Dumitru Goia: repetiţia orchestrei

La 1976, cînd Teatrul de Operă şi Balet va monta spectacolul "Spartacus", însuşi maestrul Aram Haceaturian, corifeul, patriarhul, capul de afiş al muzicii contemporane, va veni la Chişinău să asiste la premieră şi, după un îndelung asediu al reporterilor care l‑au înconjurat, avea să capituleze resemnat, făcînd o declaraţie surprinzătoare: "În mod special, mi-a plăcut orchestra şi dirijorul ei, un tînăr talentat, în care văd un profesionist de clasă superioară." Fireşte, a fost aplaudată premiera, încurajată trupa de balet care a riscat, după "Bolşoi", să monteze "Spartacus", dar în memorabila sa vizită la Chişinău, marele muzician va desprinde un nume pe care va dori să-l singularizeze: Dumitru Goia.

Cu studii de dirijat operă şi dirijat simfonic făcute la Conservatorul "N.A.Rimski-Korsakov" din Leningrad, unde va urma şi cursuri de contrapunct, forme muzicale, orchestraţie şi armonie, luînd, concomitent, licenţa de dirijor şi de muzicolog, dar mai întîi instruit şi format de Loghin Ţurcanu şi Nisan Şehtman, profesori cu o veche şcoală românească de la Colegiul de Muzică "Şt. Neaga" din Chişinău, Dumitru Goia, proaspăt întors de la Viena, după o stagiatură la clasa dirijat simfonic, va fi numit, în 1979, prim-dirijor şi director artistic al Orchestrei simfonice a Filarmonicii Naţionale. Gestul autorităţilor se va datora, evident, calităţilor tînărului dirijor, care, la acea oră, avea şi o experienţă de şapte ani la pupitrul Operei Naţionale, dar, aşa cum se va comenta, şi bunelor sale relaţii cu un compozitor influent, Eduard Lazarev, personaj exotic şi contradictoriu, a cărui operă, "Dragonul", va fi montată sub direcţia muzicală a lui Dumitru Goia. Oricum, doar după ce va dirija la Teatrul liric spectacolele cu "Evgheni Oneghin", "Lacul lebedelor", "Aida" şi "Traviata", spectacole la care un dirijor-secund cum este Dumitru Goia are acces doar cînd prim-dirijorul vrea să-şi acorde o pauză, după ce va parcurge întreg repertoriul contemporan, cu spectacole care de la bun început păreau a fi marcate cu semnul provizoratului, cum vor fi "Glira" de Gheorghe Neaga, sau "La răscruce" de Vasile Zagorschi, ori "Dragonul" de acelaşi Eduard Lazarev, singurele excepţii fiind baletele "Spartacus" de Aram Haceaturian şi "Cenuşăreasa" de Serghei Prokofiev, tînărul îşi va vedea un vis împlinit: la vîrsta de 37 de ani va avea sub direcţia sa o orchestră. Evenimentul va surprinde, dacă nu chiar va scandaliza, pentru că autoritarul C.C. luase o hotărîre insolită, preferînd un tînăr dirijor în locul venerabilului Timofei Gurtovoi, artist al poporului din URSS, de 30 de ani aflat în post, acum invitat să plece la pensie. Nu este greu de imaginat în ce curenţi şi vertijuri de înaltă tensiune va fi antrenat Dumitru Goia la început de drum, dacă în unul din primele sale interviuri acordate în noua sa funcţie se va referi la "imposibilitatea de a găsi un limbaj comun cu toţi cei 80 de oameni care formează componenţa unei orchestre simfonice." În opinia proaspătului director artistic, un dirijor nu trebuie să caute căi accesibile spre muzicieni, ci spre muzică. Goia va fi franc: "Mai presus de orice vreau să fac cu ei nu prietenie, ci muzică, o muzică bună".

