltiniş niciodată. Pentru că fiii spirituali nu pot da decât o mărturie, oricât ar fi ea de importantă. Iar vieţi şi personalităţi chiar mai puţin complicate decât ale lui Noica au nevoie, pentru a fi înţelese, de ceva mai mult decât de o unică perspectivă...".

Ce-ar fi de comentat? Mai întâi remarc eleganţa, argumentaţia (în scrisoarea lui Gabriel Liiceanu sunt totuşi câteva pasaje vulnerabile) şi tonul ferm al polemicii: două texte scrise excelent, care se citesc pe nerăsuflate. Polemica scoate la suprafaţă dezacorduri importante între cele două personalităţi culturale, dar sper să mai rămână destule punţi pentru comunicare. Sunt aproape de opinia Gabrielei Adameşteanu şi asta nu doar din solidaritate de breaslă, revuistică. Prin prestaţia sa deosebită în cei 14 ani de apariţie, cred că revista 22 şi-a câştigat dreptul să abordeze orice subiect din actualitatea imediată, din istoria recentă sau mai veche a României, oricât de incomod ar fi acesta.

Şi încă un amănunt important. Revista 22 se numără printre puţinele reviste româneşti de înaltă ţinută intelectuală care nu ignoră tematica Basarabiei, lucru care contează enorm pentru intelectualii de la Chişinău. Nu îndrăznesc să dezvolt aici, în această pagină, un reproş pentru o mare parte din elita românească care manifestă un dezinteres absolut pentru destinul românilor dintre Prut şi Nistru. În cercul nostru chiar ne întrebăm uneori retoric: "Oare ce gândeşte Gabriel Liiceanu, unul dintre intelectualii străluciţi ai României de azi, despre Basarabia?" Cred că nu vom afla foarte curând. Din păcate.

"Modelul Cărtărescu" versus "modelul Patapievici".

Despre "Basarabia" lui Paul Goma

Un eseu de Cristian Moraru, inspirat de cea mai recentă carte semnată de Mircea Cărtărescu, "Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli" (Humanitas, 2003), publicat în nr.177 al Observatorului cultural sub titlul "Modelul Cărtărescu" versus "modelul Patapievici", a declanşat, se pare, o nouă polemică în presa culturală românească. Stabilit de mai mulţi ani în America, unde este profesor asistent de literatură americană şi teoria literaturii şi director de studii graduate la University of North Carolina, Greensboro, Cristian Moraru face o lectură neaşteptată şi surprinzătoare a cărţii lui Cărtărescu, situându-l pe acesta - în baza ideilor vehiculate în sus-numitul volum de publicistică - în opoziţie faţă de H.-R. Patapievici, cu ideile şi teoriile sale din Omul recent. Câteva fragmente ilustrative: " ...la Cărtărescu ("cel mai important scriitor român de după război", după opinia lui Cristian Moraru – nota mea) primează spiritul postmodern, dialogic, de fapt heteroglossic, polilogic, ca să folosesc termeni făcuţi faimoşi de Bahtin şi Kristeva; spiritul bricoleur, eclectic, heteroclit, democratic (în sens cultural), antielitist, deschis, pluralist-liberal, încrezător în noile sinteze socio-culturale şi în formele de comunicaţie (şi comunitate) care se nasc din metisajul cultural actual, din reorganizarea şi diversificarea radicală a structurilor canonice, din revizionismul generalizat în istorie, filozofie şi ştiinţă, din noua rezistenţă la clişeele etnico-rasiale sau (hetero)sexiste bazate finalmente pe "lipsa de comunicare dintre mine şi tine""; "...Pururi tânăr… este în realitate complet opusă în literă şi spirit scrierilor mai noi ale lui H.