Creaţia artistică este un lucru individual ce ţine de încrederea în resursele proprii. Ea este, de asemenea, o dovadă de curaj, curajul de a merge până în miezul lucrurilor

Vaclav Jamek s-a născut în 1949 la Kladno în Boemia. A făcut studii secundare la Dijon, apoi a studiat literatură comparată, limba şi literatura franceză şi psihologie la Universitatea Karol din Praga. Doctor în filozofie, duce o "dublă" viaţă literară, în franceză şi în cehă. Cariera sa, foarte eclectică, numără circa 15 ani de activitate editorială neîntreruptă, ataşând ulterior câteva funcţii în diplomaţie - calitate care i-a adus, printre alte misiuni, un post la ambasada Republicii Cehe din Franţa. A publicat poezie, eseu, piese de teatru, texte satirice, critică literară, cronici politice şi studii de lingvistică.

Dialogul care urmează a fost realizat la Praga, la sfârşitul lunii septembrie 2001, după numai două săptămâni de la atentatele teroriste de la New York şi Washington, al căror teribil impact se răsfrânsese şi asupra atmosferei din capitala cehă - oraş unde sunt amplasate câteva importante instituţii occidentale. Am fost însoţit în escapada mea acasă la scriitorul Vaclav Jamek – o locuinţă căptuşită de sus până jos de cărţi, tablouri şi CD-uri cu muzică bună - de mai vechiul nostru prieten, Jiřн Naљinec, cunoscutul traducător din literatura română, care şi-a asumat, generos, «preparativele» întâlnirii. În urma acestui «ping-pong» în trei, a rezultat un dialog nu numai despre creaţia amfitrionului nostru, ci şi despre fragilitatea gândirii critice, despre rolul culturii şi dispreţul cu care mai este tratată ea în societăţile de tranziţie, despre forţa manipulatoare a limbajului, despre legitimitatea îndoielii şi despre frica faţă de sfidările lumii moderne, despre «rigiditatea» lui Havel şi «relativismul» lui Kundera şi despre multe altele – un estuar bogat de sugestii şi referinţe, în care vom recunoaşte o seamă de «maladii» ale spiritului românesc, dar şi metehnele vieţii artistice şi intelectuale din Basarabia. Interviul cu Vaclav Jamek, alături de alte câteva dialoguri realizate la Praga, în anii 2000 şi 2001, vor completa un studiu supervizat de revista Contrafort pe tema evoluţiilor postcomuniste din Moldova şi Cehia, şi în particular, a raportului dintre politică şi morală în aceste două state.

Vit.C.

Barbaria este ceva ce vine din interiorul omului, iar noi nu putem să-i opunem decât o rezistenţă modestă, exprimată prin voinţa de a nu-i ceda

Vitalie Ciobanu: - Stimate domnule Vaclav Jamek, sunteţi unul din cei 40 de scriitori europeni prezenţi cu textele lor pe "Podul Europei" – un pod ce leagă oraşele Strasbourg (Franţa) şi Kehl (Germania) în ideea Europei Unite. Au trecut circa 3 ani de la acel eveniment care părea pandantul simbolic al unui proces ireversibil şi încurajator. Însă după tragicele evenimente de acum două săptămâni din Statele Unite, optimismul nostru a mai scăzut. Ce mai pot face scriitorii, intelectualii pentru a împiedica revenirea barbariei pe scena istoriei?

Vaclav Jamek: - Nu ştiu ce-ar putea face în acest caz scriitorii. Mi se pare că astăzi scriitorul este mult mai puţin influent şi mai puţin important decât în trecut şi că, de fapt, glasul lui nu este prea ascultat. Şi-apoi barbaria este ceva ce vine mai curând din interiorul omului şi deci nu putem să-i opunem decât o rezistenţă modestă, exprimată prin voinţa noastră de a nu-i ceda, de a nu ne lăsa influenţaţi de ea şi de a nu lăsa lucrurile în voia lor. În realitate, opiniile scriitorilor sunt din ce în ce mai neglijate, iar forţa lor este tot mai redusă.

Vit.C. : - Probabil că acest lucru este legat şi de puterea limitată a literaturii în lumea contemporană.

