Adevărul ca necesitate

Într-un interviu acordat lui Daniel Cristea-Enache pentru revista "Adevărul literar şi artistic" (22 august 2001), Ileana Mălăncioiu îşi formula cu fermitate crezul scriitoricesc: "Cred, cu convingere, că nu poţi să fii şi eminenţă cenuşie, şi scriitor autentic. Politica presupune prin ea însăşi compromisul, iar poezia îl respinge. Scriitorul trebuie să rămînă în slujba adevărului şi a cititorului". Făcînd această distincţie între politic şi poetic, autoarea "Vinei tragice" nu este şi adepta evadării scriitorului în turnul de fildeş al literaturii. Se specifică, în acelaşi interviu, că există în istorie momente ale schimbărilor forţate, nefireşti, şi că anume în aceste momente scriitorul, fără a practica direct politica, îşi pune la contribuţie sentimentele civice, pentru a promova adevărul. Nu "eminenţă" politică trebuie să fie scriitorul, ci cetăţean.

Calităţi de scriitor-cetăţean manifestă Ileana Mălăncioiu în articolele publicate "din toamna anului 1998 pînă în februarie 2002", în revista "România literară" sau, ca editoriale, în ziarul "Cotidianul", şi adunate în volumul "A vorbi într-un pustiu" (Polirom, 2002). Cartea mai include articolele  "Trei tablete pentru Ana Blandiana" (apărut în "Adevărul"), "Înapoi, la Eminescu" (scris pentru "Hyperion") şi trei interviuri acordate pentru "Adevărul literar şi artistic", "Ziarul de duminică" şi "Universul cărţii", şi constituie, de fapt, o continuare a volumului "Cronica melancoliei", oferind un exemplu de implicare civică a scriitorului ce vrea să-şi reconfirme statutul de fiinţă liberă şi curajoasă, de critic nepărtinitor al lumii.

Dispuse cronologic, textele din volum sînt mărturia unei epoci a glisărilor şi a surprizelor politice, a unei perioade destul de controversate, cînd, deşi "Cartea albă a securităţii" are succes la public, aceiaşi persistă, dîndu-se drept alţii. Autoarea este necruţătoare cu cei care, declarînd că sînt adepţi ai demascărilor, mai rămîn servili Ipocriziei: "Sintagma "actor politic", care iniţial m-a contrariat, a făcut o carieră de invidiat. Şi nu întîmplător. Avînd în vedere cît teatru au jucat aleşii noştri, cred că era firesc să li se spună aşa. Din păcate, de-a lungul anilor nu s-a schimbat decît distribuţia. Intriga e, în linii mari, tot cea de pe vremea răposatului, cînd lumea ajunsă la limită încă se mai gîndea că, dacă nu ar exista influenţa nefastă a Ei asupra Lui, s-ar mai putea schimba cîte ceva şi în bine" (p.333). Discursul rămîne la fel de intransigent, fie că sînt numiţi direct "actorii" (ex-preşedintele Emil, domnul Iliescu, domnul Năstase), fie că li se pune o "mască" eufemistică, supranumele avînd funcţii exorgizante ("tribunul" de la "România Mare", "Împuşcatul").

Spirit caustic, Ileana Mălăncioiu dă arama lucrurilor pe faţă, fără a evita vreo problemă. În cîmpul criticii sale intră tot ce se referă la viaţa României: pompa şi vanitatea relaţiilor externe sau mahalagismul relaţiilor interne, ipocrizia oamenilor politici, mizeria românului de rînd şi umilinţa în încercarea lui de a depăşi sărăcia, îndobitocirea programată a ţăranilor, marginalizarea omului de artă şi frîngerea de destine. Această cronică a contemporaneităţii nu ar fi completă însă dacă nu s-ar face referinţe la trecutul apropiat. Concluzia ce se desprinde din carte este că nu s-au schimbat prea multe; s-a pus altă cortină, pe care scrie cu litere ademenitoare "Democraţie"; se joacă însă aceeaşi "comedie umană". Ileana Mălăncioiu ştie să-şi atenţioneze cititorul că această comedie este, de fapt, marea tragedie a României: "De ziua Tăierii Capului Sfîntului Ioan, adepţii necondiţionaţi ai domnului Stoica vor să le taie capul seniorilor grupaţi în jurul domnului Remeş. Noroc că adevăraţii liberali sînt aşteptaţi cu drag la ţărănişti, aşa cum au fost aşteptaţi adevăraţii ţărănişti în partidul dumnealor. Pentru că, dacă n-ar fi totul o comedie, ar fi, fără îndoială, o mare tragedie" (p. 215).

Voalarea nu are loc în această carte, replicile autoarei remarcîndu-se prin directeţe şi drasticitate. Ileana Mălăncioiu elaborează adevărate eseuri politice dominanta cărora este nota disidentă. Discursul analitic indică la nume şi fapte şocante, ironia devenind de multe ori "umor negru".

Şi culisele literaturii sînt sondate de ochiul "cronicarului". Se întreprinde un studiu sociologic al literaturii, interesînd relaţia artistului cu eticul. Din cronici, medalioane, necrologuri se desprind idei referitoare la funcţia civică a literaturii sau la destinul dramatic al scriitorului neacceptat/uitat de societate.

Necruţătoare cu colegii ce au renunţat la demnitate în favoarea propriei bunăstări, Ileana Mălăncioiu insistă asupra ideii că scriitorul ar trebui să rămînă fiinţa capabilă să menţină verticalitatea întregii umanităţi: "Nu cred totuşi că este posibil să-ţi vinzi sufletul şi să rămîi poet, decît dacă percepi vinderea lui ca pe o dramă şi străbaţi cele nouă cercuri ale infernului ca să te poţi răscumpăra" (p. 337). Sînt criticate intoleranţa, nepăsarea, perfidia şi alte handicapuri ale unei societăţi inapte să perceapă frumosul şi insensibile la suferinţa aproapelui.

Pentru a fi competitiv, un text publicistic trebuie să evite clişeizarea limbajului şi să nu se lase penetrat de imaginea calpă. Excesiva academizare a discursului ziaristic ar duce la opacitate, iar minimalismul lexical exagerat – la populism. Ileana Mălăncioiu cunoaşte toate riscurile actului publicistic, le ocoleşte cu abilitate, reuşind să elaboreze texte care "să prezinte interes pentru oricine şi să nu adoarmă cititorul pe ele" (p. 11). Aluzia caustică, metafora uneori sardonică, citatul sau parafraza au drept ţintă lumea de bîlci şi fenomenul devalorizării accelerate a idealurilor. Prezentînd "mahalaua", asemeni lui I. L. Caragiale, Ileana Mălăncioiu apelează la limbajul dramaturgului şi preferă, în locul lamentaţiei şi al injuriei primitive, "atacul" elevat.

Sînt puţine cazurile cînd un scriitor reuşeşte să rămînă la fel de prolific şi să se manifeste la fel de bine atît ca artist, cît şi în calitate de "cronicar" al epocii. Ileana Mălăncioiu ştie să îmbine aceste două activităţi şi să transforme, de multe ori, publicisticul în beletristic.