-R. Patapievici, iresponsabile nu doar în cabotinismul lor patent, ci şi în mentalitatea reactiv-fascistoidă care le animă şi care nu reprezintă decât fundătura din care vizionarismul altruist, antinostalgic şi pluralist al lui Cărtărescu ne invită să ieşim";  "În faţa unui model cultural şi politic esenţialmente reacţionar - şi nu doar reactiv, cum sugerez mai sus - , în faţa nostalgiilor ignorante, de tip purist şi exclusivist, pentru o istorie şi un concept de cultură revolut, pseudoumanist а la Patapievici, Cărtărescu oferă o alternativă care obligă". Cum era şi previzibil, au apărut repede primele comentarii la acest entuziasmat eseu "provocat" de cartea lui Cărtărescu (volumul este într-adevăr foarte valoros – nota mea), în care Patapievici e şi "ţintă fixă" dar şi parcă, uneori, o "victimă colaterală". Criticul Marin Mincu, în ziarul Ziua, la rubrica sa "Accente", condamnă "spiritul maniheic" al lui Cristian Moraru, care îi "situează opozitiv" pe cei doi scriitori, el considerând, dimpotrivă, că Mircea Cărtărescu şi H.-R. Patapievici sunt "mai degrabă complementari decât antagonici". "Cronicarul" de la România literară crede că "Îndoctrinat cu ideologia dominantă în mediile universitare americane, Cristian Moraru se foloseşte în articolul subintitulat "Discursuri culturale şi alternative politice în România de azi" de noua carte a lui Mircea Cărtărescu (...) ca de un berbece împotriva lui H.-R. Patapievici. În felul acesta vrea profesorul asistent din Carolina de Nord să participe şi el la "războiul cultural"  în curs în România". Dreptul lui. Numai că, enunţându-şi în felul său admiraţia faţă de calităţile reale ale volumului de publicistică al lui Mircea Cărtărescu, (...), beligerantul se avântă împotriva "duşmanului" cu o înverşunare care-l face să-şi piardă uzul raţiunii". Dan C. Mihăilescu scrie în ultimul - 28 iulie 2003, dinainte de vacanţă - număr al suplimentului "LAI." că articolul lui C. Moraru este o "...Urâtă diseminare de zâzanie! Doi scriitori cu aceeaşi deschidere intelectuală, cu talente egale în strălucire, varietate şi percutanţă, cu aceeaşi osatură cosmopolită a ideilor, la fel de autentici în trăirea febrilă a Lumii şi în asumarea deplină (estetică la unul, filosofică la celălalt) a destinului, se văd fără voia lor violent polarizaţi de o voinţă ideologizantă, campată în dogmatismul cel mai pernicios. Când voi recenza laudativ cartea lui Cărtărescu, se va presupune, oare, că fac parte din "tabăra" lui şi că sunt, automat, în duşmănie faţă de Omul recent?! Tonul de instigare la violenţă intelectuală dinspre finalul textului semnat de Cristian Moraru ("sper din toată inima că noua generaţie de artişti distinge urgenţa acestei invitaţii, caracterul decisival opţiunii pe care ea o propune") nu e prea departe de chemările peremiste la mineriadă, ceea ce numai a spirit liberal, democrat şi tolerant nu aduce. După un deceniu de Americă… parcă-i prea puţin!". Dan C. Mihăilescu mai afirmă că articolul lui C. Moraru i-a provocat cu siguranţă "o mare plăcere" directorului Observatorului cultural (foloseşte un alt calificativ, pe care nu-l reproduc din respect pentru I.B.Lefter - nota mea), sugerând într-un fel că acesta este implicat în orchestrarea "atacului" împotriva lui Patapievici. Încerc să-mi imaginezi cum Ion Bogdan Lefter îi "recomanda" lui Cristian Moraru ce şi cum să scrie, dar nu reuşesc. Chiar mă sperie gândul acesta. Mai democratic, liberal şi tolerant - cuvinte invocate şi de D.C.M. - ar fi să admit că C. Moraru a scris, nesilit de nimeni şi pe propria răspundere, articolul care a scandalizat atâta lume în România, în deplin acord cu libertatea interioară pe care o poate avea un intelectual în America (şi nu numai acolo, dar depinde numai şi numai de el!).