Într-un regim filarmonic în care principiile, altele decît cele exclusiv artistice, vor forma mentalităţi şi o opinie muzicală aflată sub imperiul politicului, Dumitru Goia va fi dirijorul care se va situa în opoziţie, repertoriul orchestrei sale accentuînd de la bun început linia muzicii vest-europene. Incluse tranşant în repertoriu, toate marile simfonii de Mozart, Haffner K.V. 385, Linz K.V. 425, Praga K.V. 504, în Mi bemol major K.V. 543, în sol minor K.V.550, Jupiter, în Do major K.V. 551, vor face aluzie la fascinaţiile tinereţii, misterul ce acoperă desăvîrşirea şi frumuseţea muzicii clasicului vienez fiind punctul de atracţie spre care se vor îndrepta explorările sale. La Colegiul de Muzică "Şt. Neaga", cu Mozart va lua note maxime la pian; dirijînd uvertura Impressario va fi admis la Conservatorul din Leningrad, după programul de examinare, distinsul şi temutul şef de orchestră Iuri Simonov felicitîndu‑l pentru un Mozart asediat cu îndrăzneală. Noul şef de orchestră şi programele Mozart, Haydn, Beethoven, dar mai ales Brahms, Mahler, Wagner, Bruckner, unele din ele în primă audiţie la Chişinău, cum va fi Simfonia a Y-a de Mahler, sau Oratoriul "Pocăinţa lui David" de Mozart realizat împreună cu Capela corală "Doina", ori Simfonia a IY-a de Bruckner, ori faimoasa tetralogie de Richard Wagner "Inelul Nibelungilor", din care orchestra condusă de Goia va interpreta mai multe fragmente, înregistrând, la acea oră, o premieră absolută în perimetrul fostei RSSM – toate acestea vor aduce un suflu proaspăt în repertoriul anchilozat al Filarmonicii, dar şi vor aprinde spiritele. Sigur, din punctul de vedere al formei acestor compoziţii, cu dezvoltările lor gulliverice  şi culminaţiile de o imensă forţă de expresie, cu vehemenţele lor sonore, proporţiile desfăşurărilor, dar mai ales cu izbucnirile eroice ce impregnează această muzică, nu vor face decît să trădeze ambiţia unui dirijor de a putea aborda un asemenea repertoriu. Resortul interior ce-l făcea să aleagă lucrări  care să-i asigure efecte spectaculoase ca dirijor este şi el la fel de explicabil, ca şi afirmaţia sa, axiomatică de altfel, că profilul oricărei orchestre din lume e bazat pe muzica austro-germană. Dar tocmai o obiectivitate artistică va genera, în anii ’80, polemici sterile în jurul "echilibrului" repertorial al orchestrei. Pentru că Dumitru Goia va fi muzician şi nu modelator de politici culturale false, reproşul "de sus",  de la Comitetul Central – că de ce se cîntă mai mult muzică vest-europeană în raport cu cea rusă şi doar ocazional lucrări ale membrilor Uniunii Compozitorilor - nu vor avea asupra lui decît un efect provizoriu, chiar dacă, apelînd la pîrghiile sale de influenţă, regimul îl va pedepsi pentru "neascultare", amînîndu-i cu cîţiva ani acordarea tradiţionalelor titluri de artist emerit şi artist al poporului. Pe motivul că "orchestra nu propagă suficient creaţia compozitorilor moldoveni", între Uniunea Compozitorilor şi dirijor se va declanşa chiar un conflict în care fiecare îşi va avea propria dreptate: autorii să fie interpretaţi, Goia - să instruiască o orchestră la şcoala valorilor universale şi să menţină interesul spectatorului, muzica clasică de popularitate fiind, de regulă, cea mai gustată de public. El va alterna muzica de acces mai direct (capodopere clasice, inclusiv