Zalan Tibor

Personalitate complexă a literaturii maghiare contemporane, Zalan Tibor (n. 1954) s-a făcut remarcat în ultimele două decenii câteva cărţi importante: Oraşul de hârtie (apărută la Editura Kortars din Budapesta, 2002), volumele de versuri Demontând prezentul, Bizonul alb, Şi câteva acuarele (toate trei publicate în anii nouăzeci), basmul Pasărea Hi-szen (publicat în 1987 şi reeditat în 2002 la prestigioasa editură budapestană Mora în 2002). Cele aproape douăzeci de piese scrise până în prezent figurează  constant în repertoriul teatrelor maghiare; o selecţie din dramaturgia lui Zalan urmează să apară la editura clujeană Ce Koinonea.

Dintre scrierile publicate în peste zece limbi se distinge volumul de versuri Aversion, apărut la Framo Publishing din Chicago în 1995.

Cariera literară a lui Zalan Tibor s-a împletit cu cea didactică. Absolvent al Universităţii din Szeged (1978), poetul - considerat unul dintre corifeii avangardei maghiare a anilor şaptezeci - a virat în anii nouăzeci într-o direcţie mai puţin aşteptată, explorând noua sensibilitate a neoromantismului. În schimb dramaturgul Zalan îşi continuă experimentele pe linia comicului absurd. Cât despre pedagogul Zalan Tibor, după aproape două decenii de profesorat în liceele budapestane, printre care şi liceul experimental Zsolnai, în prezent desfăşoară o prodigioasă activitate didactică în cadrul Institutului de Teatru şi Film din Budapesta. Poeziile selectate în acest grupaj fac parte din volumul Şi câteva acuarele.

mi-ai promis că dragostea va sosi...

mi-ai promis că dragostea va sosi cu o corabie

azi-noapte o corabie a ancorat sub fereastra mea

în verdeaţa de la marginea pădurii

pe catarg se legănau în vânt semnele argintii ale morţii.

în noaptea adâncă galaxiile fredonau un cântec năucitor:

mi-ai promis că moartea va sosi cu corabia

stăteam întins pe balcon tocmai urmăream

cum mi se scurge nisipul fierbinte din creier în gură

cum tăcerea cotropeşte locul rezervat chipului meu.

iar corabia stătea neclintită. am ieşit în faţa casei

tocmai mă cufundasem până la coapse în aur în verde

mă minunam cât de uşor mi se desprinde existenţa de trup:

mi-ai promis – mi-am amintit dintr-o dată –

că va sosi cu corabia: mi-ai promis că-i dragostea

dar eu ştiam că-i moartea. în întunericul nopţii

am înţeles totul destinul meu

că tot ce s-a întâmplat până acum a fost o greşeală

şi tot ce va urma de-acum încolo

e ireparabil. mi-ai promis

că n-o să mă doară prea tare

dar zâmbitoare durerea m-a făcut să-mi încleştez dinţii

pe pânza imaculată a aerului febra a aşternut imagini stacojii

şi în aceste fantasme mi-am zărit chipul descompus

într-un şal. mă jucam cu şalul tău

cu şalul tău ud şi greu în vâlvătaia uşoară

cu şalul tău ud în vâlvătaia uşoară

briza sărată a mării s-a insinuat în camera goală

care se scufunda încet-încet

linişteşte-te muzele sosi-vor la timp...

linişteşte-te muzele sosi-vor la timp se vor aşeza turceşte

pe canapelele de culoare maro

vor asculta indispuse tristele versuri ce le sunt dedicate

nu-ţi face griji vor sosi. bentiţele argintii de pe frunţile lor

îţi vor lua ochii plini de speranţă:

îşi vor deschide braţele spre nesfârşite câmpii de gheaţă.

îşi vor lăsa mâinile-nmiresmate pe coapsa ta tremurândă

în privirile lor de manechine vor răsări continente îndepărtate

vei fi în culmea fericirii în acest panoptic al muzelor:

ai să vezi: căci vor veni la timp.

