Un deschizător de drumuri (Reflecţii despre proza lui Vasile Gârneţ după o relectură)

În istoria prozei basarabene romanul Martorul (1988) de Vasile Gârneţ este o piatră de hotar. El pecetluieşte soarta realismului socialist/proletcultismului, pe de o parte, şi anunţă apariţia prozei optzeciste/postmoderniste, pe de altă parte. Romanul lui Vasile Gârneţ încununează eforturile lui Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache, Serafim Saka şi Vlad Ioviţă de a submina canonul proletcultist-sămănătorist şi, în acelaşi timp, reprezintă punctul de reper pentru mai tinerii "exploratori" ai tărâmului estetic. Odată cu publicarea romanului Martorul începe perioada supremaţiei criteriului estetic. Chiar şi sămănătorismul, care şi-a abandonat fratele său de lapte - realismul socialist - şi a îmbrăcat hainele naţionale scoase de la naftalină, n-ar putea să-şi menţină astăzi poziţia influentă fără ca să simuleze ataşamentul faţă de criteriul estetic. Sunt sigur că mastodonţii tradiţionalismului literar basarabean se vor prăbuşi de pe postamentul făcut încă pe timpul sovieticilor în momentul în care se va înţelege odată şi odată că aceştia sunt nişte scriitori mediocri.

Martorul este o construcţie narativă făcută cu multă atenţie şi migală. Este firesc, de altfel, ca un autor preocupat de receptarea textului său să fie meticulos, să nu scrie orişicum. Romanul lui Vasile Gârneţ are două planuri care alternează, se "împletesc", comunică conform unui proiect elaborat cu anticipare, al cărui scop este, între altele, şi asigurarea unei lecturi interesante. În singurul eseu substanţial consacrat romanului Martorul (paralizată de perestroikă/tranziţie sau refractară la experiment, critica nu i-a acordat textului atenţia cuvenită), Andrei Ţurcanu observa că acesta "impune o trimitere la "metafizica" fabuloasă a realismului magic din "Un veac de singurătate" de Marquez şi la experienţa artistică a lui Proust - analiza scrupuloasă a trăirilor până la ultima lor consecinţă"1. Într-adevăr, în romanul lui Vasile Gârneţ pot fi găsite, în afară de fluxul proustian al memoriei şi privirea panoramică marqueziană, multe procedee/tehnici consacrate, preferate de marii scriitori ai secolului XX. Important este însă că nu avem de-a face cu o simplă imitaţie a mijloacelor de expresie specifice altora, ci cu o "încadrare conştientă în anumite filiaţii artistice cu scopuri de creaţie bine precizate"2. Simplul fapt că Vasile Gârneţ utilizează cu iscusinţă tehnicile consacrate, aşa cum puţini scriitori basarabeni au reuşit s-o facă, ar trebui să spulbere orice suspiciune în ceea ce priveşte epigonismul. Este adevărat că Vasile Gârneţ foloseşte fluxul proustian al memoriei, dar crâmpeiele din care se alcătuieşte acest flux al memoriei reflectă realitatea basarabeană. Da, şi satul lui Vasile Gârneţ este un Macondo, o lume suficientă sieşi şi în acelaşi timp un microcosm, dar e un Macondo basarabean, populat de indivizi care au nu doar însuşiri comune tuturor oamenilor lumii, ci şi o mentalitate specifică, inconfundabilă. Tehnicile lui Vasile Gârneţ sunt motivate, iar în lumea pe care a creat-o se îmbină armonios specificul local şi universalitatea. Ca şi personajele lui Marquez, ţăranii lui Vasile Gârneţ sunt măcinaţi de singurătate, dar reacţiile lor sunt altele, pentru că alte sunt "regulile"/stereotipurile comunităţii basarabene. Prin urmare, nu faptul că Vasile Gârneţ utilizează nişte tehnici mai vechi ar trebui să ne atragă atenţia, ci măiestria cu care autorul reuşeşte să exprime conţinutul autohton, folosindu-se de forme străine. În ultimă instanţă, conţinutul contează. Fără el formele/tehnicile nu au nici o valoare, tot aşa cum şi sticla golită de vin nu mai este atrăgătoare . După părerea mea, romanul lui Vasile Gârneţ spune ceva esenţial despre felul de-a fi al basarabeanului, iar miza psihanalitică îl face interesant şi pentru cititorii din alte ţări. Este chiar genul de roman care trebuie "exportat" şi care, din nefericire, e ca şi inexistent în Basarabia.                