Simfoniile impare de Beethoven, sau aceleaşi Simfonii de Mozart, sau Simfoniile 4, 5 şi 6 de Ceaikovski) cu muzica "dificilă", în special lucrări de muzică modernă, şi, odată principiul stabilit, se va lansa să asimileze un repertoriu, la acea oră mai puţin cunoscut la Chişinău, preferinţele sale rămînînd în zona muzicii lui Wagner, Bruckner, Mahler, Debussy, Ravel şi a compozitorilor sovietici, Prokofiev şi Şostakovici. Va tatona mai multe modalităţi de combinare a programelor, monştrii sacri vor figura în concerte aparte, clasicii contemporani vor avea şi ei prioritatea unor prezenţe constante, în timp ce autorilor în viaţă le va reveni, pe moment, doar spaţiul plenarelor şi congreselor Uniunii Compozitorilor în care va fi angajată şi orchestra. Ceea ce nu-l va împiedica pe tînărul dirijor să descopere capodopere ale muzicii contemporane, cum va fi cazul oratoriului "Mioriţa" de Ion Macovei, lucrare în care îl va atrage, aşa cum va observa, unicitatea ei, utilizarea procedeelor de origine folclorică, la fel şi a celor ce ţin de vechiul stil polifonic şi forma ciclului de sonată, însă într-o viziune nouă, şi conexarea acestora la arta componistică modernă. Dumitru Goia îşi va aminti de Ion Macovei cînd toţi vor uita, ori vor evita să vorbească de nefericitul autor al "Mioriţei" răpus de o boală psihică şi nu va ezita să o aprecieze - aşa cum va consemna într-un articol de ziar - ca fiind o lucrare ce reprezintă "o sinteză a celor mai importante straturi de cultură muzicală naţională şi universală din trecut şi pînă în prezent". Muzicologul Goia va ieşi la suprafaţă şi atunci cînd orchestra va propune combinaţii surprinzătoare cîntînd Mozart - Vasile Zagorschi, Glinka - Arcadi Luxemburg, Mendelssohn - Zlata Tcaci - o selecţie care ar putea fi bizară şi chiar riscantă dacă prin aceste opţiuni dirijorul nu ar demonstra afinităţi de estetică, cum e în cazul dubletului Mendelssohn - Zlata Tcaci, sau dacă din scriitura suavă şi fină a clasicului vienez şi enorma masă sonoră, marcată de dramatism, a muzicii lui Vasile Zagorschi nu ar rezulta un contrast stilistic tranşant pe care tocmai va sconta. Goia va înţelege că lucrările alimentate de temele, culorile, expresia acestui spaţiu de spiritualitate, acelaşi Ion Macovei din care va prezenta "Plaiurile simfonice", sau Suita "Pe un picior de plai" de Tudor Chiriac, Simfonia de Pavel Rusu, să fie alese pentru repertoriul său permanent. Explicaţia nu va fi decît că la originea sa, el va veni tot de acolo, din aceeaşi sensibilitate. Fiu al cunoscutului lăutar Simion Goia, născut la Sîngerei, în nordul Moldovei, tânărul artist "va dirija" cu ochii, sufletul şi imaginaţia fanfara tatălui său. La fel ca şi fraţii săi Pavel şi Vasile, viitorul şef de orchestră va avea deja înscris în codul său genetic destinul de muzician de atunci de cînd bunicul său Andrei va cînta în orchestra militară de la Curtea imperială rusă, iar trompeta tatălui său, în cea regală de la Bucureşti. Cu cizmele pline de noroiul adunat de pe drumurile înfundate ale satului, Dumitru Goia, balalaika-secundă în ansamblul de balalaici al şcolii, va învăţa să bată ritmul care, peste ani, va fi marcat de bagheta sa elegantă şi distinsă, făcînd parte atît de firesc din stilul formelor perfect simetrice, de o frumuseţe absolută care este muzica lui Mozart.

