Literaturi şi putere simbolică la răscrucea secolelor

Astfel a fost intitulat colocviul care a avut loc la Bucureşti pe 30-31 mai, anul curent, în incinta şi cu susţinerea Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administraţie (SNSPA)1. Scopul acestui colocviu, anunţat din timp de Mihai D. Gheorghiu2, organizatorul de bază al evenimentului3, a fost unul "comparatist: să confrunte cercetări actuale asupra literaturilor în particular est-europene, (cercetări) realizate sau inspirate de reflecţii teoretice apropiate, în sociologie sau istorie socială a literaturii." Cercetători din mai multe ţări (Franţa, SUA, Germania, Brazilia, Canada, Rusia, Ungaria, Bulgaria, România, Moldova) au vorbit, dintr-un unghi sociologic, despre un aspect al literaturii din ţara de unde au venit sau de unde provin (cei mai mulţi dintre ei, deşi de origini etno-naţionale diverse, sînt actualmente cercetători francezi). Într-un mediu francofon – franceza a fost limba de comunicare a colocviului – şi eminamente cosmopolit, comunicanţii (eu fiind unul din ei, îmi voi permite, justificat şi de factori obiectivi, această generalizare) au trebuit să-şi expună materialul empiric şi reflecţiile cercetării lor unui public destul de îndepărtat din punct de vedere cultural de subiectul comunicării. Astfel, fiecare comunicare presupunea mai întîi o "defamiliarizare" a comunicantului faţă de propriul său obiect de studiu, familar sieşi, dar destul de exotic pentru ceilalţi, şi, respectiv, o familiarizare a publicului cu cele comunicate. A fost un exerciţiu pe viu de ruptură epistemologică, făcîndu-i pe participanţi să se smulgă, o dată în plus, din albia caldă a cunoaşterii subiective (ego şi etno-centrice). Graţie unui limbaj comun – a limbii franceze dar şi a metodei sociologice –, împărtăşit de majoritatea participanţilor la colocviu, eterogenitatea culturală a subiecţilor (şi a subiectelor) discuţiilor nu a mai constituit o piedică ci o condiţie favorabilă unui liber schimb de experienţe cognitive în domeniu.

Fiecare comunicare prezenta un caz specific şi în acelaşi timp dovedea, cu ajutorul metodei sociologice, că specificitatea acestuia se înscrie fericit într-o generalitate mai amplă, generalitate sistematizată la rîndul ei de un model teoretic. Colocviul de la Bucureşti a prilejuit o ruptură epistemologică şi pentru că, printr-o operaţie de obiectivare4, a deplasat un fenomen din înţelesul său comun – literatura, cu idolii şi idealurile ei – într-un registru ştiinţific – literatura, scrisă şi citită de o anumită populaţie de indivizi. Într-o cercetare sociologică, noţiuni precum "valoare literară" sau "geniu", care constituie monede curente într-un mediu literar (fiind miza unor raporturi de forţă intestine), sînt obiectivate la rîndul lor şi înlocuite cu categorii mai brutale, dar adesea mai revelatoare, ca tirajul (unei lucrări sau publicaţii), gradul de consacrare (instituţională şi/sau simbolică) a unui scriitor etc. Pentru că s-a vorbit mai mult despre literaturi create în contextul unui regim politic autoritar/totalitar (în diferite părţi ale globului), raportul dintre scriitori şi putere (un adevărat cal de bătaie de la căderea regimurilor comuniste încoace) a fost analizat într-o lumină care a permis depăşirea dihotomiei hegeliene de stăpîn/sclav, atît de dragă intelectualilor din fostul lagăr socialist. Se ştie că, atît înainte cît şi după 1990, o parte însemnată dintre oamenii de litere din Europa de Est au deţinut funcţii influente în ierarhia puterii. Din perspectiva învăţăturii lui Pierre Bourdieu5, mai aflăm că, chiar şi scriitorii care nu au avut nici un statut în structurile Statului, mai ales ei, de fapt, au putut exercita o putere – simbolică de această dată – graţie recunoaşterii (sau notorietăţii) lor în mediul literar restrîns sau, şi mai bine, pe scară naţională. Această recunoaştere literară şi socială a constituit pentru beneficiarii ei un adevărat capital simbolic în raporturile de forţă (iar uneori şi de negociere) între scriitori şi cei ce deţineau "monopolul violenţei legitime"6.