V. J.: - Importanţa cuvântului şi a literaturii este subestimată. Trăim în epoca avântului altor mijloace de comunicare în care se investeşte astăzi mai multă speranţă decât în literatură, iar vocea scriitorului este din ce în ce mai puţin auzită şi deci mai puţin influentă. Cred, totodată, că scriitorul trebuie să intervină în viaţa publică în calitatea sa de intelectual. Această intervenţie nu este însă întotdeauna bine văzută. Nu ştiu cum stau lucrurile în Moldova, dar în Cehia domneşte un soi de neîncredere, o rezervă faţă de intelectuali, ei nefiind ascultaţi nici de elitele politice şi nici de popor. Rolul lor nu este deloc uşor. Foarte des ei sunt cei care cunosc şi înţeleg cel mai bine problemele societaţii cehe, ale Europei, şi dau dovadă de o gândire matură în ceea ce priveşte politica globală. Unii din ei cunosc chiar soluţiile pentru anumite probleme ale lumii de azi. Societatea însă se arată foarte puţin dispusă să le asculte opiniile, care deseori incită la problematizare, la nelinişti şi îndoieli. Mai mult decât atât, se pare că există o veritabilă rezistenţă faţă de gândirea critică. Am asistat de curând, chiar în ţara noastră, în legătură cu tragicele evenimente din America, la un uimitor atac la adresa gândirii critice din partea oamenilor politici de dreapta, care i-au acuzat pe intelectuali de a fi complicii terorismului prin ideile pe care le-au emis. Această acuzaţie este în sine un exerciţiu inadmisibil de terorism intelectual din partea oamenilor politici. Faptul că o astfel de învinuire a putut fi formulată arată fragilitatea posturii intelectualilor. Oamenii sau alegătorii, ca să vorbim în termeni politici, chiar şi într-un regim democratic, nu ascultă de vocea raţiunii, dau dovadă de o lenevire a gândirii. Suntem martorii unei tendinţe spre o tragică simplificare, care se instalează în societatea noastră din moment ce oamenii nu acceptă o gândire mai structurată şi mai complexă. În consecinţă, consider că mai sunt multe lucruri de făcut şi multe subiecte de abordat în legătură cu gândirea critică care, din păcate, se află încă într-o poziţie fragilă.

Sunt foarte puţine şanse ca în Cehia, fost stat comunist, această gândire să capete pondere şi să influenţeze opinia publică şi deciziile politice. Cred că în vestul Europei, care nu a cunoscut tulburările din societăţile noastre, situaţia este mai puţin disperată. Scepticismul meu este însă temeinic în ceea ce priveşte Europa Centrală şi Orientală.

Rolul culturii este puternic subestimat de elitele ţării şi în acelaşi timp de masele populare, care nu creează o adevărată cerere culturală

Vit.C. : - Cum priviţi statutul omului de creaţie în Cehia de azi şi în Europa de Est, postcomunistă? Ce pondere mai au intelectualii în societatea Dvs.? 

V.J.: - Cred că menirea şi forţa intelectualului în acest context este o chestiune ceva mai diferită decât cea a rolului creatorului. Creaţia artistică nu este chiar atât de evident legată de evoluţia evenimentelor politice sau de starea societăţii. Aici este vorba de vigoarea talentului, iar creaţia este un lucru individual ce ţine de încrederea în resursele proprii. Ea este, de asemenea, o dovadă de curaj, curajul de a merge până în miezul lucrurilor. Creaţia nu este gândire, reflecţie, ci un fel de percepţie şi de muncă interioară asiduă. La fel, ea este o exteriorizare a ceea ce este revelat în acest travaliu interior. Aici asistăm la un alt fel de proces şi mă întreb dacă artistul de astăzi îşi conştientizează condiţia. Căci creaţia suscită întrebări de o natură diferită decât cele politice, iar una din întrebările ei majore sună aşa: mai este literatura o cale de cunoaştere şi dacă da, în ce fel? Şi dacă cunoaşterea prin artă, în cazul nostru prin literatură, dispare din cauza apariţiei altor mijloace, a altor suporturi comunicaţionale? Se vorbeşte tot mai mult acum despre forţa imaginii, care este într-adevăr copleşitoare. Totuşi mi se pare firesc că atâta timp cât limbajul este inevitabil şi rămâne cel mai perfect sistem de semne, literatura are un viitor. Doar că pentru moment suntem dezorientaţi şi nu ştim ce cale va lua literatura. Aceasta este una din problemele proprii domeniului creaţiei. Avem senzaţia că trăim într-o epocă nefastă literaturii şi mai ales nefavorabilă marii literaturi. Criticii importanţi spun chiar că literatura se "odihneşte" sau că e vorba de un fel de boală, de o infirmitate. Unii din autorii care apar sunt foarte buni, dar nu cu adevărat mari. Avem impresia că aceşti creatori nu au suficientă forţă pentru a înţelege lumea şi schimbările ei, pentru a extrage din realitate tot ce are ea de oferit, că suferă de un fel de frică sau de prudenţă. Ca şi cum ei nu ar avea suficient curaj pentru a merge mai departe în aventura lor artistică şi că din cauza acestei şovăieli, căutările lor sunt mai degrabă formale, adică nu reunesc forma cu fondul. Aceste căutări sunt vane şi se rotesc în jurul unor clişee existenţiale, negăsind nimic important de spus, ci doar diverse modalităţi de a spune.

Vit.C. - Credeţi că impactul culturii într-o lume în tranziţie ar putea fi mai mare?