Înzestrarea sa muzicală, siguranţa auzului dat de la Dumnezeu şi siguranţa braţelor venită din educaţie, şcoala fortificîndu-l ca muzician a cărui cultură se va traduce în aerul demn şi ţinuta sa distinsă, interpretată de unii drept  expresie a orgoliului distant instalat ca o contrapondere a firii sale mai puţin comunicative, în fine, talentul şi pregătirea solidă de care va fi perfect conştient îl vor justifica să fie exigent şi să se comporte fără menajamente cu orchestra pe care o va avea sub supraveghere. Pentru că lucrul cel mai banal, dar şi cel mai adevărat e că o orchestră de calitate se compune din muzicieni de calitate. Goia va considera că, cel puţin, dacă unul din ei va cînta prost sau inexact, adică nu va respecta stilul autorului, atunci echilibrul se va distruge iminent, iar sonoritatea, risipindu-se, nu va mai putea reconstitui decît foarte aproximativ ceea ce a vrut să spună compozitorul. El va pune, aşadar, în raport direct capacitatea de acumulare a repertoriului cu capacitatea de asimilare a tehnicii de interpretare pe care o va pretinde - şi aici va apare un alt disconfort - fiecăruia din cei 80 de instrumentişti ai orchestrei. La  preluarea orchestrei va găsi o componenţă pe care nu o va considera omogenă şi egală ca nivel şi contribuţii. Ideea unui ciclu de programe, "Stiluri muzicale", pe care îl va inaugura şi îl va susţine alternînd pupitrul cu postura de muzicolog, va fi pretextată de necesitatea cultivării gustului spectatorului, dar, în esenţă, acestea vor fi un gen de "master classes", la care orchestra va exersa, sub direcţia lui Dumitru Goia, sonoritatea, intonaţia, măsura, dinamica şi tot ce presupune arta interpretării a diferitelor stiluri muzicale. Pentru că va dirija mult Mahler, reluînd de mai multe ori şi Simfonia a V-a, fascinaţia celuia ce va fi numit ultimul din "marii ciclopi ai muzicii romantice" şi, tot el, marele dirijor care făcuse din Opera din Viena prima scenă lirică a lumii occidentale, pare să se regăsească şi în stilul său de a-şi construi relaţia cu orchestra. Altfel spus, stagiarul de la Viena, care va studia din prima sursă cum se ţine, de exemplu, arcuşul la Mozart şi la ce arcuire de mişcare te obligă Brahms, Honegger sau Bruckner, îşi va deschide la Chişinău propriul său atelier de creaţie în materie de stiluri şi epoci muzicale. Atitudinea sa  va fi promovată şi aplicată vizavi de o orchestră deja formată, cu o vechime de activitate de aproape 40 de ani ce îşi determinase profilul, maniera, tabieturile şi climatul general. Goia îşi va propune să remodeleze o altă formaţie, într-un context în care ciocnirile şi conflictele vor fi inevitabile, astfel că cele două părţi "beligerante" - orchestra şi dirijorul - se vor angaja, pentru moment, într-o controversă de principii în care soluţia nu putea fi decît una comună - calitatea interpretării. Deşi e de presupus că nu există orchestră căreia să-i placă să repete (unul din curioasele filme de Fellini, "Repetiţia orchestrei", tocmai va surprinde supliciul uneia din ele), e la fel de limpede că orice orchestră ar dori să epateze şi să facă minuni într-un concert. Dumitru Goia va fi dirijorul scrupulos şi dificil, care va avea metodă pentru acele "minuni". Această preocupare permanentă, uneori obsesivă pentru desăvîrşirea orchestrei va fi alimentată de egocentrismul său manifest, atît de explicabil la un artist conştient de valoarea pe care o posedă, dar şi de fidelitatea de a-şi respecta propriile principii. El se va confrunta cu fiecare instrumentist, va insista să se exerseze îndelung şi perseverent, va face ravagii în toate grupurile orchestrei pentru a asigura ansamblul lor, cultivînd sonorităţi exacte, omogene, de o limpezime perfectă – efortul său de modelator de orchestră va fi într-un fel emanaţia unor modele asimilate de la idolii săi pe care, fără a încerca să le copieze sau să imite legendele vieţii lor, le va purta adînc în suflet. Dintr-un "material" extrem de rezistent, Goia îşi va propune să modeleze un instrument orchestral receptiv, sensibil, maleabil, disponibil să abordeze orice lucrare, de orice stil, manieră şi epocă, unul care să ştie că un tril de Mozart se cîntă altfel decît unul de Brahms, ori că un staccato la Enescu e cu totul altceva decît la Beethoven, care e un alt staccato decît la Bach; sau cum se atacă fraza la acelaşi Brahms şi în ce manieră la Stravinski - un instrument  orchestral general valabil la care să poată "cînta" nu numai Dumitru Goia, ci orice şef de orchestră din lume.

