Poeme la Contrafort

Piaţa înfrângerilor

N-ar fi deloc inoportun ci din contra dacă

fiece oraş sau barem fiece metropolă ar avea o Piaţă a Înfrângerilor

lucru ce ar părea la fel de firesc precum

fiece urbe are un cimitir sau două sau mai multe

(unde se percepe mai lesne deosebirea dintre eternitate şi istorie

dintre glorie şi deşertăciunea deşertăciunilor).

Ca de le sine înţeles pe

Piaţa Înfrângerilor ar fi ridicol să se ţină mitinguri de protest –

contra cui contra ce? – contra părelnicilor victorioşi? Ha-ha! Să fim

serioşi... – respectiva piaţă va trebui să aibă o acustică deosebită

ecoul acestui Ha-ha! propagându-se uluitor de clar ca

sub bolţile renumitelor teatre (de operetă). Iar

pentru postul de comandant al celebrei Pieţe a Înfrângerilor

cine altul ar fi mai indicat decât experimentatul servant la

Patul lui Procust – omul cu rigla cu măsura-plus-minus cu

ajustatul cu mâna forte ca a veterinarului ce-apucă viperele

de ceafă şi

le mulge colţii de venin.

Piaţă vastă bântuită de toate curentele

bătută de toate vânturile puternice contra cărora – aplecat întru

oarecare înaintare  – omul mai să devină o

d

   i

     a   

        g

          o

             n

                a

                   l

                     ă

                         în timp ce

ghipsul de pe diverse fracturi leziuni corpo-mentale i se

absoarbe în sânge în spirit aci/acolo prin

Piaţa Înfrângerilor cu nestăpânită fluctuaţie

timp infinit poftă ce vine gândind sau

plângând sau ca regulă disperând - nestăpânită fluctuaţie ca

într-un vis deşteptător în ceasul al doisprezecelea de

înţelesuri şi eresuri precum ar fi spre (unic) exemplu

raza ideii de Trans-Dumnezeu care

exact ca ceva mai limitatul în atotputernicie tiz al său biblic

văzând că e bine (în Piaţa Înfrângerilor) (vă aduceţi aminte: un obicei

ce i-a rămas încă de la Geneză: de-a vedea că e bine) zice calm-radios:

„Puteţi muri: aici/acolo în Piaţa Înfrângerilor din oraşul

ce-şi hârâie starea de spirit între câine şi cântec şi uneori – între

tulbure bocet de văduvă eternă îngenun-

cheată întru rugăciune (vezi versiunea Brâncuşi) şi mătănii spre a

primi ajutor dincolo de sine..."

Nevermore totuşi...                                      16.III.2003

Vămile

Câteodată

în de-a lungul de-a latul şi de-a adâncul întunericului

când vameşul protagonist al păcatului îmi ia actele

montându-se de-a fi cât se poate de principial

eu te rog Doamne să curmi orice iscare a vreunor eventuale relaţii cu

forţele întunericului sperând că odată şi odată prin virtutea inimii

gura-mi să ajungă a vorbi lucruri îngereşti

în menirea-i de-a investi spor de libertate în demnitatea poeziei române...

Câteodată

în de-a lungul de-a latul şi de-a adâncul întunericului vămii

contemplând lumina larvară a putregaiului - mă adresez ţie Supremului

însă aud doar cum tăcerea cheamă o altă tăcere în

muţenia interastrală – aici în vamă unde de obicei

tot mai mulţi vorbesc deşertăciuni către apropiaţii lor

către ţara lor; tot mai mulţi inşi barosani dar

cu gesturi scurte (grăbite hoţeşti) de pitici avantajul şireteniei cărora

are acelaşi efect ca şi dezavantajul prostiei aici la Prut unde

pe sub sălcii stau tăinuite capcanele istoriei, unde uneori

dimineaţa e a limpezime de cer dar nu şi a limpezime de cuget

cu greu ajungând a-şi dispersa norii spre a

intensifica transparenţa şi abstracţia cosmică peste

perpetuumul mobile al apei sâmbetei din chiar această înzorire trecută

(o trec) cu vederea pe circularitatea orizontului dar mai ales

de la un capăt la altul al arcului împurpurat ce mi-a acaparat pare-se

irealitatea visului de peste noapte (şi de peste

ape) – mirajele formei ce ţin loc (dar nu şi cont) de conţinut

prin videle auzelişti ale tăcerii interastrale - acolo cuvântară

(şi) epitafele pre limba vie (dar nu şi înţeleaptă) şi deopotrivă moartă a

morţii ereditare (videle auzelişti... – vidul ca antonim definitiv al

vămilor inclusiv a celei de peste Prut năpădită de bălării de beladona

ce-şi produc cu prisosinţă otrava anonimă intern-naţională) deoarece

ca regulă cvasi-letal orice vis e lent şi împăciuitor ca un motiv dez-oriental

şi care ca însăşi viaţa rămâne-n stadiul de discuţie

nobil zisă (pălăvrăgeală sadea...) discurs existenţial filosofia garula

(apropo – o paranteză ce trebuia s-o deschid ceva mai sus: mai totdeauna

în orele de plictisitor-revoltătoare aşteptare în vamă

privesc cerul de jur-împrejurul-stâng-dreptului ceresc

constatând că nicăieri Dumnezeu nu şi-a pus icoana cu

propriul său chip); privesc orizonturile care

bineînţeles că au dat infinită materie primă pentru romantisme provinciale...

unele de-a dreptul universale...); privesc infinitul la răscruce cu sine însuşi

(de) aici unde românii dezorientaţi parcă nu s-ar mai afla în căutarea

timpului şi spaţiului pierdut(e)

parafrazând anost din Glossă: „Speră şi ai teamă" – privind norii  ca pe o

Biblie a apelor sâmbetei sau

a apelor sâmbetei ca o Biblie a norilor.                                Martie-aprilie 2003

Din vacanţele de la Neptun

Conştient că din partea Cuiva mitul n-ar fi decât o

atitudine politicoasă – dar cu un incert subtext indiferent

la sensul gratuităţii existenţei umane (...creatoare...)

nici eu nu sunt din cei ce ar renunţa la fascinanta poveste (totuşi)

ba invocându-l pe Orfeu craiul purtător de liră ba

comunicând via Internet cu Zeus cârmaciul Olimpului ba

la Neptun în preajma Vilei Stancu dându-i bineţe lui Octavian Paler sau

lui Hermes ce se plimbă pe ţărm prin spuma valurilor ce-i înfloreşte

aripile de la glezne îngrelându-i-le - în timp ce inşii goi ce fac plajă

colegii ceva mai tineri i se plâng de lipsa căilor de acces către zei sau

– fie! – barem către muzele lehuze ce au

trandafiri în loc de viscere şi un ironic zâmbet pe buze

(ceva mai departe – un segment de mare căruia i s-a pus botniţă de

stabilopozi (sau... stabilo-plozi?)); adică acolo

printre muze şi hurmuze în preajma Vilei Stancu

se manifestă necesitatea exprimării încât vară de vară

pe parcursul a câtorva amiezi cineva e aproape fericit

nici pe departe gândindu-se că i s-ar putea întâmpla ca

ultimul vers sau cel din urmă poem să-l trăiască fatal într-o

maşină a Salvării care nu va mai avea rost să ajungă la destinaţie

în urmă în exterior rămânând umanitatea debusolată

şi busola deumanizată şi filmul vechi în care aleargă dintâiele locomotive

cu panaşe de fum fluierător în marginea pustiului ce îşi aduce până

în preajma metropolelor sfincşii itineranţi ai dunelor în măciniş

(pustiul ce uimeşte şi umileşte cu fascinaţia second hand a mirajelor

şi cu rumoarea nisipurilor – ziceam – dezlocate...)...

...astfel că prietene tu Don Herodot al bătăliilor pe tabla de şah

nu-mi mai spune că nu ai încredere în suprarealism de parcă

realitatea ne-ar oferi mai multe premise pentru a ne încrede ei...

                                                                                                      7.IV.2003

Erau aşteptaţi zeii, dar...

Într-un noiembrie ca un septembrie repetent

la Smirna pe ţărmul egeic gândeam la Homer

poate chiar pe locul unde stătuseră şi picioarele lui de copil acut-atent la

ecourile răspândite întru trans-acuprinsul auzului în care

verbele odiseice prindeau a fi trecute la  mai mult ca desăvârşirea – sub

oblăduirea zeiţei eposului – croitoreasă ce măsura de şapte ori cu

cotul antic. Era o stare de nedescris (poate şi din motivul că genialul Homer

n-a ştiut să scrie...) ce mă făcea să conştientizez parafraza despre

imposibilitatea de-a intra de două ori în unul şi acelaşi vis– de unde

acolo la Smirna acea extincţie a urletului prin ecou şi

extincţia muţeniei prin (bineînţeles) sine înseşi şi prin dezamăgirea că

Timpul deja începuse a-şi astâmpăra voluptatea imaginaţiei – în Ziua

Iederei potolindu-se precum ar fi zis Joyce care ştia prea bine că de fapt

nu există nici o Zi a Iederii ci pur şi simplu se gândea că ar fi frumos spus

cel puţin oarecum poetic într-o reţea de îndoieli destul de crispate/criptice

ca să nu le spun de-a dreptul (-spre Itaca) sumbre (pentru că

în Itaca – pardon în Smirna - ca de obicei erau aşteptaţi  zeii dar

din nefericire de această/de acea dată veniră barbarii - de unde şi ermetica

poate că cinica ironie disperată a sfinxului...).

                                           Izmir (Smirna), noiembrie 1994 - Acasă, martie 2003

În cel mai bun caz, asemeni alchimistului

Pentru că lumea există acolo unde eşti tăgăduit...

Unde nimic nu e posibil, amintirea devine necesară.

                                                            Lars Gustafsson

dat fiind că frontul atmosferic trece chiar prin plămânii tăi –

(linia tranşeelor sale – imediat în apropierea inimii) – şi

fiece respiraţie e o inevitabilă auto-divulgare sub-şoptită

dat fiind că mizerabilele companii de asigurare sunt cinic-sigure

că viaţa ta nu va depăşi cel mult o sută de ani în care

nu vei fi decât victima propriei speranţe sau

lipsei acesteia

dat fiind că adevărul curmat brusc interzis naşte urletul

în timp ce şarpele

eternităţii -  impasibilul oportunist cu sine însuşi -  îşi zice că

în cele din urmă trebuie s-o ia de la capăt şi

prinde a-şi devora propria coadă

ca şi cum arcuindu-se într-un sine-cerc-vicios/victorios

ceea ce ţie nu-ţi este dat

dat fiind că atunci când te plictiseşti de moarte de fapt

te plictiseşti de viaţă – şi una şi cealaltă ca definitivă posibilitate a

imposibilităţii oricăror altor posibilităţi

dat fiind că atunci când îţi faci datoria

iese că mai faci nişte datorii faţă de tine însuţi – astea

şi atâtea altele fiind date

negaţia sau afirmaţia

demnitatea şi caracterul sunt fatal necesare în destinul tău  care

deocamdată

asemeni alchimistului

se alege cu totalmente altceva decât presupusese în baza aşa-zisului

în cel mai rău caz...