Destine trans(i)nistr(i)ene

Aş vrea/aş fi vrut să mă fi născut/să mă nasc la Iaşi sau, cel puţin, într-o suburbie a oraşului. Aş vrea să fi venit pe lume prin 1985 sau măcar în 1980, ca să pot face studii liceale şi, apoi, universitare în acest fascinant centru de cultură, dar... altfel a fost să fie, şi asta se numeşte: destin.

"S-a spus adesea despre România că e o ţară de răspântie, cu note specifice ce decurg de aici. Cu atât mai justificată este o asemenea poziţie pentru Basarabia: răspântia răspântiei, spune academicianul Alexandru Zub în eseul "Basarabia şi discursul identitar". Şi continuă: n-ar fi un simplu joc de cuvinte când e vorba de partea dintre Prut şi Nistru a Moldovei, un spaţiu de confruntări dramatice, de interferenţe şi de osmoze contradictorii"... ("Dacia literară" nr. 4 (43) 2001, p. 1). Iar Transnistria? Nu este ea oare o răspântie a răspântiei răspântiei? Te apucă ameţeala numai când încerci să rosteşti o asemenea frământătură de limbă, dar şi mai terifiantă este realitatea ce se ascunde în spatele acestui toponim, căruia eu i-am găsit o transcriere aproape adecvată: Transnistria...

În acest spaţiu R3 (de răspântie la gradul trei) m-am născut, am făcut şcoală şi m-am format până la vârsta de 19 ani. Când s‑a trezit în mine conştiinţa de sine, - era în anii grei de după război, foamete, mizerie, nedreptăţi sociale, incultură, - satul meu natal mi-a apărut ca o fundătură a lumii, "o groapă", precum am notat în jurnalul meu de tinereţe. Ceea ce-mi lipsea mai mult era că nu aveam carte, cărţi... Nu am avut norocul de o bibliotecă în casa părintească, mama mea fiind o fiică de ţărani, iar tatăl mic funcţionar. Cu toate acestea... destinul a hotărât să mă fac scriitor. Gestaţia mea ca profesionist al condeiului a durat atât de mult, încât la o anume vârstă mulţi autori îşi încheie cariera, iar eu abia o începeam. Am avut, propriu-zis, trei debuturi (1948, 1956, 1965), din care doar ultimul poate fi considerat cel adevărat. Târziu, foarte târziu... Acum, la vârsta pe care am atins-o, încercând să recapitulez/ să schiţez o traiectorie a evoluţiei mele intelectuale şi literare, aş putea spune scurt, că în pofida adversităţilor timpului, în cadrul căruia m-am produs, am avut şi un dram de noroc. Din 1932 şi până în 1937 în fosta R.A.S.S.M. a funcţionat alfabetul românesc, pe care l-am cunoscut de mic, deşi când am devenit elev, acesta era deja expulzat din şcoală. Dar cei trei ani şi mai bine de administraţie civilă românească în Transnistria? Atunci am făcut clasa a patra primară şi două clase de liceu în chiar satul meu... Iar satul meu natal se numeşte Mălăieşti. Târziu, în ultimele decenii, am aflat că localităţi cu acelaşi nume sunt o  duzină în Ţară, trei în Basarabia şi două (unul dispărut azi, şi al meu, sat mare) aşezate pe stânga Nistrului. Iar atunci, în anii de şcoală şi de facultate, când cutreieram podurile caselor cu speranţa de a descoperi cărţi româneşti, care să fi fost cruţate de pârjolul războiului şi al evacuării, am găsit un manual de "Geografie a României" de S. Mehedinţi, în care am citit o notă la subsol despre românii de dincolo de Nistru, apoi prefaţa la Dicţionarul limbii române de Lazăr Şăineanu, care mi-au adus adevăruri lingvistice şi istorice privind românii transnistrieni. Atunci s-a cristalizat în mine ceea ce se numeşte în mod curent conştiinţa de neam. Dar totul venea în acută contradicţie cu ideologia oficială, ce ne era inoculată în mod presant prin şcoală. O adevărată revelaţie a constituit-o pentru mine secvenţa despre mitropolia Proilavei din eseul "Basarabia" de Mihai Eminescu. "...Să revenim la mitropolia Proilavei. De eparhia acestei mitropolii se ţinea: 1. Silistra, Brăila, Chilia... 2. Reni, Ismail, Acherman... 3.Toate satele româneşti dintre Nistru şi Bug... Citat anume e oraşul Dubăsari, dincolo de Nistru, care se ţinuse de episcopia Huşilor. Dar la sud de Dubăsari sunt Mălăieştii, la nord de ei e oraşul Balta, apoi oraşul Ocna şi încă foarte multe sate, rămase până azi româneşti"... (Opere, vol. X, pag. 64, text apărut iniţial în "Timpul", 1978).