Atunci cînd va prezenta, la 1983, programul omagial "Richard Wagner", cu uverturile la "Olandezul zburător" şi "Tannhauser" şi fragmente din "Lohengrin", "Amurgul zeilor" şi "Walkyria", un program în premieră absolută la Chişinău, înregistrat, din fericire, şi pentru fonoteca Radiodifuziunii Naţionale, orchestra lui Dumitru Goia va face deja proba unui ansamblu receptiv la gestul conducătorului său. Dramele muzicale wagneriene, expresivitatea lor dramatică obţinută, mai ales, prin orchestră, prin simfonizarea temelor şi sistemul supraetajat de laitmotive, amploarea şi profunzimea desfăşurărilor neîntrerupte ale muzicii redistribuite concentrat, lapidar şi sugestiv în uverturile şi fragmentele lor simfonice sînt tot atîtea prilejuri pentru cea mai riscantă şi provocatoare aventură interpretativă. Asemenea eroilor dramei, laitmotivele "Olandezului zburător" vor angaja orchestra în coliziuni explozive declanşînd uluitoare energii şi mişcări devastatoare care se vor consuma, prăbuşindu-se,  pentru a renaşte într-o mişcare continuă, a cărei culminaţie grandioasă o va capta o lovitură în orchestră urmată de o pauză plină de suspans. Vertijul laitmotivelor rememorînd scene din viaţa ultimului zeu, Siegfried, va cuprinde şi ambianţa sfîşietoare a "Marşului funebru" din "Amurgul zeilor", pentru care tempoul nu poate fi nici prea lent pentru a nu-i conferi o notă sentimentală şi nici prea rapid pentru a nu-l face superficial, un marş ce exprimă durerea şi se înalţă deasupra ei - o lacrimă ce dispare la lumina speranţei. Inspirată din eposul germano-scandinav, parabola unui personaj unic care este Lohengrin, apariţiile şi dispariţiile lui miraculoase vor cere asimilarea unui limbaj la fel de singular cum este muzica wagneriană, apariţia în uvertură a temei Lohengrin anunţîndu-se mai întîi la viori, apoi va coborî la tromboane şi, după ce va fi scena unei crîncene bătălii a contrariilor, "va dispare" întorcîndu-se din nou la viori. În "Tannhauser" se vor da alte mari bătălii, cu numele iubirii şi în numele iubirii, şi în timp ce pasiunile dezlănţuite în căutarea zadarnică a muntelui Venus vor ascunde pericolul unor sonorităţi excesive, orchestra va trebui să caute toate gradaţiile posibile şi imposibile ale unui forte care "să cînte", nu şi să facă "zgomot". La fel ca şi în "Galopada walkyriilor", în care Walkyria şi tot poporul ei de zei, de giganţi şi de monştri va cere orchestrei un tribut sporit de virtuozitate, de combustie, de vigoare şi de strălucire.

Şi dirijorul Dumitru Goia în toate acestea? El va doza eficient mijloacele sonore în funcţie de dramatismul fiecărei lucrări, va fi dirijorul pentru care arhitectonica echilibrată şi armonioasă a tuturor structurilor compoziţiei e la fel de importantă ca şi pentru un regizor, prevăzînd un tutti orchestral încă din tacturile iniţiale ale partiturii. Dar, dincolo de a imprima muzicii semnificaţia necesară, de a pune accentele de rigoare, de a construi, retuşa şi a face să se desprindă grandioasele imagini wagneriene, el va face, înainte de toate, ca orchestra să cînte. Nu să "urle", nu să facă exces de vehemenţe sonore, ci, da, să cînte răscolitor, amplu, însufleţit, ca în acel cantabile plastic, nesfîrşit, plin de gingăşie şi savoare din imnul lui Venus, să cînte demn, sobru, fără afectare şi lovituri de teatru în acel sublim, prin excelenţă, "Marş funebru", pentru ca acest excurs impresionant în muzica gigantului de la Bayreuth să aducă, odată cu "galopada" personajelor, chipurilor,  imaginilor, elanurilor ei grandioase, sfidătoarea idee imaginată de geniul wagnerian, cea a măreţiei fiinţei şi a spiritului uman.

