Good morning Vitan sau Destăinuirile unui donjuan plictisit

Scriu: Ca să fii un donjuan adevărat, trebuie să ai, conform unor manuale ale căror îndemnuri nu prea dau greş, cel puţin o poveste de spus, să arăţi un pic mai bine decât un orangutan din grădina zoologică, să nu ai prieteni (căci, cu siguranţă, le vei fura amantele) şi să lingi degetele domniţelor cu mutre vesele sau triste (în dependenţă de reuşita machiajului), cu un aer de curtezan, până la oase, până la sentiment chiar, să pupi pe rând mâinile, braţele, gâtul şi aşa mai departe ale văduvelor tinere ce respiră prin pori Givenchy sau Chanel no. 5. Eu? Eu am păr pe corp mai mult decât o maimuţă, am bani, am gusturi şi am o poveste. Una cam veche dar care, adaptată la situaţii concrete, poate trece lejer drept una nou-nouţă, de parcă ar fi cusută cu fire albe de mătase şi ar mirosi puternic a cerneală tipografică şi a hârtie de calitate, cu un luciu mat, uşor stins. Mai am trei prieteni reci, transparenţi, stau pe masă în faţa mea în poziţie de drepţi, în şir indian, ordonaţi cronologic după anul naşterii lor - 1972, 1976, 1979 - fiecare purtând pe gât un medalion de identificare din hârtie colorată, cu sclipici. Şi, cred, până mâine dimineaţă, când îşi vor fi epuizat lichidul, rostul, îi voi trimite la plimbare. Aşa am cunoscut-o pe Fernanda, cea cu fiţe şi cu sex appeal. Sau cel puţin aşa crezui atunci, în acea dimineaţă de sfârşit de mai sau început de iunie când mergeam pe jos ca aceşti ţânţari care îmi tot dau acum târcoale, împiedicându-se în zbor, lovindu-se de firele de praf asemeni unor nave marţiene de ploile de meteoriţi, sau alunecam lin cu metroul uşor ca un băieţel-degeţel călare pe o omidă de oţel blindat cu o sută de picioare, neştiind exact dacă eram în City, Calea Vitan sau pe Corso-ul cu multe magazine cu vitrine iluminate din povestirile lui Alberto Moravia, cu felinare. Pe lângă Mall cerşetori anonimi cereau mila şi banul în limba engleză. Te-am zărit cum treceai legănat ca maica Tereza aşa cum nu o ştie nimeni, cum ţi-ai făcut loc printre ei, prin coridorul de priviri lacome ale orbilor, cum te-ai ferit şi nu prea de pipăitul insistent al ciungilor care întindeau braţele ca nişte arcane după tine, după fesele tale, Fernanda, să te agaţe, să te prindă în laţ, iar tu, tu te-ai strecurat indiferentă din strânsoarea lor ca un galion spaniol din încercuirea unei escadrile de piraţi englezi, condusă de John the Blind, Jack the Ripper şi Jimmy One Bone, ţi-ai umflat pânzele şi ai strigat: Goood Mooo-oorni-iing Viii-ta-aan. Calea Vitan a fost câmpul nostru de bătaie pe care am desfăşurat fără pic de jenă tu - armele de seducţie, ochelarii de soare, chiloţeii tanga şi zâmbetul larg, eu - armele de asalt, falangele şi canonada de complimente. Apoi te-am avut. Apoi te-am pierdut. Noapte bună, Vitan. Noapte bună, scriu plictisit.

Scriu: E noapte, becul de 100 de waţi e aprins, geamul e deschis iar întunericul, pe cât se pare - încăpăţânat - nu vrea să intre la mine. S-a oprit, în îndărătnicia lui, la ferestre, ascultă, adulmecă asemenea unor câini mari, negri cu limbile scoase, atârnându-i-le printre dinţi, cu ochii ţintă, urechile ciulite şi cozile săgeţi. Spionează: Jimmy One Bone, etajul patru, blocul de vizavi, aruncă de după plasă - armă antiţânţari - bastonul, osul pe pat şi se culcă. Cred că visează. 1972 vomită din burta lui de sticlă într-un pahar care s-a golit de curând ultimele picături (culoarea lemnului de santal ori poate de mosc) de lichid lipicios. Maica Tereza se trezeşte, se ridică chiar şi din mormânt. Aşa e fusul orar, cu el nu te poţi juca. Mă uit la ceas şi mai ling un pahar, la Bombay e dimineaţă. La fel şi la Calcutta. 1976. Şirul indian de prieteni priveşte în spate, stă în poziţie de drepţi şi tace. La Hanoi pisica May Ling se întinde şi cască: Bună dimineaţa Viet-Nam.

Scriu: Jack the Ripper şi Jimmy One Bone se joacă cu osul.

