Un critic iconoclast

"Dacă privim cercetarea asupra civilizaţiei medievale dintr-o perspectivă fie şi moderat raţionalistă, observăm că multe dintre trăsăturile ei actuale pot fi interpretate ca nişte simptome ale degenerării": aşa îşi încheie Alain Guerreau amplul repertoriu al carenţelor medievisticii contemporane franceze şi trebuie spus că fraza citată este, în comparaţie cu altele din cartea pe care o comentez, una ponderată... Ar fi prea blînd să spun despre ea că este o carte critică. Mai corect ar fi să scriu "distrugătoare" sau "devastatoare", căci autorul nu "iartă" nimic şi pe nimeni. Scris cu vervă, polemic, volumul pune în discuţie înseşi fundamentele cercetărilor de istorie medievală din ultimii 50 de ani şi ceva, precum şi rezultatele lor (considerate de Guerreau, în proporţie covîrşitoare, ca irelevante). Nimic nu-l mulţumeşte pe istoricul francez: nici modul cum este înţeleasă astăzi civilizaţia Evului Mediu, nici metodele prin care ea este examinată, nici organizarea instituţională a profesiunii, nici aptitudinile ştiinţifice ale membrilor breslei (în această din urmă privinţă, singurul care are dreptul la respect este Jacques Le Goff, dar – aparent – numai pentru sinteza sa din...1964, Civilizaţia Occidentului medieval. Numele celorlalţi confraţi – cu una sau două excepţii – nu sînt pomenite, dar acest lucru nu trebuie să ne înşele: ţinta colectivă a criticii sale virulente sînt toţi reprezentanţii "noii istorii"). Ce anume le impută Alain Guerreau colegilor săi de disciplină? În esenţă, trei lucruri: o perspectivă greşită de abordare, o metodă desuetă de cercetare, o fragmentare excesivă a obiectului de studiu. Să le luăm pe rînd.

Carenţa de perspectivă, crede Guerreau, constă într-o inadecvare. Din secolul al XVIII-lea încoace, tendinţa cercetătorilor moderni este de a gîndi societatea medievală – şi orice tip de societate – în termenii unor categorii parcelare (politica, dreptul, religia, economia). Aceste categorii au apărut – spune Guerreau – în urma unei "duble fracturi conceptuale": dispariţia noţiunilor de ecclesia şi dominium. Nu a fost vorba, aici, de o simplă substituire de ordin terminologic. De fapt, ceea ce s-a întîmplat a fost o schimbare de paradigmă (în parte naturală, în parte provocată), menită să legitimeze o nouă ordine socială. Prin ecclesia şi dominium nu s-au pierdut doar două noţiuni. Dislocată a fost însăşi perspectiva holistă (integratoare) din care acestea făceau parte, o perspectivă care nu diferenţia între diversele compartimente ale realităţii, ci le trata unitar, ca o singură entitate. Astăzi, potrivit tradiţiei intelectuale inaugurate de Lumini, noi "traducem" ecclesia şi dominium prin "biserică" şi "proprietate". Or, acest lucru este complet fals. "Biserica" în Evul Mediu nu a fost (doar) o instituţie, ci un nume care desemna un mod de a fi laolaltă, în timp ce "proprietatea" privea nu controlul exclusiv (cu dreptul său aferent) asupra unui bun oarecare, ci o suprapunere complexă de "stăpîniri", care includea nu numai bunuri, ci şi autoritatea asupra unor oameni.

În rezumat, ceea ce s-a petrecut de două sute şi mai bine de ani încoace cu optica noastră asupra societăţii medievale poate fi definit ca un efect exagerat de "familiaritate": pentru a putea critica şi delegitima Evul Mediu (Vechiul Regim), filosofii Luminilor l-au adus mai "aproape", vorbind despre el exact în termenii întrebuinţaţi pentru a acredita noua ordine socială şi politică pe care o visau. De atunci şi pînă astăzi, noi procedăm riguros la fel: folosim – ce-i drept – vocabularul documentelor medievale, dar îl investim cu sensuri prezente, în discordanţă cu logica societăţii care l-a produs. Trebuie – spune Guerreau – să redescoperim alteritatea acestei epoci şi s-o abordăm ca pe o realitate globală. "Visez – scrie el – la ziua în care nici un medievist nu se va putea declara specialist fără să manifeste o suficientă capacitate de a gîndi societatea medievală ca un tot" (p. 236). Şi mai departe: "Sîntem datori să atragem încă o dată atenţia, cu fermitate, asupra unităţii civilizaţiei medievale, asupra dominaţiei unei logici de ansamblu, asupra absenţei sensului în afara legăturii dintre părţi şi întreg...Ultima ratio a medievistului – a oricărui medievist! – poate fi enunţată foarte simplu: prin ce anume ne ajută cutare sau cutare analiză să înţelegem mai bine dinamica societăţii medievale europene?... Singurul obiect de studiu al medievistului este societatea medievală" (p. 243-244).