Ca să dezvălui toate acestea,  înseamnă, înainte de toate, remedierea tuturor dificultăţilor tehnice, finisarea frazei la nivelul fiecărui grup orchestral, exersarea îndelungă a ansamblului, omogenităţii, nuanţelor din care se va compune, în ultimă instanţă, "respiraţia" unică a orchestrei. Această minuţioasă divizare pe grupuri care converg spre unitate, acest maraton continuu care, adesea, va obosi şi scandaliza orchestranţii, maraton în care fiecare instrumentist se va regăsi în orchestră şi orchestra se va regăsi în fiecare instrumentist instruit să ştie ce cîntă cum cîntă şi de ce cîntă anume astfel şi nu altfel, vor veni, ca metodă de lucru şi de finisare, de la şcolile rusă şi austro-germană de dirijat, ale căror tehnici le va prelua de la Sankt-Petersburg şi Viena. Dumitru Goia va fi şeful de orchestră deja format şi nici o opoziţie ori o rezistenţă din partea orchestrei nu vor putea perturba fidelitatea îndărătnică a firii lui pentru a-l determina să facă vreo concesie. Lui îi va plăcea să spună, uneori, în presă, că, la fel cum orice interpret, studiind, sesizează îndărătnicia instrumentului său, prin comparaţie, un dirijor simte înzecit nesupunerea,  împotrivirea complexului organism orchestral, această situaţie sfîrşind prin a genera un conflict dintre cei doi aliaţi - dirijorul şi orchestra. Într-o zi se va produce şi momentul astral al concilierii, despre care aflăm cu prilejul unui turneu de mare succes pe care Filarmonica din Moldova îl va întreprinde, în 1982, în Transcaucazia, în anii ’80 orchestra deplasîndu-se doar în perimetrul fostelor republici ale URSS, iar Goia va dirija mai multe orchestre din Rusia, inclusiv din Moscova şi Leningrad. În timp ce presa va relata despre cele trei programe magistrale, "Clasicismul", "Impresionismul" şi "Expresionismul", selectate cu pedanteria mereu atentă să facă ordine în puritatea stilistică a fiecărui program şi ovaţionate la Erevan, Tbilisi şi Bacu, Dumitru Goia va căuta resortul interior al succesului. Şi atunci  cînd va mărturisi că "la întoarcere cîţiva veterani ai orchestrei m-au felicitat pentru... metoda mea de repetiţii", se va vedea, în sfîrşit, înţeles şi acceptat. Dacă nu Everestul, cel puţin muntele Ararat părea a fi cucerit, deşi realizările nu-i vor aduce niciodată sentimentul bucuriei şi al satisfacţiei depline. Atitudinile negative ale adversarilor săi de idei şi principii se vor sedimenta şi îl vor răni cu atît mai mult, cu cît va considera că, dispunînd de totul, nu va avea suficient caracter pentru a transforma exigenţele în normalitate, iar ţinuta orchestrei, din ocazional foarte bună, în una invariabil foarte bună. Fidel modelelor asimilate, un pedant şi un nemulţumit, Dumitru Goia va stabili pentru orchestră o ştachetă a valorilor, iar permanenta sa preocupare de a o ridica va face să stîrnească îndîrjirea unora şi admiraţia altora. Va împlini 50 de ani cînd, după ce i se vor întinde mai multe curse, va părăsi postul, hotărînd să se stabilească definitiv, împreună cu familia, la Bucureşti. Destinul va dori, probabil, să-i dea un semn atunci cînd, în primăvara lui 1991, la închiderea stagiunii, va dirija Simfonia a IX-a de Beethoven, în care două coruri de pe ambele maluri ale Prutului, capela "Doina" a Filarmonicii din Moldova şi corul "Gavriil Musicescu" al Filarmonicii "Moldova" din Iaşi, se vor contopi într-un cînt, "Îmbrăţişaţi-vă, milioane", acel grandios spectacol glorificînd idealul libertăţii şi al dreptăţii fiind ultimul în care Dumitru Goia va apărea în calitatea sa de prim-dirijor şi director artistic al Orchestrei Filarmonicii din Chişinău.