V.J. : - În ceea ce priveşte impactul culturii asupra societăţii şi a importanţei ei, mă surprinde faptul că purtătorii de cuvânt ai societăţii, deci şi societatea, consideră cultura ca ceva de care te poţi lipsi, ceva nepractic, chiar inutil. Şi chiar dacă argumentele în favoarea culturii nu lipsesc şi oameni conştienţi de valoarea ei amintesc mereu comunităţii de ce avem nevoie de cultură, lucrurile nu se schimbă spre bine. Societatea nu este receptivă la această pledoarie în favoarea culturii şi aici pot spune că ne confruntăm cu un alt fenomen care afectează într-o măsură mult mai mică societăţile occidentale, tipic mai curând pentru societăţile postcomuniste. La francezi, bunăoară, chiar dacă se observă tendinţe similare, ele nu sunt comparabile cu criza de la noi şi nu pun în pericol existenţa însăşi a culturii. Consider, de fapt, că societăţile noastre, unde cultura este văzută ca ceva de prisos, există o căutare de noi repere culturale, iar acum trăim în timpul când vechile repere, considerate depăşite şi vetuste, sunt abandonate. Această detaşare de vechile modele culturale este însoţită în societatea cehă de un sentiment de trădare şi de o puternică neîncredere faţă de cultură în general. Cultura Cehiei, deşi elaborată în secolele XIX-XX şi având o autoritate considerabilă, nu a reuşit totuşi să prevină apariţia regimului comunist. Or, oamenii nu mai văd de ce ar urma aceeaşi cale. Ei nu cred că aportul culturii a fost important pentru evoluţia Cehiei, ceea ce este evident o eroare. Faptul că societatea cehă a cunoscut dezastrul comunismului nu se explică prin aceea că cultura s-a dovedit neputincioasă; mulţi alţi factori au tras mai greu la cântarul istoriei. Dar, întrucât cultura a pretins o vreme să aducă răspuns tuturor problemelor esenţiale ale societăţii cehe, astăzi observăm, aşa cum spuneam, un fel de mefienţă faţă de ea, suntem invadaţi de un dispreţ cvasi-unanim faţă de orice manifestare culturală, iar faptul că ea, cultura, determină caracterul societaţii, că este legată de însăşi existenţa ei, nu mai pare în ochii multora un lucru indiscutabil. Cred că acest nihilism cultural este provizoriu, însă forţa ignoranţei nu trebuie subestimată. Dispreţul faţă de cultură a început să fie implantat încă din timpurile comuniste, prelungindu-se până în epoca economismului triumfător. Odată debarasaţi de regimul comunist, nu am rezolvat problema neîncrederii şi a dispreţului faţă de cultură. De fapt, aceste atitudini au devenit o tendinţă dominantă în anii 1960-1970, atunci când a intervenit o mare criză culturală. Efectele ei se resimt şi astăzi pentru că oamenii s-au obişnuit să creadă că utilitatea culturii este îndoielnică şi această opinie este întărită de "elitele" societăţii. Pun elitele între ghilimele pentru că este vorba de nişte indivizi ieşiţi din creuzetul standardizării şi care gândesc în funcţie de ceea ce au avut ei de trăit. Existenţa lor a fost una trunchiată, deteriorată de vicisitudinile istoriei, de aceea ei continuă să aibă o viziune destul de sărăcăcioasă asupra vieţii. Chiar şi în capitalism, în forma în care s-a impus el la noi, nu se scontează decât pe mediocritate şi încă pe una destul de agresivă. Rolul culturii este puternic subestimat de elitele ţării şi în acelaşi timp de masele populare, care nu creează o adevărată cerere culturală. Ne aflăm într-o situaţie foarte dezagreabilă de autoapărare urgentă şi dramatică.

Vit.C.: - Aş dori să-mi vorbiţi despre cărţile pe care le-aţi scris şi, de asemenea, despre parcursul Dvs. de artist în vechiul regim.

V.J. : - Am publicat deja şase cărţi, două sunt în curs de apariţie, iar un alt text se află în stadiu final de redactare. În total, am în jur de zece volume. Nu am scris deocamdată romane. Nu exclud această posibilitate în viitorul apropiat. Chiar în momentul de faţă sunt pe cale de a concepe un fals roman. De fapt, acesta poate fi considerat mai degrabă un text cu dominantă narativă. Am făcut poezie de două feluri, poezie "serioasă" şi poezie umoristică. Am scris texte de reflecţie introspectivă, pot zice nişte eseuri. Am scris despre unii autori şi despre literatură în general. După căderea fostului regim am intervenit de mai multe ori în dezbaterile politice şi am publicat mai multe articole de analiză politică, lucru pe care nu-l mai fac de ceva timp. Mi-am propus să nu mai intervin în mod direct în dezbaterile politice decât foarte rar. Anul trecut, bunăoară, m-am pronunţat în legătură cu legea electorală pe care am găsit-o revoltătoare. Altfel, fac multe traduceri din franceză. Cărţile pe care le-am publicat sunt în cehă cu excepţia primei mele cărţi editate în Franţa, în 1989, la Grasset. Este cea mai importantă şi mai recunoscută carte a mea, Traitй des courtes merveilles (Tratat despre scurtele miracole), care a avut răsunet în Franţa, unde am obţinut pentru ea şi un premiu literar. Este un fel de eseu...