Dar pentru a nu rătăci prea mult pămîntul de sub picioare, participanţilor la colocviu li s-a oferit ocazia unei "incursiuni pe teren", organizîndu-se o întîlnire pe viu cu cîţiva din cei mai de seamă scriitori bucureşteni din generaţia zisă "optzecistă" (Ion B. Lefter, Mihai D. Gheorghiu (singurul în dubla calitate de scriitor şi sociolog), Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Bogdan Ghiu, Călin Vlasie). Scriitorii au povestit cum îşi văd ei, retrospectiv, parcursul lor individual şi de grup, direcţionaţi fiind de moderatori ori direct de "anchetatori". Adevărul este că subiecţii anchetaţi s-au arătat mai puţin receptivi la unele curiozităţi sociologice – uneori poate prea indiscrete – venite de cealaltă parte a mesei.  Aceştia se eschivau cu îndemînare să răspundă la întrebări care le atingeau prea îndeaproape spaţiul privat – de exemplu, anii de formare ai scriitorilor, mediul lor familial etc. –, informaţie pe care ei, se vede, că au socotit-o nerelevantă, deşi pe sociologi îi interesa cel mai mult. Discursul însă pe care scriitorii optzecişti au ţinut să-l ofere despre propria lor evoluţie de grup se referea, pe de o parte, la refuzul principial al acestora de a coopera cu organele puterii în perioada comunistă sau la confruntarea lor – în plan cultural – cu scriitorii zişi "protocronişti" (apropiaţi de ideologia naţional-comunismului ceauşist) sau cu intelectualii formaţi în cercul de la Păltiniş şi, pe de altă parte, la relaţiile de solidaritate cu puţinele grupuri de avangardă cum a fost, bunăoară, "şcoala de la Tîrgovişte". Este absolut firească poziţionarea acestor literaţi în raport de diferenţiere cu alte cercuri de scriitori considerate mai conservatoare ori mai loiale fostei puteri sau de solidaritate cu alte grupuri literare mai novatoare şi totodată mai neangajate, pe vremuri, în propaganda ideologiei oficiale. Şi este cu atît mai explicabil discursul pe care ei îl promovează pentru a-şi crea o imagine în care să se recunoască şi cu ajutorul căreia să se facă recunoscuţi, în interiorul Republicii Literelor dar şi în afara ei. Un sociolog va asculta atent acest discurs, cu toate subînţelesurile şi tăcerile pe care le conţine, dar îl va confrunta neapărat cu luări de cuvînt colectate în cealaltă tabără de pe "eşichierul" literar. Pentru a-i cîntări valoarea (nu literară ci sociologică) cercetătorul va reconstitui configuraţia întregului spaţiu literar în care toate poziţiile – şi, respectiv, discursurile – îşi vor găsi locul, unele în raport (de diferenţiere sau de apartenenţă) cu celelalte.

Colocviul de la Bucureşti este o invitaţie la o altă lectură şi înţelegere a literaturii, dincolo (sau dincoace) de romantismul desuet al locurilor comune şi de reducţionismul elitist al teoriilor academice.

__________________

1 Şi-au mai adus de asemenea contribuţia Institutul francez de la Bucureşti, Universitatea Bucureşti şi Casa Ştiinţelor Omului (Maison des Sciences de l’Homme), Paris.

2 Critic literar şi sociolog român, cercetător la Centrul de sociologie europeană, EHESS, Paris.

3 Ajutat de Lucia Dragomir, doctorandă la EHESS (Paris), şi de Marius Lazăr, profesor de sociologie la Universitatea din Cluj.

4 Termenul de obiectivare, al cărui părinte este Emile Durkheim, presupune înţelegerea unui fenomen (sociаl) ca pe un fapt (sau "lucru") printre altele, dezvelit de conotaţiile pe care i le acordăm zi de zi. Obiectivarea ar fi, în concepţia fondatorului sociologiei moderne, o etapă esenţială realizării oricărui demers ştiinţific. Vezi Emile Durkheim, Les rиgles de la mйthode sociologique (Regulile metodei sociologice), Paris, P.U.F., 1977.

5 Care revizuieşte la rîndul său învăţămîntul lui Max Weber despre raporturile de dominaţie. Vezi Pierre Bourdieu, Langage et pouvoir symbolique (Limbaj şi putere simbolică), Paris, Fayard, 2001.

6 Expresie prin care M. Weber definea Statul şi reprezentanţii săi în raport cu cetăţenii de rînd. Vezi Max Weber, Economie et sociйtй (Economie şi societate), Paris, Plon, 1977.

1