Transplantul este, adesea, o modalitate de supravieţuire, dar şi un act de curaj pentru cei ce vor să-şi ofere o altă perspectivă propriului destin. După ce va prelua clasele de orchestră şi de dirijat ale Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, îl vom regăsi, astfel,  într-o nouă postură, într-un nou mediu şi, practic, într-o altă ţară. Deşi, prin această angajare, nu va face decît să-şi "oficializeze" înclinaţia sa pedagogică care de atîtea ori va transforma repetiţiile de la Chişinău în lecţii individuale "la clasa lui Dumitru Goia". Laboratorul celor două mari şcoli de dirijat, cu care va fi orgolios să se asimileze Goia, va fi transferat deja la Bucureşti şi va fi aplicat celor cinci orchestre studenţeşti (două simfonice şi trei, respectiv, de operă, de cameră şi de suflători) pe care le va tutela la catedra muzică de cameră şi orchestră. Absolvenţii claselor sale de dirijat vor fi, evident, adepţii principiului şefului de orchestră care domină, articulează, asamblează şi dă coerenţă orchestrei şi nu ai concesiei ca cei 80-100 de instrumentişti să conducă, aşa cum se mai întîmplă, dirijorul. Într-un interviu publicat la Chişinău, Goia va aprecia că a investit enorm în elevii săi ("nu i-am învăţat doar să dea din mîini"), lucrînd cu ei contrapunct, orchestraţie, citire partituri, istoria muzicii şi stilurilor muzicale pentru a fi capabili să facă faţă unei orchestre de calitate. Dar asta nu-l va împiedica să vadă şi reversul investiţiei sale: "Ei sînt, ca şi mine, inşi dificili şi în nici un caz nu sînt persoane comode." Spectacolul scenei nu‑l va tenta decît ocazional, cu prilejul unor invitaţii de a  dirija filarmonicele din Braşov, Sibiu, Oradea, Ploieşti, Tg. Mureş, Iaşi, Rîmnicu-Vîlcea, Giurgiu, sau, cu acelaşi succes, orchestre germane, austriece, suedeze, spaniole, italiene din oraşe mai mari şi mai mici – un periplu în zone de răsunet local, care îi va permite să-şi suplimenteze bugetul de profesor şi amintind de orgoliile sale de altădată doar atunci cînd va fi mulţumit să constate că şi "dintr-o orchestră slabă se pot scoate lucruri frumoase." Cîteva filarmonici din România îl vor invita să preia în regim permanent pupitrul dirijoral, dar cum nimic în viaţă nu se repetă a doua oară, Dumitru Goia nu se va întoarce acolo de unde a plecat. El va recunoaşte că nu va putea fi decît dirijorul, nu şi managerul unei orchestre care, pentru a supravieţui, are nevoie, pe lîngă asistenţă artistică, şi de una materială. Fidel sieşi, el îşi va găsi echilibrul în mediul elevilor săi  la pupitrul orchestrelor tinerilor profesionişti, un loc cu mai puţine şanse de risc, dar unul din care va putea, oricum, să-şi scruteze scrupulos "instrumentul", să-l întoarcă pe toate feţele şi să-i şlefuiască muchiile pentru a putea rivaliza - şi rivalizînd!- cu cele mai bune orchestre din ţară.

Interviul sus-amintit va fi publicat la Chişinău la 10 ani de la plecarea sa dincolo de Prut, satisfăcînd curiozitatea admiratorilor egală cu cea a detractorilor săi vizavi de o personalitate care va nutri cele mai înalte şi ambiţioase proiecte, pe care, însă, destinul şi harul îl vor sprijini pentru a le realiza doar parţial. Programele Richard Wagner sau Simfoniile de Mozart, înregistrările cu Simfonia a V-a de Beethoven, a VI-a de Prokofiev, a IV-a de Bruckner, ultima realizată la Radio Moscova, pot confirma cu lux de amănunte că în perioada în care Dumitru Goia va fi şeful Orchestrei simfonice a  Filarmonicii din Chişinău, aceasta a fost o formaţie care, în momentele sale de vîrf, putea concura, se ştie, cu o orchestră de talie europeană. La Bucureşti, el va avea elevi, instrumentişti care vor completa orchestre de prestigiu din România şi, practic, din toate capitalele europene şi din SUA, alcătuind astfel o imaginară orchestră universală instruită de mintea şi sufletul său. Destinul omului este oglinda caracterului lui, sau stilul este omul – aceste vechi butade par să fie inspirate din chiar viaţa maestrului Dumitru Goia – artistul incomod, grav, dificil, mereu scormonindu-şi culpele vieţii şi... (asta chiar nu vom putea înţelege niciodată) totodată atît de fidel, solar şi debordant îndrăgostit de muzica lui Mozart pe care şi la Chişinău, şi la Bucureşti o va dirija încontinuu. Poate, pentru ca atunci cînd va veni pe lume, la 5 aprilie 1942, avea să fie o plină primăvară.