îţi vor aduce mângâierile altor masculi

întipărite pe spinările lor şi-n freamătul sânilor

angoasele de veacuri ale poeţilor.

vor asculta posomorâte tristele versuri lor dedicate.

coapsele lor în ciuda voinţei tale

se vor deschide numai către nimic

mâinile lor argintii îşi căuta-vor culcuş pe pieptul tău.

linişteşte-te în mijlocul lor vei visa. în sfârşit

mângâierea ta va avea o ţintă auzi-vei din nou

tânguirea inorogului slăbănog în grădina cu flori

ai să-l înţelegi. ai să-ntinzi mâna spre sânii lor

şi ţi se va preschimba în marmură

ai să te apleci spre sânii lor şi se va însera

pe locurile de joacă ale ţestei tale. stând între ele

în saliva ta se vor coace dorinţele milenare

vei auzi cum te mint tăgăduind existenţa galaxiilor

şi a pământului. le vei iubi în hoteluri mexicane

în acordurile boleroului interminabil

extazul tău va radia setea mahalalelor mizere.

iar ele vor şedea din nou turceşte

pe canapelele de culoare maro şi vor plânge

pe femeile cărora
le dedicăm poezii nu le cunoaştem...

pe femeile cărora le dedicăm poezii nu le cunoaştem.

poate că dincolo de ceţuri

la răsăritul soarelui îşi lasă capul pe-o parte

poate că ne privesc lung

prin fumul albastru al ţigărilor noastre

mai bosumflate decât bebeluşii.

pornim în căutarea lăcaşului lor

şi ele poartă rochii învăpăiate

de-a pururi în van pe câmpiile mocnite.

le chemăm şi gheaţa ne latră în gură.

poate că ţeasta îmbibată a visătorilor

le străjuieşte insuportabila tăcere.

poate că în această nebunie albă

devine clară existenţa lor năucitoare.

scriem poeziile pe care ele nu le citesc niciodată

poezii despre cele care noapte de noapte

din lună îşi revarsă deasupra noastră cântecul bluzelor de trening

despre cele care zboară peste copaci în rochii de vară subţiri

despre cele care se ofilesc în versurile noastre

în postura de gospodine mame iubite

ce se ghemuiesc pe zdrenţe de împrumut.

de fruntea lor se anină moartea.

clinchetul zurgălăilor de alamă se stinge în sânii lor săltăreţi

le mai zărim prin pâcla paharelor noastre

cum ne părăsesc în amurgul roşu

cu spinări delicate cu şolduri unduitoare

ca să fie alături de alţii de-a pururi

nefericite

încă nu ţi-am spus
că-n timp ce ţie îţi arde de râs...

încă nu ţi-am spus că în timp ce ţie îţi arde de râs pe altundeva

eu visez să fac moarte de om:

văd cum ţi se rostogoleşte ţeasta

cum ţi se zbârceşte pe şemineu ţeasta vulnerabilă

cuţitul înfipt în toiul nopţii se opreşte în trupul tău

toporul ce-a izbit în zori îţi zdrobeşte umărul.

iată am un stil ucigător de simplu.

am grijă să mă menţin la fel de suplu ca poezia – de nescris.

privesc cu atenţie ce anume

se poate extirpa din mine:

mai există oare în afară de moarte

vreo altă constantă ce-mi este destinată –

invincibil visez acum la moartea ta

pentru mine nu eşti decât o conştiinţă vinovată.

vei fi un zmeu spălăcit

înălţat deasupra oraşului viselor

vaporul mijit scufundat în undele viselor.

seva ta asemeni unei plante îmi va sorbi nervii

sare amară vei fi

sare amară la ceas de noapte.

apoi dintr-o dată nu vei mai fi

cum nu va mai fi nici ceasul

cum nu vor mai fi nici vaporul nici zmeul.

va fi doar întuneric

ca atunci când chibritul a ars până la capăt

în spatele uşilor ce dau

către nesfârşit

               Prezentare şi traducere de George Volceanov

1