Spuneam, aşadar, că Martorul e construit pe două planuri. Incursiunile în universul zdruncinat de patimi, în care băieţelul Ilarion asistă neputincios la decăderea clanului lui, alternează cu amintirile aceluiaşi personaj devenit matur, marcat profund de faptele dramatice petrecute în copilărie: "…lucrurile cum le‑am înţeles eu atunci şi acum, de două ori, când eram copil încă şi azi, după ce mi-a venit ideea să scriu..."  Miza autorului e dublă: să descrie tragicul vieţii provinciale, atmosfera grea, apăsătoare, traumatizantă în care trăiesc nişte oameni legaţi prin relaţii de rudenie şi să pună în lumină drama martorului care, şi după trecerea multor ani, retrăieşte ceea ce a simţit în copilărie, încearcă să înţeleagă cauzele dezastrului familial. Cititorului i se propune, prin urmare, nu doar să cunoască nişte fapte şi evenimente relatate de un martor ocular, dar şi să fie el însuşi un martor al reacţiilor, gândurilor, reflexelor, obsesiilor, dilemelor martorului-personaj.                                                                 

Rudele lui Ilarion sunt nişte personaje truculente care se ceartă şi se urăsc. Iată, bunăoară, ce îşi aminteşte Ilarion despre bunică-sa Fulgeroaia: "Ne ura într-un fel al ei pe toţi. Înţelegeam eu lucrul acesta, mai ales pe mama o ura, făcând-o "vrăjitoare" şi faţă de mine. "Vrăjitoarea din vale ni-o mântuit copilu" ("copilu" era tata, care se căsătorise cu mama contrar voinţei ei)… Ne ura, o mai spun o dată, Fulgeroaia, însă ura ei nu trecea dincolo de aparenţele unui conflict familial, deoarece nu ne-a vorbit de rău faţă de străini". Cealaltă bunică, Stanca, îl ura pe propriul tată: "îl ura cu toată fiinţa ei, ca pe un străin şi un mare duşman". Nu se înţelege Stanca nici cu soţul ei Pascu: "o teroriza întotdeauna pe bunică-mea Stanca, spunându-i că e păgână şi nu ştie de frica lui Dumnezeu, iar ea a rămas să-l urască de atunci încoace pentru faptul că i-a distrus viaţa… "  Totuşi, cu toate că se duşmănesc, rudele îşi aşază mormintele alături, fapt pe care criticul Mihai Cimpoi îl comentează în felul următor: "Cimitirul e cel care conciliază fiinţele răzleţite şi le pune sub semnul întregului existenţial"3. Părerea mea este însă că cimitirul nu poate înlătura divergenţele dintre oamenii care n-au avut puterea să-şi reprime ura în timpul vieţii, care n-au avut curajul să-şi ceară iertare de la cei pe care i-au jignit. Faptul că nişte oameni care se duşmănesc sunt îngropaţi în cele din urmă alături este mai degrabă o dovadă că motivele care au alimentat ura devoratoare au fost absurde, lipsite de importanţă, stupide, inutile. Mai este ceva. Confruntarea dintre personaje nu dispare odată cu încetarea lor din viaţă. Vocile distincte ale părinţilor, bunicilor şi străbunicilor continuă să răsune/să se certe în eul pluriform şi descentrat al lui Ilarion-maturul. Vasile Gârneţ este, după câte ştiu eu, primul prozator basarabean care creează un personaj în care îşi găseşte expresie una din crizele postmodernităţii - cea a identităţii. Ilarion e un personaj neobişnuit pentru literatura dintre Prut şi Nistru, compusă în mare parte din tot felul de tradiţionalisme. Autorul ne propune un eu postmodernist, scindat, o subiectivitate rizomatică, nu una unitară, specifică modernismului. Ilarion nu este un martor impasibil, care observă totul de la distanţă, ci un martor implicat în miezul evenimentelor, care participă emotiv la ce li se întâmplă altora. El nu înregistrează nişte reacţii resimţite ca străine, neasumate, asemeni unei camere de filmat. De aceea, este el însuşi un individ care merită "examinat" cu atenţie. Cum subiectivitatea lui Ilarion se alcătuieşte din eurile strămoşilor, el nu se poate situa de partea nici unuia dintre predecesori. Fiind urmaşul tuturor acestor oameni măcinaţi de ură, "sânge din sângele lor", Ilarion încearcă să-i înţeleagă pe toţi, să dea dreptate fiecăruia. Sufletul lui Ilarion, nu cimitirul, ar putea să concilieze cu adevărat rudele despărţite. Ar trebui doar ca vocile deosebite ale eului lui Ilarion să se contopească sau ca personajul dilematic să renunţe la o parte din fiinţa lui. Este un lucru imposibil, de vreme ce Ilarion este legat sufleteşte de toţi strămoşii, iar aceştia n-au putut ajunge la un consens atâta timp cât au trăit (Stanca, de pildă, "nu l-a iertat pe străbunelul Rodion nici atunci, când a ştiut că moare şi trebuia să se ducă împăcată  pe lumea ceea"). Ar fi putut poate s-o facă atunci când ei erau în viaţă, mai ales că numai pe el îl iubeau cei care se urau, numai lui i se confesau cei care nu comunicau între ei (în definitiv, Ilarion e un "arhivar", depozitarul memoriei colective a neamului), numai pe el şi-l revendică toţi: "Semăna cu tine, l-ai moştenit mult, îşi aminti Ilarion vorbele Stancăi. Să ştii că ai inima noastră, că noi am clădit mai mult în tine… Aveau o deosebită plăcere să mă spele, cred, şi Fulgeroaia, între timp, să mă tragă drăgălaş de p…ă, spunându-mi: "Cucoşelul, că el e bărbat la bunica".  Era însă prea mic ca să-i împace, iar când s-a maturizat ei toţi au murit.