Cred că vor urma şi alte reacţii pe marginea textului amintit din Observator. Polemica nu mi se pare deloc falsă şi fără miză, cum sugerează unii. Ea a fost declanşată mai de mult şi s-a purtat - uneori deschis, alteori aluziv, camuflat - între cele două aripi ale elitei româneşti: "liberalii-conservatori, păltiniştii..." şi, respectiv, "neoliberalii, atlantiştii...", ca să împrumut şi eu această categorisire cam grăbită şi de suprafaţă, dar perfect utilizabilă. Cristian Moraru, optzecistul americanizat, a readus‑o în actualitate prin nişte formulări directe, categorice, provocatoare.

Pe câteva pagini din acelaşi număr de revistă, Radu Ioanid, colaborator la Muzeul Holocaustului din Washington, publică un comentariu amplu - nuanţat şi argumentat - la cartea lui Paul Goma, Basarabia, apărută în 2002 la Editura Jurnalul Literar din Bucureşti. Cartea lui Goma n-a fost aproape deloc recenzată la Chişinău, unde nici nu prea este de găsit. Din comentariul găzduit acum de Observator cultural cartea lui Goma iese destul de prost: fisurată, deficientă grav la capitolul documentare, purtătoare de stereotipuri antisemite, vulgar-violentă la adresa multor personalităţi ale culturii române contemporane. Iată câteva fragmente din comentariul lui Radu Ioanid, intitulat  "Paul Goma - între Belleville şi Bucureşti" (Belleville este locul de reşedinţă în Franţa al scriitorului de origine basarabeană): "Goma menţionează - citând din Cartea neagră de Matatias Carp - masacrul de la Sculeni, în timpul căruia o unitate a armatei române a ucis, pe 27 iunie 1941, toţi evreii din acea localitate, drept răzbunare pentru umilinţele la care îi supuseseră evreii în timpul retragerii din 1940. Exhumarea victimelor, care a avut loc sub supravegherea unui medic legist în 1945 la Gura Căinari, a găsit în cele trei morminte comune 311 cadavre, din care 33 erau copii între unu şi doisprezece ani, inclusiv şapte copii sub un an şi paisprezece copii sub şase ani. Oare va reuşi Paul Goma să îşi convingă cititorii că aceşti copii erau şi ei "terorişti bolşevici" care au atacat, în iunie 1940, armatele române în retragere, motivaţi fiind de "ură rasială"? Oare va reuşi Paul Goma să îşi convingă cititorii că acei minimum 125.000 de evrei deportaţi din Basarabia şi Bucovina în 1941 şi 1942 erau majoritatea bolşevici animaţi de aceeaşi "ură rasială" împotriva românilor?"; "Ca să ne întoarcem la întrebarea fundamentală a lui Goma, şi anume care erau "pretextul" şi "cauza" izbucnirii masive a valului antisemit de violenţă de la începutul celui de-al doilea război mondial din România, următoarele enunţuri sunt necesare: teoria lui Goma reprezintă exact pretextul folosit de Ion Antonescu şi de propaganda regimului său pentru începerea Holocaustului din România, şi anume că zeci de mii de evrei au fost executaţi şi peste o sută de mii deportaţi pentru că erau aşa-zişi bolşevici în masă care au primit cu braţele deschise trupele sovietice din 1941. De fapt, Paul Goma recunoaşte că, pentru el, "Ion Antonescu a fost, a rămas… Mareşalul dezrobitor" care "după ce a fost executat a devenit şi martir". Nu e de mirare că, în pofida unor dovezi foarte clare privitoare la implicarea directă a lui Ion Antonescu în deportarea evreilor din Iaşi în timpul abominabilului pogrom din iunie 1941, Goma continuă să scrie că eroul său era absolut neimplicat în acest incident. De fapt, pe 28 iunie 1941, la ora 23, Ion Antonescu i-a dictat, prin telefon, colonelului Constantin Lupu, comandantul garnizoanei din Iaşi, un lung ordin care conţinea instrucţiuni ce specificau ca "evacuarea populaţiei evreieşti din Iaşi este necesară şi trebuie să fie totală (inclusiv femeile şi copiii). Evacuarea se va face pachete-pachete (limbajul lui Antonescu - nota R.I.) întâi la Roman şi apoi la Târgu Jiu."; "Goma urăşte clasa politică românească post-comunistă, precum şi intelectualitatea română. Goma desconsideră toate guvernele post-comuniste (dar nu într-o asemenea măsură încât să nu accepte ca nişte fonduri oferite de Ministerul rom`n al Culturii să fie folosite pentru sprijinirea publicării cărţii sale Basarabia). Fost candidat independent la preşedinţia României, în 1996, Goma crede că preşedintele Ion Iliescu este un "bandit bolşevic" şi că fostul preşedinte Emil Constantinescu este "un pion al Securităţii". Fosta disidentă Doina Cornea, o femeie de un curaj extraordinar, e considerată "un director de conştiinţă demisionar" şi "trădător". Vina ei: că le-a cerut alegătorilor români să voteze, în timpul alegerilor din 2000, cu Iliescu (şi contra lui Corneliu Vadim Tudor). Doina Cornea împarte această "onoare" cu criticul literar Nicolae Manolescu (şi el acuzat că este un fals anticomunist) şi cu romancierii Augustin Buzura şi Nicolae Breban. Corneliu Coposu, care a fost mulţi ani adevăratul conducător al opoziţiei democratice şi arhitectul victoriei lui Emil Constantinescu în 1996, este descris de Goma ca un "pur produs al ardelenismului obtuz, primitiv, întunecat, patruped, egoist, filorus şi securist de tip…". Alţi disidenţi români care îi displac lui Goma sunt: Virgil Tănase, "pentru a fi crezut în steaua lui Iliescu", Monica Lovinescu, pentru că este "veninoasă", Dorin Tudoran, pentru că "s-a trezit vorbind despre chestiuni de care habar n-avea", Andrei Pippidi, acuzat că este un fals disident, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, toţi trei pentru că sunt presupuşi "nesimţiţi morali".

Paul Goma a acuzat pe nedrept de mai multe ori revista Contrafort că "îl boicotează" ca scriitor la indicaţiile cuiva, ale unuia din mulţii săi "duşmani" – scriitori şi intelectuali de mare valoare - , "duşmani" pe care, după 1989, şi i-a multiplicat cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună (vezi o parte din "lista inamicilor" în cele trei volume de Jurnal..., publicate la Editura Nemira în 1997). Părerea mea este că scriitorul Paul Goma este "boicotat" cu multă înverşunare chiar de Paul Goma însuşi, care denigrează şi insultă, în stilu-i caracteristic, lumea culturală românească, mânjindu-şi imaginea de disident, pe care şi-a câştigat-o pe bună dreptate în anii ceauşismului. Pe acest "teren", evident, nu ne vom întâlni niciodată.

Revista Semn, nr.1-2/2003