Pierderea viziunii de ansamblu a mers mînă în mînă cu hiperspecializarea şi fragmentarea în exces a cercetării. Medieviştii au devenit, treptat, remarcabili cunoscători ai cîte unui domeniu, dar, acest lucru, în loc să conducă la un proces de "complexificare" a realităţii explorate a sfîrşit, dimpotrivă, prin a-i compromite iremediabil unitatea. Astăzi, avem remarcabili editori de documente, paleografi, codicologi, genealogişti, specialişti în heraldică etc., dar avem din ce în ce mai puţini istorici ai Evului Mediu. "Nici o focalizare a cercetărilor – afirmă Alain Guerreau – nu are o justificare dacă finalitatea ei nu este subordonată cu grijă unei perspective generale... Orice revendicare de independenţă a unui sector local trebuie să fie eradicată, autonomia... trebuind să-şi găsească locul într-un sistem de ansamblu" (p. 243-244).

Acest lucru nu este însă posibil, spune Guerreau, fără o recalificare a medieviştilor, de ordin conceptual şi teoretic; cu alte cuvinte, fără reînvăţarea unor metode (modele) de analiză eliberate empirism. "Istoricii care au construit medievistica – scrie autorul – au folosit noţiunile bunului simţ contemporan, a căror presupusă atemporalitate garanta posibilitatea unei lecturi directe a documentelor – bază a unei metode care nu urmărea nimic dincolo de trierea între adevărat şi fals" (p. 263). Or, lucrurile trebuie să se schimbe. Soluţia – crede Guerreau – nu poate fi decît în multispecia­lizare, ceea ce înseamnă recuperarea conjuncţiei dintre istorie şi ştiinţele sociale (desfăcută la începutul secolului XX) şi înzestrarea medievistului cu o pregătire teoretică şi o armatură conceptuală indispensabile unei cercetări cu adevărat novatoare. "Trebuie – scrie istoricul – să-i cerem fiecărui medievist în devenire să dispună de o «competenţă la vîrf»...în cel puţin două-trei «specialităţi» nonconexe: să ştie să mînuiască mistria la fel de bine precum ştie să descifreze vechile documente; să se ocupe atît de cultura grîului, cît şi de concepţia asupra euharistiei la Toma d’Aquino; să analizeze ereziile atît sub aspectul lor de contestare generală a reprezentărilor dominante, cît şi sub acela de tulburare concretă a ordinii sociale...Iar înainte de toate să ştie să-şi coreleze în mod convenabil unghiurile de abordare cu dinamica generală a cercetării asupra istoriei Europei medievale" (p. 244). Urgenţa unui asemenea program este cu atît mai mare, cu cît – iar aici Alain Guerreau mi se pare că are încă o dată dreptate – numai el îi poate face pe medievişti să redescopere criteriile generale de validare a rezultatelor cercetării. Estomparea acestor criterii prin exces de specializare se face vinovată de atrofierea spiritului critic, iar dispariţia spiritului critic duce la proliferarea non-valorilor.

Felul în care m-am străduit să rezum pînă aici argumentaţia lui Alain Guerreau îi lasă deoparte – mărturisesc – savoarea şi verva polemică. Istoricul francez scrie cu pasiune, direct şi fără alte menajamente decît – am spus-o deja – trecerea sub tăcere a numelor pe care le incriminează. Aceasta nu înseamnă că lucrurile despre care el ne vorbeşte nu sînt, uneori, mai complicate. Uneori, chiar puţin diferite. Polemizînd, Guerreau mai şi simplifică. Bunăoară, putem fi de acord cu necesitatea de a-i restitui societăţii medievale alteritatea, pentru a o înţelege mai bine. Acest lucru, însă, a fost deja făcut (sau, mă rog, încercat), iar fosta istorie a mentalităţilor colective (numită şi a reprezentărilor) a constituit tocmai expresia acestui efort de "îndepărtare". Guerreau forţează aici o uşă (aproape) deschisă chiar de către unii dintre cei pe care el îi critică. În al doilea rînd este foarte uşor de vorbit de "multispecializare" metodologică, dar este vorba de o cerinţă nu spun imposibilă, ci foarte greu de îndeplinit, în condiţiile în care medieviştii, spre deosebire de "modernişti" şi de "contemporaneişti" au a deprinde, mai întîi, tehnicile specifice domeniului lor de studiu (în primul rînd limba izvoarelor) şi cîte ceva din disciplinele conexe fundamentale (heraldică, genealogie, sfragistică etc.), indispensabile practicării acestei "meserii". Altfel, nu s-ar putea vorbi, aici, de cercetare. De aceea, în istoria medievală, "multispecializarea" trece, adesea, prin "hiperspecializare". Competenţele tehnice de care are nevoie medievistul nu pot fi suplinite prin familiaritatea sa cu – să spunem – sociologia, antropologia sau etnologia, ci numai completate. Iar dificultatea asimilării datelor elementare ale profesiunii amînă, uneori, pe timp nedefinit orice alt tip de instruire. Riscul este mare, dar nu inevitabil. În fine, nu trebuie uitat că, oricît de familiar ar fi cu anumite modele de analiză sau concepte împrumutate de la ştiinţele sociale, medievistul nu le poate aplica oricum şi oriunde, ci numai pe temeiul surselor de care dispune. Or, dacă acestea sînt – cum se întîmplă adeseori – lacunare sau stereotipe, atunci şi aplicarea modelelor trebuie să sufere o remaniere corespunzătoare.