Mălăieştii, satul meu, acela care mi s-a părut a fi un loc blestemat, uitat de lume, s-a înălţat în ochii mei ca o adevărată împărăţie de basm, cu tot tragismul existenţei lui. Aşa se face că pe parcursul vieţii nu numai că i-am dedicat una din cărţile mele, dar am căutat să cunosc pe cât am putut mai mult şi mai bine istoria şi pe oamenii lui, cei care au fost şi pe cei care mai sunt. Din manualul de geografie amintit am luat cunoştinţă de scrisorile pe care le scria la 1917 bătrânul Filimon Marian din Mălăieşti la redacţia "Cuvântul moldovenesc" a lui Pan Halippa de la Chişinău, rugând să trimită în sat preot care să ţină slujba pe moldoveneşte, că slavoneasca oamenii n-o înţeleg... Copilăria mea până la zece ani am trăit-o în casa de vizavi celei a lui moş Filimon, i-am cunoscut pe fiul şi nepoţii lui... Iar în primăvara lui 1942, mergând cu bunelul meu de pe tată, Luca Beşleagă, cu căruţa la arat (bunelul de pe mamă, Andrei Ciocârlan, a murit în exil, deportat fiind împreună cu fiul şi soţia), ajungând la şosea, vedem venind dinspre Dubăsari o limuzină decapotabilă şi în ea câteva persoane de înalt rang. Bunelul opreşte ceva mai departe. Maşina, însă, opreşte şi ea. Se ridică un bărbat în picioare şi face semn către bunelul Luca să se ducă spre el. Bunelul îmi lasă hăţurile şi se apropie de maşina din şosea. Vorbesc o vreme ceva, după care limuzina îşi urmează calea spre Tiraspol, iar bunelul se întoarce la căruţă. "Era domnul Alexianu, guvernatorul Transnistriei, mi‑a spus bunelul. M-a întrebat cum trăim noi acum, cu românii. I‑am spus: "Mulţumim lui Dumnezeu, bine. Iaca ne-aţi întors credinţa, ne-aţi dat înapoi pământul luat de bolşevici la colhoz"... Astfel, l-am văzut cu ochii meu de copil pe acel martir al neamului românesc care a fost profesorul Alexianu, executat la ordinele Kremlinului alături de mareşalul Antonescu... Apropo, în "Cartea moldovanului", editată de transnistrianul refugiat în România Nichita Smochină pentru transnistrieni în 1943, carte vânată de securitatea sovietică şi nimicită, din care s-a găsit un exemplar la o bătrână din regiunea Odesa, citim următorul cuvânt al mareşalului către transnistreni: "Luptăm pentru dreptatea, viaţa şi libertatea tuturor. Luptăm deci şi pentru voi, iubiţi transnistreni"...