Vit.C.: - Un gen foarte gustat în Franţa...

V.J.: - Nu ştiu dacă este aşa. Cred că acum acest gen este uitat. În tot cazul, a fost o carte care a avut un ecou favorabil în Franţa. Nu a fost tradusă în cehă, prin urmare cititorul de la noi nu a avut posibilitatea s-o citească. Textul este o reflecţie introspectivă şi autobiografică cu elemente narative. Ca gen literar nu este text filosofic, ci eseu. Cred că în confuzia genurilor literare care domină actualmente în Franţa mulţi autori au fost tentaţi să vadă în textul meu un roman, chiar dacă eu nu am avut intenţia să provoc această neînţelegere.

Toate textele pe care le-am publicat în cehă precedă acest eseu. Am început să public poezie începând cu 1992, după care am scris un calendar, un fel de Almanah al lui Taica Ubu, adaptat la condiţiile cehe, o culegere de texte umoristice, "patafizice". Aceste carţi le-am scris înainte de 1989, dar le-am publicat mai târziu. Am scris şi am publicat doar o singură carte după căderea comunismului. Este un volum de reflecţii despre bunul uz al limbii şi despre atenţia pe care o acordăm felului în care vorbim. La fel, voi publica curând o culegere care va reuni mai multe articole de-ale mele din presa periodică, prefeţe şi postfeţe, impresii, interviuri etc.

În ceea ce priveşte activitatea mea pe timpul vechiului regim, pot spune că nu existam ca autor. Aveam o existenţă larvară, de  traducător. Mai traduc şi acum dar mult mai puţin. Am tradus recent o antologie de texte ale lui Henri Michaux, importantă pentru mine. Majoritatea traducerilor mele au fost publicate în anii 1970-1980. Până în 1989, anul apariţiei cărţii în franceză, nu a fost publicat nici un text de-al meu, cu excepţia postfeţelor la cărţile traduse. Am decis să scriu în franceză la un moment dat din cauza impasului literar în care m-am aflat. Nu puteam să prevăd când va cădea regimul, iar aşteptarea acestui eveniment îmi deschidea o perspectivă infinită de imposibilităţi. Pentru ca să evadez într-un fel care-mi aparţinea numai mie, am început să scriu în franceză, metodă care până la urmă s-a dovedit eficace.

O comunitate care nu-şi îngrijeşte limbajul se rupe de posibilitatea de a gândi complex şi poate sfârşi prin a nu mai gândi deloc

Vit.C.: - Vorbiţi-mi despre preocuparea Dvs. de a defini limba cehă actuală.

V.J.: - Aceste texte despre bunul uz al limbii au făcut parte dintr-o serie de reflecţii relativ conservatoare, un fel de cronici, publicate într-un săptămânal literar. Ele au apărut ca reacţie la o reformă parţială a ortografiei care în opinia mea aducea mai multe probleme decât soluţii. Acţiunea mai era agravată şi de faptul că a fost impusă de autorităţi fără consultarea lingviştilor.

Observ multă neglijenţă şi desconsiderare faţă de exprimarea verbală mai ales la persoanele care ţin discursuri publice: jurnalişti, politicieni etc. Ei socot corectitudinea vorbirii o chestiune privată a fiecăruia. Cred că este greşit să se gândească astfel. Mai mult decât atât, cred că este o minciună conştientă, nu doar neglijenţă, căci chestiunile limbii, se ştie, sunt şi chestiuni politice. Cel ce stăpâneşte limbajul posedă putere asupra oamenilor. Mi se pare că se încearcă ştergerea din memorie a ceva important legat de uzul limbii. Eu am încercat să amintesc aceste lucruri, dar într-o manieră mai amuzantă. Am analizat multe fenomene lingvistice concrete cu mult umor. De altfel, cartea s-a v`ndut bine, ceea ce dovedeşte faptul că publicul a acceptat-o cu plăcere. Nu am uitat de persoanele care resimt nevoia de a-şi îngriji limbajul, dar care nu se află în mediile potrivite, ei neavând acces la subtilităţile lingvistice. Am vrut să amintesc pur şi simplu că limba este ceva important, care nu serveşte doar comunicării la nivel elementar, dar că exprimă de fapt ceea ce suntem, întreaga realitate umană: de la sentimentele cele mai simple până la gândurile cele mai complexe.

O comunitate care nu-şi îngrijeşte limbajul se rupe de posibilitatea de a gândi complex şi poate sfârşi prin a nu mai gândi deloc. Preocuparea mea în acest articol era să arăt importanţa îngrijirii limbii mai ales la nivelul superior. Un limbaj îngrijit trebuie să prezerve cultura înaltă înainte de a propune oamenilor, într-o manieră democratică, mijloacele pentru a accede la cultura lingvistică. O altă problemă este predarea limbii. Limba trebuie să fie accesibilă tuturor, dar această accesibilitate nu trebuie să dăuneze limbii, în calitatea ei de element principal al culturii. Аm căutat să aduc această chestiune în atenţia publicului, cu ajutorul cărţii mele. 

Vit.C.: - Fără să mai vorbim de facilitatea manipulării printr-un limbaj simplist...

V.J.: - Cu cât uităm mai des de importanţa acestui instrument care este limba, cu atât mai mult suntem expuşi la manipulările celor ce deţin acest instrument şi cu atât le facem mai uşoară misiunea. Ei nu au nevoie să recurgă la tertipuri rafinate atâta timp cât oamenii sunt convinşi că în materie de vorbire putem să ne mulţumim cu ceva destul de primitiv. În acest caz şi mijloacele de manipulare sunt la fel de primitive. Din moment ce complicăm jocul vorbirii, complicăm şi jocul manipulatorului, îi facem sarcina mai dificilă.

Vit.C.: - Ca să ne întoarcem la activitatea Dvs. literară, ştiu că aţi abordat şi dramaturgia.

V.J.: - Am scris şi o piesă de teatru, într-adevăr, de altfel primul meu text în cehă publicat după 1989. Această piesă face parte mai curând din corpusul umoristic al scrierilor mele şi se aliniază la principiile teatrului absurdului. Nu am vorbit despre ea pentru că nu a fost niciodată montată pe scenă şi cred că nimeni nici nu-şi mai aminteşte de această piesă. Ar trebui s-o introduc în vreun volum, pentru că atunci a fost editată doar de o agenţie de teatru care publica texte pentru uzul teatrului, nu al publicului. Dar nici teatrul în cauză nu a profitat de pe urma piesei mele. De altfel, presa culturală nu se prea mai înghesuie să publice dramaturgie.

Franţa mi-a adus conştiinţa legitimităţii absolute a îndoielii, a spiritului critic

Vit.C.: - Domnule Jamek, aveţi relaţii strânse şi fructuoase cu Franţa şi cu literatura franceză, aţi locuit mult timp în "hexagon" şi cunoaşteţi cumva din interior realităţile acestei ţări. Ce influenţă a avut literatura franceză asupra scrisului Dvs.?

V.J.: - Literatura franceză a avut o mai mare importanţă pentru mine decât literatura cehă. Duc de fapt o dublă existenţă ca scriitor: cea de autor francofon şi de autor ceh. Franţa pentru mine a fost mai întâi o stare de spirit (mi-am făcut studiile liceale în această ţară). Franţa mi-a adus conştiinţa legitimităţii absolute a îndoielii şi a punerii la îndoială, a spiritului critic. Această conştiinţă este intrinsecă culturii franceze, lucru care se observă şi în sistemul lor de învăţământ. Franţa mi-a adus ceva foarte important în afara limbii franceze - ea mi-a permis să fac o muncă interioară pe care altfel n-aş fi făcut-o. Franţa a modificat viziunea mea asupra lumii şi mi-a dat o încredere în mine pe care nu aş fi obţinut-o în cultura cehă, care are un spirit diferit. Am fost foarte tulburat să învăţ în Franţa că pot să pun universului orice întrebare, că am acest drept. Nu mai vorbesc de literatura franceză, pe care am putut s-o abordez prin intermediul limbii, ceea ce a şi constituit pentru mine un capital imens, pentru că foarte mulţi autori francezi importanţi nu erau traduşi în cehă la acea vreme. Mă gândesc la Henri Michaux, Michel Leiris, Proust, Valйry, Montaigne, Jarry şi mulţi alţii. Cum am mai spus, literatura franceză m-a format într-o măsură mult mai mare decât literatura cehă. Totuşi, pe unii autori cehi i-am iubit foarte mult, cum sunt simboliştii cehi şi nu numai. Mai este şi o tradiţie a genului umoristic în Cehia care se înrudeşte pe undeva cu umorul francez. Ca dovadă, Jarry este foarte bine primit de către publicul ceh. Nu vreau să minimalizez identitatea mea cehă. Înclin să cred că sinteza acestor două culturi s-a produs, în cazul meu, într-un fel foarte interesant.

Vit.C.: - Dar ce loc ocupă Franţa şi spiritul francez în destinul Cehiei? Ţara Dvs. se află, în virtutea unor împrejurări istorice şi a unor condiţii de vecinătate geografică, sub influenţa Germaniei. Există o concurenţă între cele două centre de spiritualitate – franceză şi germană – în Cehia?

V.J.: - Cred că astăzi problema nu se mai pune în acest fel, având în vedere faptul că influenţele franceză şi germană au mai puţină importanţă decât înainte. Istoric vorbind, cehii sunt mai "nemţi" decât le-ar place să o recunoască, pentru că au fost puternic influenţaţi de cultura germană. Prin secolul XVIII, elitele culturale cehe au început să caute modalităţi de a se desolidariza de cultura germană şi de a crea un spirit ceh, o cultură cehă distinctă. Am fost formaţi cu conştiinţa opunerii la cultura germană. Această tendinţă s-a accentuat şi mai mult după al doilea război mondial. Înainte de război, cunoaşterea Germaniei era destul de răspândită în colectivitatea cehă, iar apoi oamenii s-au grăbit să uite moştenirea germană. Influenţa franceză intră în joc destul de târziu, istoria raporturilor culturale cu Franţa suprapunându-se cu modernitatea şi cu literatura acesteia. Ele se afirmă începând cu sfârşitul secolului XIX şi durează până în a doua jumătate a secolului XX, în anii '60. Cehii au căutat în civilizaţia franceză o contrapondere la influenţa germană, iar influenţa franceză a coincis cu perioada cea mai glorioasă a culturii cehe. Cultura franceză a contat mult pentru câmpul cultural ceh, dar nu se poate spune şi inversul. Cultura cehă nu i-a interesat niciodată pe francezi, excepţie făcând opera lui Kundera care a transformat şi limba cehă. Cehii, din contra, veneau foarte des la Paris, iar unii din ei chiar se instalau şi deveneau celebri. Cultura franceză, prin literatura şi prin artele sale plastice, a fost determinantă pentru dezvoltarea avangardelor şi a modernităţii cehe. Această influenţă traversează războiul, devine ceva mai slabă, dar rămâne importantă o dată cu existenţialismul, până în anii '60, după care este anulată din cauza, cred, a caracterului său cartezian susceptibil în ochii comuniştilor de a răsturna sistemul. Bănuiesc că tot din această cauză a avut loc şi un blocaj considerabil în literatura franceză, mai ales către anii '70. Această criză a literaturii în Franţa a determinat cultura franceză să părăsească scena cehă pentru ca să nu mai revină niciodată. Autorii cehi de astăzi îşi caută modelul mai curând în cultura anglo-saxonă, în America, iar Franţa nu mai constituie un punct de referinţă decât pentru foarte puţini. Cultura franceză a fost importantă pentru Cehia mai ales la începutul secolului XX până în anii 1930, atunci când şi relaţiile bilaterale cu statul francez au fost mai dinamice.

Politica oficială franceză este importantă într-o oarecare măsură şi acum, ea contribuind cumva la promovarea culturii franceze mai ales prin traducerea de carte. Fără susţinerea statului francez am fi avut, probabil, foarte puţine traduceri din franceză în cehă. În acest punct, politica culturală a Franţei este consecventă şi mult mai puternică decât cea anglo-saxonă, prea sigură de ea ca să mai simtă nevoia să fie susţinută. Francezii sunt conştienţi de faptul că e nevoie de muncă pentru a te impune, aceste rezultate sunt însă incapabile să cucerească publicul ceh. În ceea ce priveşte propagarea culturii franceze, nu se percepe foarte clar rolul intelectualului francez în mişcarea de antiglobalizare. De altfel, nici la noi această chestiune nu se află în centrul preocupărilor publice şi-i interesează doar pe câţiva intelectuali care nici măcar nu sunt populari.

Vit.C.: - Eu am întâlnit în mai multe rânduri printre intelectualii francezi această atitudine antiglobalistă, ceea ce ne uimeşte pe noi, intelectualii din Europa de Est.

V.J.: - Nu există, din păcate, un dialog între intelectualii francezi şi intelectualii cehi. La limită, avem din când în când câte un text tradus de ambele părţi, dar în general nu prea sunt contacte între opinia intelectuală franceză şi gândirea cehă. Chiar şi cei care în Cehia critică unele aspecte ale "totalitarismului economic", prezentat sub eticheta mondializării, n-o fac în acord cu ceea ce se spune în Franţa. Opiniile critice formulate în Cehia la acest subiect sunt ecouri venite din Germania sau din lumea anglo-saxonă, Franţa lipsind totalmente din câmpul dezbaterilor. Puţinele contacte intelectuale cu Franţa au rămas încă din epoca disidenţei anticomuniste. Se resimte astăzi o oarecare influenţă a filosofului postmodernist Franзois Lyotard şi se observă o oarecare deschidere faţă de unii intelectuali francezi de dreapta, adesea de o importanţă minoră în Franţa. Cu toate acestea, nu consider că am avea astăzi un schimb intens între gândirea cehă şi cea franceză.

Intelectualii cehi dezvoltă un fel de ideologie destinată celor înfricoşaţi de sfidările lumii moderne. Uităm că rolul intelectualului este de a formula întrebări şi nu de a apăra o ordine a lumii

Vit.C.: - Credeţi oare că un veritabil intelectual ar trebui să fie de stânga şi că ideile de stânga constituie esenţa însăşi a atitudinii omului de spirit în această lume, unde resursele pentru cultură şi învăţământ sunt tot mai reduse? Este firesc oare pentru un intelectual să ia o atitudine antiglobalistă şi anticapitalistă? Este oare o fatalitate pentru libera conştiinţă de a se alinia la stânga eşichierului politic?