Reversul urii este singurătatea/înstrăinarea/indiferenţa. Toate aceste personaje măcinate de frustrări şi orgolii trăiesc şi mor în singurătate: "Fulgeroaia mai degrabă a fost o femeie chinuită, zăpăcită de nevoi şi durere, de singurătate… Ai să vezi că niciodată în toată istoria asta nu s-a amestecat nimeni. Pur şi simplu nu le-a păsat. S-au închis fiecare în cochilia sa, bucurându-se probabil că ceea ce văd ei nu li se întâmplă lor… Rodion şi Stanca nici nu s-au gândit, fiecare în singurătatea lui, că pot şi trebuie să se ajute unul pe altul…" Este caracteristică rudelor lui Ilarion şi resemnarea în faţa morţii. Ideea morţii este o componentă obişnuită a spectacolului cotidian. Toţi aceşti ţărani sunt gata să moară, aşteaptă moartea: "Nu mă tem de dânsa, că m-am săturat de viaţă… I-am îngropat pe toţi. Şi maică-ta e moartă demult, numai eu mă chinuiesc… Îşi plimba liniştită mâna osoasă, exagerat de mare, înflorată de pete vineţii "semn că moartea mă lucrează" (aşa mi-a explicat când am întrebat-o odată) prin părul meu şi tăcea". Contactul omului cu moartea e influenţat de disoluţia raporturilor familiale. După o viaţă searbădă, după atâta ură şi deşertăciune, moartea nu mai pare înfiorătoare. Ea este mai degrabă o eliberare, o modalitate de a abandona confruntarea dementă. În mod normal, moartea este cumplită pentru păcătos, nu şi pentru aceste "epave" istovite de patimi, incapabile să comunice. Ei bine, se impune întrebarea: ce reprezintă o societate în care legătura familială, de obicei cea mai puternică, a degradat într-un asemenea hal? Vasile Gârneţ ne oferă răspunsul, proiectând drama familială pe fundalul nu mai puţin dezolant al comunităţii săteşti/societăţii. Nici vorbă de "solidaritate organică" (Emile Durkheim) în acest Macondo basarabean. O comunitate dezagregată, în care domnesc indiferenţa şi frica: "Îţi vorbeam şi de laşitatea oamenilor, de indiferenţa lor… Au ajuns să nu se mai mire de nimic. Trăia fiecare după legile lui. Îşi apărau fiecare în singurătate viaţa. Nu se amestecau în treburile altuia, pentru a nu-şi complica existenţa". O societate a nomenclaturiştilor, birocraţilor şi şmecherilor, în care literaţii duc o viaţă de câine: "Uite, vezi cine prosperă astăzi? Măcelarii, vânzătorii de tot soiul. Iată ce facultăţi ar fi trebuit să ne alegem, dar nu… Ce folos de noi, nişte romantici proşti, că ne chinuim cinci ani, îndopându-ne cu cartofi şi ceai ieftin, ca, pe urmă, să ne ducem la Lingura ori în vreo altă fundătură şi să citim literatură universală, pe Proust şi Kafka, sau să ţinem prelegeri despre angajamentul civic al poeziei noastre de astăzi…"    