Acum mă gândesc ce mi-ar fi servit destinul, dacă după absolvirea şcolii medii (cu medalie de aur) aş fi plecat la studii într-unul din marile oraşe ale imperiului sovietic, aşa cum eram sfătuit, dar nu la filologie la Chişinău? M-aş fi făcut eu oare scriitor? Desigur, că nu. De altfel, dintre toate artele, câte există, cel mai mult mi-a plăcut muzica, în visele mele cele mai secrete aş fi dorit anume muzicii să mă consacru, dar iarăşi destinul a vrut altfel. Nu am avut condiţii, nu am avut parte de un instrument, de şcoală specială, pe când cuvântul, marele miracol al limbii, era la dispoziţia şi discreţia mea. Chiar dacă mediul lingvistic în care m-am format era unul prea aspru şi, adesea elementar, în schimb pur şi sănătos...

Înainte de a trece la unele momente ce ţin de literatura transnistreană propriu-zisă, dacă ar fi să existe aşa ceva, voi să mă opresc pe scurt la câteva destine umane din această sfâşiată şi însângerată zonă de margine a românităţii. Recunosc cu toată ruşinea, că deşi am auzit şi citit mai demult despre acel personaj legendar, originar din satul meu, despre care a scris atât de elogios Cehov, abia recent am luat cunoştinţă de studiul magistral al clasicului rus intitulat "Sahalin". O lucrare ignorată de ideologia sovietică, pentru că vorbea despre Rusia ca o imensă închisoare, iar Sahalinul nu era decât un simbol şi o expresie a acelei Rusii. Întreaga carte este, aş zice, dominată de figura legendară, - mai exact, devenită legendară, a lui Mihail Mâţul, sau, cum îl ortografiază în manieră franceză Cehov: Miţщl, cu accentul pe ultima silabă. Cine a fost acest Mâţul-Miţщl? Un mălăieştean născut la 1843, care a făcut studii de agronomie la Sank-Petersburg şi în 1870 este inclus într-o echipă de specialişti din partea guvernului ţarist cu misiunea de a efectua un studiu asupra recent acaparatului teritoriu din extremul orient - insula Sahalin. "În cadrul expediţiei din anul 1870, trimisă din Petersburg sub conducerea lui Vlasov, scrie Cehov, a luat parte şi agronomul Mihail Semionovici Miţul, un om de o rară ţinută morală, de o forţă de muncă ieşită din comun, optimist şi idealist, fire pasionată, care era capabil să inspire şi altora propriile pasiuni. Avea pe atunci 35 de ani (eroare: Mâţul era născut în 1843, deci avea numai 27 de ani - V.B.)." În continuare scriitorul remarcă munca cu uitare de sine a acestui minunat om, care a văzut în acea insulă bântuită de furtuni şi ceţuri un rai pământesc, pe care se poate dezvolta o agricultură bogată. Această idee, continuă Cehov, "l-a pasionat într-atât pe Miţul, încât el s-a consacrat pe de-a întregul ei. A îndrăgit din tot sufletul insula Sahalin şi la fel cum o mamă nu observă la copilul ei unele defecte, aşa şi el nu a văzut pe această insulă, care a devenit cea de-a doua patrie a lui, solul îngheţat şi ceţurile frecvente"... (Cehov, vol. 14-15, M. 1978, Sahalin, pag. 200). Întreaga muncă de investigaţie s-a materializat într-o monografie, "Sahalin sub aspectul agriculturii", editată în 1873. Despre sfârşitul prematur al acestui om Cehov spune cu mult regret, că nu a dus-o nici până la 45 de ani, că a murit de inimă rea, cu nervii zdruncinaţi, că a rămas în memoria celor ce l-au cunoscut, ca o legendă. Mormântul lui se află pe vârful unei coline, de pe care se deschide imensitatea Oceanului Pacific... Aşadar, un mălăieştean de o înzestrare excepţională este trimis de ţarism să muncească în cealaltă extremitate a vastului imperiu, iar nu la ai săi, acasă. Or, atâtea destine de intelectuali s-au pierdut pe parcursul secolelor de înstrăinare!... Un alt transnistrean, de data aceasta născut într-un sat de lângă Dubăsarii amintiţi de Eminescu, s-a numit Lupul (rusificat: Luppol). A fost membru al Academiei (1939), arestat în urma represiunilor staliniste, deţinut într-o celulă împreună cu academicianul Vavilov, şi în 1942 moare. Şi atâţia alţii, din care vom mai aminti pe scriitorul Nicolae Ţurcanu, cel care a avut norocul să nu fie decapitat în anii masacrului intelectualităţii transnistrene din anii ’30 şi a ajuns să se manifeste liber, odată cu instalarea administraţiei civile române în Transnistria. Iată doar două catrene din vibrantul şi emoţionantul său poem, pe care l-a scris aflat într-o călătorie la Bucureşti, în martie 1942:

"Bună ziua, deal şi vale,/Salut, netedă câmpie,/Bună ziua, fraţi şi neamuri,/Salut, dulce Românie.

...Salut, dulce Românie,/Frate, soră, mamă, tată,/Noi vă zicem: "Bună ziua,/Dar adio-niciodată".

Ce i-a adus destinul acestui poet? După revenirea în 1944 a ruşilor, şi el şi un alt poet transnistrean, Iacob Doibani, la fel ca în 1941 basarabeanul Nicolae Costenco, a fost dus şi a făcut 10 ani de gulag...

A existat o literatură în Transnistria? Răspunsul poate fi afirmativ, cel puţin pentru perioada mai recentă. Adică, abia în secolul XX. Dar acest segment de timp se desfăşoară în condiţiile nefaste ale regimului totalitar comunist, cu pressing-ul lui ideologic şi cu o cenzură mai mult decât drastică. O înfiripare de creaţie literară cultă se înregistrează în anii ’30, în condiţiile reducerii marilor clasici ai literaturii române şi a scrisului românesc. Dar... curând vine tăvălugul represiunilor şi cei mai buni sunt masacraţi... Nu mă pot abţine să nu pomenesc aici o luare de atitudine a marelui romancier român Liviu Rebreanu.  "Despre românii de dincolo de Nistru, alcătuind o Republică Moldovenească demonstrativă în cadrul Rusiei Sovietice, n-avem decât informaţii sporadice, spune Rebreanu în România literară (martie 1933), referindu-se la o informaţie din Viaţa Basarabiei..., o harnică mişcare literară a început în Republica Moldovenească... Interesant este îndeosebi că literatura aceasta s-a născut fără nici o legătură cu tradiţia românească şi a crescut fără a fi câtuşi de puţin influenţată de literatura noastră, păstrându-şi totuşi, mai ales în limbă, caracterul specific moldovenesc. Încolo, evident, se mişcă pe linia generală a împrejurărilor în care trăieşte, ceea ce înseamnă că e o artă de luptă revoluţionară, cu tendinţe, ideologie, mentalitate marxistă"... Iar după ce citează mai multe nume de autori transnistreni, dintre care doar unii erau ca atare, ceilalţi proveneau din Basarabia şi chiar din Regat, Rebreanu ţine să încheie în felul următor: "Concluzia pe care o provoacă înşirarea aceasta seacă de nume de poeţi şi prozatori din Moldova Socialistă e cu două feţe. Nu poate însă să nu ne bucure existenţa unei mişcări literare româneşti, indiferent de tendinţele ei sociale. Precum nu poate să nu ne întristeze că Statul Român n-a fost în stare să încurajeze măcar pe jumătate atâţia scriitori în Basarabia noastră liberă"... Vai, dar după ce i-a încurajat, acelaşi stat sovietic i-a devorat pe cei mai mulţi cu adevărată sălbăticie... De unde avea să prevadă Liviu Rebreanu marea tragedie la acea vreme?...