V.J.: - La noi intelectualii se solidarizează mai curând cu ideile de dreapa, lucru care-i împiedică să vadă problemele sociale cu suficient curaj şi deschidere şi să fie cu adevărat critici. Ei preferă să nu vadă unele lucruri sau să le minimalizeze importanţa decât să le pună la îndoială, aceasta apărându-le ca prea periculoasă pentru buna lor conştiinţă. Cred totuşi că până şi o gândire de dreapta poate să se acomodeze cu spiritul cartezian, numai dacă nu "îngheaţă" într-o părere fixată o dată pentru totdeauna. Efervescenţa gândirii nu este apanajul unui partid politic. Frica intelectualilor cehi de a se angaja într-o gândire critică este aceeaşi cu frica autorilor cehi de care am vorbit mai sus şi care nu au curajul să vadă viaţa oamenilor aşa cum este ea. Ei se complac într-un soi de estetism postmodern, propovăduind gratuitatea şi detaşarea de orice grijă existenţială. Nu toţi autorii cehi gândesc aşa, dar aceasta este totuşi tendinţa care sare cel mai mult în ochi în ceea ce îi priveşte. Intelectualii se află în aceeaşi situaţie. Ei dezvoltă un fel de ideologie destinată celor înfricoşaţi de sfidările lumii moderne. Această atitudine se explică prin opinia destul de răspândită în Cehia că gândirea de stânga a cauzat dezastre. Prin asimilarea ideilor de stânga cu comunismul pe care l-am trăit s-a creat o reacţie destul de iraţională la gândirea de stânga. Se uită că rolul intelectualului este de a formula întrebări şi nu de a apăra o ordine a lumii, mai ales ca reacţie la experienţa insuportabilă pe care am trăit‑o înainte.

Eu prefer căutarea unei viziuni existenţiale în literatură, pentru mine scriitorii valoroşi sunt acei care nu uită acest principiu, fiind mai curând modeşti în modul lor de exprimare

Vit.C.: - Ce opinie aveţi despre dezvoltarea literaturii cehe în ultimii zece ani? Despre creaţia scriitorilor tineri?

V.J.: - Nu prea cunosc tot ce s-a produs în ultimul timp. Se pare că are loc o emergenţă a unui număr mare de titluri şi autori pe care nici măcar istoricii literari nu reuşesc să-i treacă în revistă. Este greu să ne dăm seama cum a evoluat literatura cehă în aceşti ultimi ani pentru că a avut loc o veritabilă afluenţă de opere, dar în acelaşi timp foarte puţini oameni se mai interesează de literatură, cititorul fiind decepţionat, iar critica literară, defectuoasă.

Vit.C.: - De ce această decepţie?

V.J.: - Una din raţiuni rezidă în precaritatea materială a potenţialilor critici. Majoritatea criticilor nu sunt remuneraţi aşa cum ar trebui şi din această cauză ecoul critic al cărţilor editate este hazardat şi minat de neîncredere. Ne recunoaştem cu greu în acest discurs literar critic. Pe de altă parte, observăm în literatura cehă o întoarcere în forţă a autorilor cunoscuţi în timpurile disidenţei comuniste, precum şi a scriitorilor exilului. Au apărut de asemenea numeroşi autori care au obţinut o oarecare greutate în câmpul literar ceh. Pentru mine însă sunt mai multe lucruri neclare în acest nou peisaj literar. De pildă, eu nu-mi pot explica succesul de critică şi de public al unor scriitori mai mult dec`t minori. În ceea ce priveşte poezia, sunt departe de a cunoaşte totul pentru că s-a editat imens, dar cred totuşi că au apărut o serie de poeţi destul de buni. Aşa cum am mai spus, doctrina literară dominantă este cel mai des acest postmodernism care pledează pentru un fel de gratuitate...

Vit.C.: - Şi în literatura română se întâmplă acelaşi fenomen...

V.J.: ... literatura este concepută ca un joc, se practică intertextualitatea, deşi artizanii săi nu deţin un grad suficient de cultură pentru a utiliza acest procedeu tipic postmodernist. De fapt, cel mai bun lucru pe care ar putea să-l facă scriitorul la noi astăzi este să se raporteze la propriile sale resurse culturale. Eu prefer căutarea unei viziuni existenţiale în literatură, pentru mine scriitorii valoroşi sunt acei care nu uită acest principiu, fiind mai curând modeşti în modul lor de exprimare.

La toate defectele criticii şi ale receptării operelor, ar trebui să adaug problema cărţilor care sunt prea scumpe şi greu vandabile. Nu există o veritabilă comunitate culturală în Cehia. Viaţa literară supravieţuieşte datorită unor mici cenacluri, iar editarea cărţilor este în suferinţă. Din aceste motive, nu avem un spaţiu literar public suficient de viu şi dinamic.

Între "rigiditatea" lui Havel şi "relativismul" lui Kundera

Vit.C.: - Ce puteţi spune despre evoluţia lui Milan Kundera, relativ la recentele sale opere publicate în Franţa?