Martorul lui Vasile Gârneţ este şi romanul copilăriei nefericite, poate cel mai bun roman despre copilărie din literatura basarabeană. O copilărie contaminată de război, viciată de ură şi moarte/ceremonii funebre: "Şi cei trei bărbaţi, printre care şi tata, nu-l auziră sau n-au vrut să-l audă nici acum, vorbeau cu glasurile lor răguşite despre o împărăţie mare, despre război şi moarte vorbeau, strigau unul la altul ca nişte apucaţi, se întrerupeau, îşi luau unul altuia vorba din gură, ameţiţi parcă încă de bubuiturile artileriei şi de exploziile bombelor, pe care le evocau înspăimântaţi încă, îndureraţi, mânioşi pe lume… "

Ilarion este un copil "exilat" într-o lume a maturilor, care nu are în preajmă prieteni de aceeaşi vârstă cu care să se zbenguie. De altfel, viaţa printre maturii încrâncenaţi îl lipseşte pe Ilarion de cel mai frumos dar al copilăriei - jocul. Atunci când întâmplător părăseşte pentru puţin timp universul maturilor şi i se iveşte nesperata ocazie de a se juca cu o fetiţă, el are un acces de furie: "Hai şi te urcă în copac să-ţi ei prăsade", mă îndemnă ea. "Dacă  vrei, poţi să mai vii şi mâine. Totdeauna. N-are să-ţi zică nimeni nimic. Poţi să rămâi şi să te joci cu mine, dacă vrei." Vorbea parcă aiurea. De parcă nu vorbise toată viaţa ei. Mi se făcuse scârbă şi frică. "Dute-n măta! i-am strigat şi am fugit de acolo". Această manifestare necontrolată a băieţelului are de fapt mai multe explicaţii. Este vorba şi de prejudecăţile comunităţii care îl influenţează pe Ilarion. Familia înstărită a fetiţei se izolează de restul satului, construindu-şi în jurul casei un zid înalt, impenetrabil pentru privirile curioase ale ţăranilor. Or, avuţia şi lucrurile misterioase le alimentează suspiciunea. Fetiţa, prin urmare, este reprezentanta unei lumi străine, ostile, necunoscute, dar care şi intrigă totodată. Fuga lui Ilarion apare, în acelaşi timp, şi ca o fugă din faţa morţii înspăimântătoare. Fetiţa este bolnavă de leucemie şi, atunci când se apropie de ea, Ilarion are revelaţia unei morbidităţi respingătoare, a celei cuibărite într-un copil plăpând. E un episod important acesta, un "nod" narativ în care se leagă mai multe fire semantice: hidoşenia morţii, copilăria frustrată, preconcepţiile satului, scindarea comunităţii, singurătatea, efemerul vieţii şi multe altele.