Scriu: Pentru că te-am uitat, pentru că, nu-i aşa?, sunt beat, pentru că am plecat în concediu şi l-am ratat. Încerc să recitesc ce am scris până acum, doar câteva rânduri, nu mai mult, doar aşa, ca să mă conving că nu au ieşit, volens-nolens, vorbe rostite greşit, o declaraţie de dragoste, că nu am devenit îngrozitor de patetic. Deşi, cui îi pasă, când totul se desfăşoară după scenariul unui film mut, cu o idee vagă, fără a avea un contur bine determinat, fără un început şi fără sfârşit. E ca şi cum ai turna vin dintr-o sticlă – 1972, 1976, 1979 - într-un pahar, fără ai auzi gâlgâitul. Ce aş mai putea adăuga? Literele sunt aproape vii, mişcă parcă ar fi un nor de ţânţari în agonie. Pereţii sunt goi, becul se transformă încet-încet într-un soare personal, orbitor, înşurubat într-un patron de ceramică. Trei săptămâni sub acest astru nocturn, de împrumut, departe de Bucureşti, de Calea Vitan, căutând o persoană, un personaj pe care să-l intereseze povestea mea. Ceasul din perete, cu cuc şi pendulă cântă sonor ora două. Joc arşice cu prietenii mei; se schimbă garda, dăm cu zarul, ca la table: e rândul lui ’79 să facă rondul de noapte. Ieri mă duceam la biblioteca din incinta Palatului Republicii să retrocedez Memoria de Elefant, Indiferenţa şi doi Amanţi taciturni. Antunes. Moravia. Tournier. Un zid mobil, din carne şi oase ambalate în uniforme de poliţist, care protejau un rendez-vous tкte-а-tкte a doi preşedinţi. Pas de deux: Vladimir Voronin, Moshe Katsav. Pas de deux: un evreu, un antisemit. Chipiuri, Makarovi, scuturi, bastoane de cauciuc apărau noua şi firava prietenie moldo-israeliană. Pe măsură ce mă apropiam, zeci de braţe dezgolite se puneau în mişcare, mâinile lor se căutau cu stângăcie una pe cealaltă, amintindu-şi parcă un vechi joc pionieresc. Bineînţeles, a trebuit să fac cale întoarsă. Acum Antunes, Moravia, Tournier stau cu mine la masă. Bineînţeles.

Scriu: Discutăm fără rezerve, fără ocolişuri, fără oprelişti despre electricitate, memorie, indiferenţă, iniţiere în amor. Totul se desfăşoară pe suprafeţe mobile, ca pe nori pneumatici. E ca un dans. John the Blind intră şi el în decor. Bizet o împinge subtil pe Carmen în faţă, aşa cum vântul susură prin crăpăturile din pereţi, prin interstiţiile dintre geamuri, aducând cu el în cameră un văl de praf invizibil. Merengue. Cha-cha. Passodoble. Este asemeni unei năluci uşoare şi cuminţi, ca o amintire. Nu o vedem, dar, neinspiraţi, o chemăm cu toţii Fernanda sau Maria-Luisa, sau Esmeralda. Piratul englez se dezbracă în ritmuri domoale de streaper, aruncă banda neagră de bumbac de pe ochiul de sticlă; alunecă jos, pe podea, delicat, hainele de cerşetor, răzuieşte de pe braţ, răbdător, cu un cuţit de bucătărie tatuajul. Continuă să se plimbe prin toată camera, încoace şi încolo, ameţit, mieunând ca un pisoi în călduri spre May Ling din Hanoi. Scoate dintre ţoale un A. Kalaşnikov; ţinteşte şi trage. Bulls Eye. Gloanţele oarbe se lovesc de Fernanda, de sânii ei şi de poale ca de ziduri crenelate, medievale; capsele cad jos, la picioare, împrăştiindu-se ca un pumn de monede false cu un sunet ascuţit, metalic.

Scriu: 1979.

Scriu: Ca să fii un donjuan adevărat, trebuie să ai, conform unor manuale ale căror îndemnuri nu prea dau greş, cel puţin o poveste de spus, să arăţi un pic mai bine decât un orangutan din grădina zoologică, să nu ai prieteni (căci, cu siguranţă, le vei fura amantele) şi să lingi degetele domniţelor cu mutre vesele sau triste (în dependenţă de reuşita machiajului), cu un aer de curtezan, până la oase, până la sentiment chiar, să pupi pe rând mâinile, breţele, gâtul şi aşa mai departe ale văduvelor tinere ce respiră prin pori Givenchy sau Chanel no. 5. Eu? Eu am păr pe corp mai mult decât o maimuţă, am bani, am gusturi şi am o poveste. Una cam veche dar care, adaptată la situaţii concrete, poate trece lejer drept una nou-nouţă, de parcă ar fi cusută cu fire albe de mătase şi ar mirosi puternic a cerneală tipografică şi a hârtie de calitate, cu un luciu mat, uşor stins. Mai am trei prieteni reci, transparenţi. Ei stau cu mine la masă în poziţie de drepţi, în şir indian, ordonaţi cronologic după anul naşterii lor - 1972, 1976, 1979 - fiecare purtând pe gât un medalion de identificare din hârtie colorată, cu sclipici. Puţin mai încolo, după perete, după o stradă, după o zi şi o noapte doi preşedinţi fac zarurile pe o cămaşă: 4:2, 3:3, 6:6. Marţi.