V.J.: - Milan Kundera se află, în opinia mea, la capătul creaţiei lui. Cărţile sale cele mai mari au fost deja scrise şi, numai dacă nu mă înşel, el nu va mai scrie nimic important. Nu vreau să-i judec prea sever opera care are calităţi remarcabile în plan literar. Trebuie spus însă că ultimele sale scrieri sunt mai degrabă minore. Evoluţia lui mi se pare destul de ciudată, cu această izolare de lume pe care a ales-o şi cu această grijă patetică de a‑şi ordona propria posteritate, indicând ce trebuie şi ce nu trebuie să se facă cu textele sale. Găsesc cu totul vană această grijă pentru că nimeni nu va ţine cont de indicaţiile lui, să nu înţeleagă el acest lucru?

Vit.C.: - Ce aţi alege Dvs. ca atitudine existenţială: modelul lui Vaclav Havel sau pe cel al lui Milan Kundera? Mă refer la rolul creatorului în viaţa cetăţii.

V.J.: - Nu cred că aş alege una din aceste două atitudini. Dezbaterea între Havel şi Kundera se referea la renegarea istoriei şi la învăţămintele pe care le putem trage din lecţia trecutului. În acest punct sunt mai curând pesimist şi înclinat să cred că ironia istoriei va ieşi de fiecare dată învingătoare. Este o idee înrudită mai curând cu poziţia lui Kundera, dar n-aş vrea să deduc aceleaşi concluzii cinice pe care el le-a tras. Cred până la urmă că oricare ar fi ironia istoriei şi derâderea pe care o înfruntăm trebuie să rămânem în adevărul pe care l-am descoperit, pâstrându-ne fidelitatea faţă de noi înşine. Astfel, atitudinea lui Havel este mai constructivă şi mai adevărată, cu toate nuanţele de rigoare. În faţa abisurilor realităţii pe care le putem trăi şi a tuturor trădărilor pe care viaţa ni le rezervă, atitudinea lui Havel este mai corectă. Totuşi, cred că Havel a uitat că a-ţi rămâne fidel sieşi nu este un lucru univoc şi nici lipsit de ridicol şi, în definitiv, aceasta nici nu este atât de posibil precum pare. Cu alte cuvinte, Havel a uitat o dată în plus de relativitatea lucrurilor, absolutizându-şi un pic prea mult poziţia.

Mi se pare evident că e nevoie de o oarecare doză de cinism pentru a exercita puterea. Ceea ce consider condamnabil este justificarea deciziilor politice şi a scopurilor absolut instrumentale prin raţiuni de ordin moral

Vit.C.: - Cum vi se pare raportul dintre politică şi morală în lumea de azi? Activităţile unor guverne se întemeiază, cel puţin la nivel retoric, pe principii morale, însă, se pare, există "etici" diferite, unele dintre acestea, după cum vedem – cea nihilistă, cea fundamentalist islamică –, răspândeşte ura faţă de celălalt, diferit, şi urmăreşte distrugerea lui. Politicile exprimă anumite interese care pot fi aduse pe o linie a echilibrului, pot fi temperate şi "îmblânzite", dar cum să reconciliem principii şi credinţe opuse?

V.J.: - Să nu uităm că politica şi morala sunt două lucruri diferite, fuziunea lor poate duce la fanatism. În domeniul politicului trebuie acceptată o oarecare abordare instrumentală, iar morala în domeniul politicului impune interdicţii de nedepăşit. Politica în sine este un exerciţiu foarte dificil pentru o persoană onestă, deoarece trebuie acordate mijloacele cu scopurile, fără să se comită prea multe crime. Mi se pare evident că e nevoie de o oarecare doză de cinism pentru a exercita puterea. Ceea ce consider însă condamnabil şi, după toate aparenţele, greu de evitat este justificarea deciziilor politice şi a scopurilor absolut instrumentale prin raţiuni de ordin moral. Mă întreb dacă această uzurpare a moralei de către politic va sfârşi prin a compromite cauza drepturilor omului? Ne servim de ea doar atunci când ne convine. Or, se ştie că morala este ceva ce trebuie aplicat în toate cazurile şi peste tot în lume; în caz contrar, nu putem vorbi de morală.

În domeniul politicului e nevoie de multă prudenţă în ceea ce priveşte diferitele uzuri ale moralei. Trebuie evitate două extreme: pe de o parte, cinismul politic care se serveşte de morală şi, pe de altă parte, un fel de rigiditate morală care împiedică o dinamică firească a politicului. Raporturile între politică şi morală sunt importante, dar aceste domenii trebuie ţinute relativ separat. E cazul să ne dăm seama de limitele morale ale politicului şi să recunoaştem că imoralitatea îi este intrinsecă. Trebuie evitată această ipocrizie prin care se încearcă să se facă, în numele moralei, ceva ce serveşte doar intereselor politice sau economice.

Vit.C.: - Domnule Vaclav Jamek, vă mulţumesc pentru acest dialog.

Praga, septembrie 2001