Martorul este captivul unei  copilării cenuşii, din care au fost "expulzate" basmele fermecătoare. Nu-i plac poveştile pentru că acestea sunt nişte minciuni. Bineînţeles, nu avem de-a face cu un copil obişnuit. Nici urmă de naivitate şi seninătate. Acestea sunt spulberate de maturizarea timpurie (îi moare mama de numai 34 de ani), de amestecul oarecum ciudat de reflexivitate şi  impulsivitate. Ura maturilor provoacă ura copilului: "Începeam s-o urăsc cu adevărat, instinctiv, parcă împotrivindu-mă urii aceleia atavice a ei…" Dar ura lui Ilarion este neexprimată, stăpânită, o reacţie firească îndreptată nu împotriva părinţilor şi bunicilor de care îl leagă fire invizibile, ci a aversiunii reciproce care îi devorează. Nu este de mirare că tânăra mamă a lui Ilarion ajunge în spital, unde medicii constată că are inima unui om de 80 de ani.  Deşi nu-şi poate controla întotdeauna impulsivitatea, Ilarion este un introvertit, îşi trăieşte mai mult reprezentările decât percepţiile. Evenimentele din afară îl ating, fireşte, dar şi mai insuportabile sunt propriile sale gânduri despre ele. El nu face confidenţe nimănui, evită ocazia de a vorbi despre sine. Lui, în schimb, i se destăinuiesc toate rudele. Aceasta pentru că el este cel prin care toţi ei continuă să existe.

Doar peste ani Ilarion îi va mărturisi prietenului său Marcu (ultimul îndeplineşte funcţia de "catalizator") drama pe care a trăit-o şi care l-a marcat pentru totdeauna. Nu este întâmplător faptul că de cele mai multe ori confesiunile lui Ilarion se declanşează atunci când afară plouă: "Afară ploaia continua să cadă în acelaşi ritm încet, mărunt, nepăsător parcă. Şi lui i se păru - şi chiar crezu - că plouă de o veşnicie, şi că aşa va fi întotdeauna, va ploua întruna, ca într-o frumoasă legendă, în care timpul n-are măsură şi hotar, şi nemurire n-are". Ploaia este deseori un simbol al momentelor nefericite ale vieţii, ea însoţeşte durerea sufletească. Dar în romanul lui Vasile Gârneţ ea simbolizează şi timpul "care ne încearcă mereu pe toţi şi acesta este cel mai greu examen, pe care trebuie să-l susţină un muritor". Convingerea lui Ilarion este că, atunci când plouă, există mai mari şanse de a comunica cu universul/strămoşii.

"Am să scriu! Am să scriu! Să scriu! Chiar dacă va trebui să…" îşi spune la un moment dat, sufocându-se, Ilarion. Ideea scrisului îl obsedează. Scrisul e considerat o terapie, un mijloc de a deveni alţii decât cei care suntem, după cum spunea M. Foucault. Este, de fapt, ultima posibilitate a lui Ilarion de a se vindeca de tirania trecutului. Ar putea fi şi ultima lui iluzie.

Publicat acum cincisprezece ani, Martorul este un roman de o copleşitoare complexitate, o construcţie cu mai multe "paliere" semantice. Un text important, cu o miză care, fără îndoială, nu poate cădea în desuetudine. Un text comparabil cel puţin cu proza de calitate românească. Păcat doar că autorul, răpit de diverse proiecte şi activităţi - importante şi acestea - nu a mai scris ulterior proză. Sunt convins însă că va reveni în forţă. Proza basarabeană, care se află astăzi în convalescenţă, mai are nevoie de sprijinul lui Vasile Gârneţ. Tot aşa cum şi acesta are nevoie de proză pentru a se simţi împăcat.

Referinţe bibliografice:

1. Andrei Ţurcanu, Reflecţii pe marginea unui debut literar, în vol. Bunul simţ, Chişinău, Cartier, 1996.

2. Andrei Ţurcanu, ibidem.

3. Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia,