Roaba cu semne

Dali – suprarealist?

De unde! – el nu fu (fou - în franceză) decât un curat supra(i)realist, în special în  ceea/cele ce plăsmui în secunda jumătate a primei jumătăţi a (ce abundenţă de a-a-a-a!) secolului trecut, timp socio-istorico-universal care ar fi putut avea de simbol – cel puţin pentru firile artistice – cisterna de petrol dotată cu clape, într-o sub-formă de pian cu coadă (între vine) din care se înălţa (ca şi astăzi, de altfel) incineratul chiparos al pustiului recent sau – încă – viitor spre care se îndreaptă Însuşi Dumnezeu – deja nu cu tălpile, ci cu cauciucurile bicicletei plutind/mergând peste apele împetrolate catastrofal din punct de vedere (Umberto) Ecologic. Logic chibzuind şi supra(i)realist scriind (aceasta fu & fou, cred, şi metoda lui Dali în pictură – de la logică la orice altceva decât logica) apele au invadat până şi cadranele orologiilor, curgătoare – aiurea! – şi ele; în cel mai bun caz, sunt nişte cadrane-aluat-de-turtă ale ceasornicelor deformate precum lavaşul – pâinea mic-asiatică.

Apropo de piane – pe claviatura unuia din ele - şase scăfârlii d-ale lui Lenin (şi carnavalului), aliniate/alienate în descreştere, ca şirul indian; un Lenin lumânărind (adică, pâlpâind licuriceşte) pe clapele picturii lui Salvator Dali(nîi Vostok) în preajma pustieticei umbre a unui leu din tărâmurile unde oameni-giruete sunt prinşi (înşfăcaţi?) până la genunchi în ronţăitul nisipului sălbatic, în vecinătatea "superioară" a unui Pegas care, în inerţia zborului, trece printr-un piramidal chiparos tombal ce dez-aripează inconştient-criminal cabalina inspiraţiei (în izvorul căreia uneori întâmplându-se ca muzele pur şi simplu să-şi spele picioarele...). Cam tot pe acolo – o cheie de fier (fontă?) de cca 10-15 metri lungime, 1 (una) tonă – probabil – greutate, cheie abandonată la hotărnicirile dintre aninosul deşert al pământului şi aburosul pustiu al cerului. Pe acea/această "fâşie neutră" hălăduieşte fără vreun scop anume un cal alb dublu încocoşat cu cranii, găvanele acestora trădând anume lipsa de orizont dintre pustiu şi steiurile-prolog ale (al) unor eventuali munţi spre care ar mai putea trage Noe. Anume că presupun această tentă biblică a supra(i)realismului, dat fiind că, explicit, parabolele Genezei transpar în mai multe fantezii salvadordaliene, inclusiv într-un autoportret în care despuiatul zugrav hispanic poartă în loc de frunza adamică o cochilie.

De fapt, majoritatea portretelor, inclusiv a celor prefixate cu "auto" (însă fără a fi, totuşi... motorizate...), îşi deconspiră lesne noima, mai ales în cazul (cazurile!) Galăi-soţie-slavonă care pare a fi cel mai realist personagiu dali(nâi vostokian), aflat mereu oarecum dincolo de... Karakum; dincolo de înruinările  supra(i)realităţii. Ba chiar simpatice sunt unele portrete ale persoanelor/personalităţilor concrete. Să zicem, cel în togă vag, şters portocalie al lui (An)Dante Alighieri.

Altceva e cu legendarii, cum ar fi, spre exemplu, feminizatul Tristan, întraripat anemic, neputincios cu prizărire de tul vălurat peste braţe, dar – atenţie mare! – spre deosebire de Hermes cel aripat la glezne, protagonistul în cauză (mai) e dotat cu aripi la tâmple (zborul gândurilor sau al creierilor?!). Însă dacă Tristan e... izoldizat-(reiese)-feminizat, celebra Statuie a Libertăţii franco-yankeie e de-a dreptul de-feminizată, pe tot mai şubrezitul ei soclu re-tronând-retro-grad bărbatul.

Din cele constatate până aici, e de înţeles (şi) că în ceea ce a creat Dali e destul de multă parafrazare (în pictură, poate – para-tuşare), una din aceste parafrazări/paratuşări fiind cea cu stupid înmustăcita mutră a lui Hitler (fragment de fotografie ferfeniţată; aşa ceva) ajunsă/răpusă în blidul donquijotesc (talgerul pe care-l purta pe cap ciudatul cavaler) al istoriei; Blidul Celei care este magistra vitae (tablou din 1939, providenţial! –intuia el ce intuia pictorul, şi anume – că hrăpăreţul cancelar va fi eminamente "păpat"; şi când te gândeşti că Adolf abandonase o paşnică şi onorabilă carieră de pictor...)

Fireşte, nici de "nefiresc" nu se poate face abstracţie – cadavrul cu scheletul în geometrie de sertare şi sertăraşe ce ar conţine – să presupunem – de ce nu? – dosarele Măriei Sale Moartea păstorind, eventual in integrum, cele şase miliarde de post-întrupări (totalitatea populaţiei pământene) fiind cea mai îngrozitoare Arătare Supra(i)realistă, dându-şi sieşi lugubre spectacole cu protagoniste decapitate ce-şi plutesc burta în nori, cu eroi care îşi sprijină în bident (prin analogie cu: trident, ori, altfel spus, - un fel de ţăpoi) căpăţâna alungită ca un început de aerostat ce funcţionează în aerele ce şi le dădeau cei care se credeau atotputernici şi nemuritori, într-un decor  cu colonade falusate, dar şi fese multiînfalusate - până şi Wilhelm Tell (presupunerea mea) e fante cu trei fese (presupunerea  "aritmetică" a lui Dali)...

 Iar ca epilog fatalissim pictura  lui Dali şi oricare scrieri despre ea ar putea avea ceea ce sugerează una din pânzele ce reprezintă o cascadă de semne grafice, cândva - vede-se -emblematice, până la urmă însă ca şi cum răsturnate, dacă nu din caroseria urieşească a unei autobasculante, cu certitudine din coşul unei simple roabe de miner sau de celebru personaj homerian care face cât de cât ordine în nişte anapoda-faimoase grajduri... Pentru că supra(i)realismul eliberează, curăţă, limpezeşte... Cel puţin în cazul lui Dali. Şi în înţelegerea  sub-(sau: sus)-semnatului – modest zilier la roaba ce s-a dovedit a tăinui şi ea o suportabilă – aş vrea să cred - cascadă  de semne grafice, alias - text; roabă pe care, iată, am "răsturnat-o" în prăpastia calculatorului fără a calcula nimic în mod special – conform principiului fondator al scrisului supra(i)realist.

1