Mă întrebam ceva mai sus, dacă putem admite că a existat o literatură în Transnistria. Oricât ar părea de paradoxal, dar convingerea mea este că într-un spaţiu şi mediu ca acesta nu se poate trage o linie tranşantă între literatură şi creaţia populară orală. Un scriitor/un creator poate da naştere la valori estetice şi fără să le fi scris. Vin să le aştearnă pe hârtie alţii, cărturarii. De ce zic asta? Pentru că a trăit şi s-a manifestat în satul meu natal Mălăieşti un rapsod popular, un călugăre aproape orb, care avea ştiinţă de carte, era dotat de Dumnezeu cu un har poetic aparte şi care compunea din mers versuri de cea mai perfectă formă şi cu o încărcătură de sens de-a dreptul remarcabilă. Se numea Moş Iftode Chioru, pe care l-am văzut şi eu în copilăria mea o dată şi care a murit pe timpul foametei din 1946-1947... Circulă, mai circulau până deunăzi versuri de ale lui, transmise din gură în gură, ca acestea:

"Merg la târg/Să iau tărâţe,/Vin acasă,/Dau la mâţă.

Mâţa bate/Din picior:/Nu mănânc/Măcar să mori!"

Acestea despre foametea de pe timpul organizării colhozurilor, care a bântuit în anii 1932-1933. Dar şi următorul catren ce poartă, aş zice, pecetea genialităţii, prin spiritul de observaţie ieşit din comun, prin conciziunea formei, dar şi prin perfecţiunea inimaginabilă a rimelor. Este vorba despre sfârşitul ce ne aşteaptă, până la urmă, pe fiecare din noi: Moartea.

"Se scurtează pasul,/Îţi slăbeşte glasul,/Se subţie nasul -

Se apropie ceasul"...

Să revenim acum la "Cartea moldovanului". Aflăm aici, alături de răscolitorul poem al lui Nicolae Ţurcanu, o poezie de studentul Vladimir Barcaru - "Transnistriei", alta de D. Zareşneac - "Neamul nostru", în care cu atâta bucurie îşi cântă poeţii (şi-şi plâng, totodată) libertatea şi dragostea faţă de pământul natal, dar şi un mic studiu semnat de prof. I. Ursu, intitulat "Literatura moldovenească din Transnistria". "În frumoasa şi întinsa Transnistrie, spune spre final prof. Ursu, viaţa era prea puţin romantică: lipseau sau mai bine zis nu erau îngăduite subiectele, cu care tânărul scriitor moldovean ar fi putut umple volume de nuvele, de poezii şi proză. Pentru dezvoltarea talentului său, scriitorul moldovean din Transnistria trebuie să-şi fi alimentat sufletul cu operele scriitorilor mai de seamă ale fraţilor de peste Nistru ca: Alecsandri, Eminescu, Creangă şi alţii. Dezvoltându-se sub influenţa binefăcătoare a literaturii româneşti, tinerele talente ar fi putut da la iveală opere de seamă, care poate ar fi intrat şi-n literatura universală. Ori acest lucru n-a fost cu putinţă, din cauze cunoscute"...

Nu mă întreb: ce avea să fie în această parte a lumii, dacă acel colos cu picioare de lut care a fost U.R.S.S., imperiul răului, s-ar fi prăbuşit în timpul celui de-al doilea război mondial, ci zic: ce bine ar fi fost să fie ca ultimul an al existenţei lui să fi fost nu 1991, ci 1941! Alta era existenţa noastră, astăzi. Aşa, însă, au urmat atâtea tragedii, atâtea necazuri, printre care execuţii în masă, deportări, foamete etc., încât nu mai poţi să pricepi cu ce scop aceste sacrificii şi care a fost acest scop ascuns al istoriei... Cât priveşte zona numită R3 a românităţii, acest baraj în calea oceanului slav, sau filtru de protecţie contra asimilării şi rusificării, din cele multe sate şi localităţi de moldoveni ce existau acum două-trei secole între Nistru şi Bug, dar şi dincolo, abia de-a rămas o fâşie îngustă pe malul stâng, celelalte au fost măcinate şi înghiţite definitiv.

Cât despre fenomenul cultural şi spiritual se poate spune că s‑a întâmplat aici ceea ce se petrece cu o lumânare, atunci când arzând, ajunge la capătul de jos; o dată îşi adună toate forţele, ca să arunce împrejur o lumină mare, cea mai puternică, după care...

Scriitorii originari din Transnistria s-au alăturat fraţilor din Basarabia, fraţi de suferinţă sub regimul totalitar - de altfel, în aceşti ani postbelici, au împărţit aceeaşi soartă cu colegii din România, căzută şi ea sub cizma rusească - ca să încerce a dura o literatură naţională... De unde? În Basarabia se instalase proletcultismul, abia în a doua jumătate a anilor ’50, după moartea tiranului Stalin, este repusă în circulaţie literatura clasică, dar şi atunci ciuntită şi mutilată, epurată de orice notă de românism. Şi, totuşi, au existat perioade, scurte, de relaxare a chingilor ideologiei şi cenzurii: a doua jumătate a anilor ’50 - prima jumătate a anilor ’60. Apoi au venit anii ’80, când se înfiripă o literatură demnă de a fi calificată astfel... Se stabilesc legături cu literatura din ţară, prinde a circula presa şi cartea românească, se formează o tânără generaţie cultă şi bine informată care nu mai acceptă preceptele şi dogmele "realismului socialist"... Iar apropiatul colaps al sistemului totalitar, care se anunţase cu mult înainte, la mijlocul anilor ’80, s-a încercat să fie evitat prin faimoasa perestroika şi glasnost’-ul ei, dar până la urmă s-a produs... Astfel, întreaga societate construită cu violenţă de comunişti de parcursul deceniilor s-a dovedit a fi o cacealma, iar generaţii întregi au fost sacrificate pentru nişte obiective himerice... Atâtea minunate talente s-au pierdut! Cine va răspunde pentru atare monstruoase crime? Comuniştii nu obişnuiesc să poarte răspundere pentru nimic - ei mereu o iau de la capăt ca nişte smintiţi ce sunt...

Acum, în ultimul un deceniu şi ceva, se vorbeşte despre o literatură basarabeană. Mă întreb: dar există oare o atare literatură? La fel cum mă întreb despre cea transnistriană... Bineînţeles că nu există. Chiar dacă termenul circulă cu îndărătnicie până la saţietate. Chiar dacă apar cărţi, monografii, studii, analize... Există o singură literatură - literatura română, o literatură serioasă, cu mari valori, de nivel european şi universal... O literatură care, în pofida tinereţii ei faţă de alte literaturi, a parcurs o evoluţie impresionantă în cele câteva secole de la naştere, atingând apogeul în perioada interbelică în secolul XX... Cu ce vine, aşadar, în literatura română scrisul literar din spaţiul basarabean şi cel transnistrean acum, după căderea cortinei de fier dintre fraţi şi demararea procesului aşa-numit de sincronizare şi integrare culturală? Este un subiect pe cât de complex şi complicat, pe atât de controversat. Voi aduce doar o singură constatare a unui poet, tot el şi lider al scriitorilor din Republica Moldova: "La capitolul literatură basarabeană critica din Ţară se situează, de regulă, pe poziţii opuse, maniheist-extremiste: unii critici, interesaţi mai mult de partea ei morală, de conţinutul ei mesiano-patriotic, îi declară valoarea drept incontestabilă şi o revendică cu toată convingerea şi sinceritatea; alţii însă, în special "elitiştii" şi "europeniştii", fără a-şi da osteneala de a o cunoaşte şi având despre ea păreri preconcepute, o tratează cu indiferenţă nedisimulată, de pe poziţii exclusiv-expeditive, dezbrăcând-o de virtuţile ei naţionale şi etichetând-o ca pe "a cincea roată la căruţă" (Ion Simuţ) sau respingând însăşi ideea existenţei unei asemenea literaturi (Nicolae Manolescu); şi doar foarte puţini din ei, învingându-şi inerţiile, se arată dispuşi s-o analizeze de pe poziţii egale, obiective, după criterii axiologice, acordând, cum e şi firesc, cele mai mari credite scriitorilor tineri" (Arcadie Suceveanu, Sud-Est nr. 4, 2002, Deceniul literar, Puncte de vedere). Dacă e să mă refer doar la autorii originari din Transnistria, voi numi pe câţiva care, aşa cum a constatat noua generaţie de critici de la Chişinău, rezistă exigenţelor şi examenului timpului: prozatorul Vlad Ioviţă, poetul Anatol Codru, mai tânărul Leo Bordeianu ş.a. Iar dacă o luăm pe un segment de timp mai extins, vedem că atitudinile faţă de fenomenul artistic din stânga Prutului se făcea observat şi înainte de 1989 şi era fixat de exponenţi de primă mărime ai literaturii din România. Astfel citim într-o celebră carte:

"Şatra n-o descriu, să ştie din citit ori amintire:

Dancii goi, ţigănci cu sânuri tuciurii prin coviltire

Etc. Avu-ntr-o vreme şi la noi ţiganii voga

În regia lui Loteanu (muzica, Evgheni Doga)".

(Mircea Cărtărescu, "Levantul", pag. 131).

Iată-l dar încăput într-un poem pe un transnistrean care este compozitorul Doga. Exact aşa ortografiat, cum a fost fixat în acte de cine ştie ce canţelarist din administraţia ţaristă un strămoş de al său. Şi: Doga şi: Evgheni, parcă ar fi vorba de Evgheni Oneghin...

Ca în întreg arealul etnocultural dacoromânesc este până astăzi viu şi în Transnistria fenomenul literar creator. Fie la nivel cult, fie doar la cel semifolcloric, semicult. Asta, desigur, explicându-se prin mediu, atmosferă de formare culturală, prin şcoală şi învăţământ. Şi dacă aduceam mai sus câteva frânturi din excepţionalele versuri ce au supravieţuit în memoria colectivităţii aparţinând unui rapsod orb, care demult s-a călătorit din astă lume, la încheierea acestor fugare note voi mai cita dintr-o frumoasă proză autobiografică, intitulată "Curcubeul îngemănat", apărută în nr. 2 şi 3 din revista "Destin românesc", 2002, şi semnată de un înzestrat poet, interpret de muzică populară, artist şi meşter la toate, dar de meserie  învăţător de muzică, acum ieşit la pensie, Timotei P. Mihailov din Mălăieşti:

"Ce frumos mai răsuna fluierul lui badea Cozma acolo, pe deal, în Vălicica-Mielului... Lovindu-se de costişa dealului, sunetele fluierului dădeau buzna pe Vale, acolo se loveau de Dealul Hurtopului, se răsfrângeau apoi prin vii, o luau de-a lungul costişelor de popuşoaie care făceau nişte labirinturi acustice împreună cu pomii grădinilor - meri, perji, prăsazi, înalţi şi rotaţi, - se loveau de el sunetele fluierului şi o luau îndărăt spre Hurtop. Răsfrângându-se de mai multe ori, glasul fluierului creştea şi se făcea tot mai frumos, mai puternic, de se umplea Valea, din mal în mal, cu zeci şi zeci de alte glasuri de fluiere şi acum nu mai puteai pricepe de unde vine acea cântare: curge din Vălicica-Mielului ori se revarsă de pe Hurtop peste văi, până la capătul grădinilor... Când se oprea de cântat badea Cozma ca să-şi schimbe versul ori să-şi întoarcă oile, Valea tot mai răsuna, tot mai tremura cântecul fluierului lui, pe deasupra pomilor, peste păşuni. Într-un târziu se lăsa o linişte cu ţârâit de chirieci, cu bătaie de tălăncuţe şi clinchet de clopoţei... Şi numai glasul blând şi moale al Ciobanului doinea:

Zâna badei, Zână,/Vino-napoi, vină,/Că copilul plânge,/Cu lacrimi de sânge...

Din cela mal, de pe coliba lui Moş Mitrea îi răspundea Hanuţa, de se răsunau văile:

Lasă-lu să plângă,/Dumnezeu să-l strângă (de două ori).

Şi iar badea Cozma:

Zâna badei, Zână,/Vino-napoi, vină,/Că vaca ne muge,/N-are cine-o mulge...

Şi iar Hanuţa:

Las-o ca să mugă,/Dumnezeu s-o mulgă (de două ori)

Badea Cozma iar:

Zâna badei, Zână,/Vino-napoi, vină,/Că pâinea dospeşte,/Pe jos se risipeşte...

Iar Hanuţa:

Las-o să dospească,/El s-o stăpânească...

Răsuna ca din senin o trăsnitură de harapnic, răscolind valea toată şi toate văgăunile, de fugea mâncând pământul şi mama lupului...

De nenumărate ori l-am văzut pe badea Cozma păscând oile pe Dealul Hurtopului, dar ceea ce mi-a fost dat a vedea în ziua aceea mi-a rămas în ochi pentru totdeauna. Soarele în Vale asfinţise de amu, dar pe Hurtop se mai revărsa o geană purpurie, luminându-i statura uriaşă... Deasupra capului apăruse brâul-ciobanului, cum îi zicem noi curcubeului, după acel brâu încă un brâu, mai mic. Capul lui badea Cozma purta parcă o coroană făcută din două brâie îngemănate de-o rară frumuseţe. De pe cojocica lui albă se revărsau vrâstele curcubeului: roşii, galbene, verzi, albastre, - toate pâlpâiau ca nişte unde colore alungindu-se una după alta, lunecau de pe cojocică, lovindu-se de covorul verde de iarbă, reflectând tot alte culori, şi mai vii. Oile ţigăi erau roşii ca jăraticul şi parcă ar fi ciugulit între două focuri: unul rupt din geana Soarelui, altul din vrâstele curcubeului îngemănat. Părea că vârful Hurtopului se scaldă într-o mare de foc. Făptura lui badea Cozma devenea din ce în ce mai uriaşă şi, ieşind din marea asta de foc cu adevărată îngăduială ciobănească, urca tot mai sus pe scările colorate ale Curcubeului Îngemănat..."

Am ţinut să reproduc acest final de text pătruns de atâta poezie curată şi muzică divină, ca să demonstrez că izvorul creativităţii este viu în acea nefericită margine de lume românească, dar şi pentru a motiva oarecum citatul ce urmează şi care vizează, bineînţeles exagerat şi oarecum laudativ, cărţile celui ce semnează aceste rânduri: "...este darul nepreţuit pe care Moldova de dincolo de Nistru îl face literaturii române actuale, dar şi - îndrăznim s-o spunem literaturii universale, povestitor elevat (rara avis!) căruia i-a fost dat să descopere în ţinutul său de dincolo de Nistru particularităţi specifice pe care le aflăm şi în povestirile biblice... precum şi în folclorul universal, respectiv ceea ce reprezintă cu adevărat condiţia umană"... (Simion Bărbulescu, "Vladimir Beşleagă..." Convorbiri literare, nr. 7 (43), iulie 1999, pag. 2).

Dacă în ceea ce priveşte scrisul meu stimatul critic Simion Bărbulescu mi-a dat o notă peste ceea ce ştiu eu că sunt, totuşi, amintindu-mi de ceea ce constata sau, mai exact, prezicea profesorul I. Ursu în "Cartea moldovanului", vreau să cred că un alt transnistrean, din noile generaţii, va ajunge să realizeze ceea ce nu au fost în stare predecesorii să facă - să atingă universalitatea. Atâţia copii transnistreni vin la carte în România astăzi. Sunt mulţi şi de la mine din Mălăieşti, şi liceeni, şi studenţi, aici, la Iaşi...