Cu Matei Călinescu, o lecţie despre 'Cititorul în doliu'

Va fi existînd cu adevărat, cum crede Irina Mavrodin, o poetică (şi o logică, fie ea şi post factum) a hazardului?! Cert este că am fost atras organic de o asemenea ipoteză poate mai ales, cum ar zice Freud, din cauza unei fantezii anxioase: în adolescenţă mă înspăimîntau tot felul de coincidenţe, pe care le construiam cu meticulozitate – în jurul lor ţeseam firele de păianjen ale angoasei –, coincidenţe care mă incriminau pentru fapte imaginare sau care provocau tot felul de calcule din care nu ieşeam decît învins. Acum, fără să ştiu – căci nu fac decît să constat –, am transferat astfel de noduli existenţiali asupra literaturii…, ceea ce face ca hazardul să rămînă, orice s-ar spune, productiv. De cîteva săptămîni bune, iată, îmi propusesem să scriu despre ultima carte a lui Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii (Editura Polirom, 2003), amînînd de fiecare dată din varii motive, susţinute parcă subteran, şi înţeleg asta acum, la o privire retrospectivă, de iminenta apariţie în 22 (nr. 697, 15-21 iulie 2003) a tulburătoarelor pagini (primele dintr-o viitoare carte) intitulate Portretul lui M. Sînt pagini despre dragoste şi moarte stîrnite de decesul propriului fiu, şi prin ele am avut intuiţia unor conexiuni care ar fi ocupat în comentariul meu cel mult un loc marginal. Oricum, identific în cele cîteva pagini din 22, într-un discurs extrem de personal (e vorba, în fond, de un jurnal care ia forma unei meditaţii atemporale) cîteva din "temele" eseului teoretic scris cu destulă vreme în urmă, fapt care impune o serie de întrebări privind semnificaţia existenţială a scrisului, ba chiar motivele pentru care scrie Matei Călinescu însuşi.

Iată, născute din adîncimile suferinţei, cuvinte care ar fi putut prea bine aparţine eseului (…autorul însuşi îşi numeşte intervenţia teoretică eseu, şi nu studiu sau tratat!), fapt ce demonstrează în ce măsură a (re)citi implică asumarea existenţei ca fapt autotelic şi în ce măsură cititul şi scrisul sînt, deopotrivă, indici ale existenţei în chiar miezul ei. Cităm, aşadar, din Portretul lui M: "Povestea unei vieţi, încercarea de a-i găsi sensul, dacă viaţa poate avea vreunul (deşi Eclesiastul ne spune că n-are, cum de altfel nimic n-are, nici chiar căutarea lui Dumnezeu, nici chiar Dumnezeu însuşi, care, nepătruns, e deasupra unor asemenea mărunţişuri) – dacă deci viaţa poate avea vreo fragilă, ascunsă, efemeră, iluzorie semnificaţie, aceasta poate fi întrezărită doar la sfîrşit, cînd povestea s-a terminat, cînd a ieşit din timp, cînd s-a transformat în trecut pur, îngheţat, care se afundă tot mai mult în celălalt trecut, trecutul «fenomenal» al memoriei noastre, care are totdeauna un viitor, fie el cît de îngust, şi spre care prezentul aruncă lumini schimbătoare". Iar mai tîrziu, vorbind despre propria-i încercare de a construi portretul celui dispărut, Matei Călinescu notează: "Văd acest portret biografic al lui M ca pe un soi de «galaxie». Începe cu moartea şi e virtual imens, de necuprins. Nu ştiu cum se va sfîrşi în finitudinea unei cărţi – mai subţiri, mai groase –, dar va trebui să se sfîrşească, arbitrar ca toate sfîrşiturile, accidental, sau din oboseală, sau din cine ştie ce idee de încheiere, care mi se va părea potrivită, sugestivă, simbolică, sau printr-o întrerupere bruscă, într-un moment fără vreo semnificaţie specială. ă…î Singura certitudine e că încep cu sfîrşitul, dar începutul – ce e începutul? – ştiu că nu-l voi atinge niciodată. Despre început nu se poate spune decît că e un mister mai profund decît sfîrşitul". La drept vorbind, meditaţiile despre suferinţă sînt însoţite de acelea referitoare la om ca fiinţă cunoscătoare (cu trimitere de data aceasta la Schopenhauer), la glisarea fiinţei care suferă într-un obiect ce se contemplă pe sine, la ciudatele, ocultele sau întîmplătoarele coincidenţe (M moare, de exemplu, pe 1 martie, ziua de naştere a surorii lui), în fine, la înţelegerea citirii ca interpretare şi, mai mult decît atît, a citirii ca recunoaştere de sine, prin trădarea eventuală a intenţiilor autorului şi chiar ale textului. Să citim finalul acestei prime secvenţe publicate din Portretul lui M: "Evident, felul cum îl citesc pe Schopenhauer e inadecvat, nefilosofic. Ştiu că proiectez preocupări personale, că răsucesc cuvintele şi conceptele într-un sens neintenţionat de autor, dar acest tip de lectură mă ajută să înţeleg, să articulez lucruri pe care altfel le-aş fi perceput cu mai puţină precizie. Lectura e totdeauna inadecvată cînd devine lectură de sine. Înfăşurăm lucrurile pe care le citim – nu la întîmplare, totuşi – în imagini şi gînduri care sînt numai şi numai ale noastre, dar pe care textul, un text de preferinţă «clasic», generos în stricteţea lui, le sugerează. Lectura «ideală» e desigur altceva. Eu sînt însă acum un cititor în doliu şi, iată, Schopenhauer îmi e de folos în lucrarea doliului meu".

Mă şi întreb de nu este un dram de cinism, de îndrăzneală nescuzabilă, în analiza paralelă pe care o propun aici şi în sugerarea acestor similarităţi asupra cărora, de fapt, nu insist. Dacă aş face-o, ar trebui să reproduc cu rigoare ceea ce aş numi echivalentul teoretic al meditaţiilor confesive. Iată finalul din varianta romвnească a cărţii, vorbind nu despre viaţă, ci despre cărţi, în termeni care fac nerelevant contextul: "(Re)lectura unei cărţi ă…î e infinită. Ca marea lui Paul Valйry din Le cimetiиre marin, ea e mereu începută, «toujours recomancйe», niciodată cu adevărat terminată, sau terminată doar accidental, din oboseală, lipsă de timp sau uitare, prin care se exprimă nevoia de Altceva". Sau iată-l pe Matei Călinescu vorbind adesea despre citirea literaturii ca o citire de sine – este acesta unul din sensurile (re)lecturii, un sens care îşi trage rădăcinile din Proust – pentru a-şi încheia cartea, de data aceasta în varianta ei englezească, cu un epilog ale cărui ultime rînduri privesc, mai mult decît cititorul de literatură, chiar cititorul acestui eseu – un tratat, fără îndoială –, şi chiar cititorul de critică literară: "Cît despre cititorul implicit al acestei cărţi – spune şi, de fapt, ne spune Matei Călinescu – , el nu este decît o persoană dornică să se scruteze pe sine ca cititor şi, cu deosebire, ca re-cititor". În acest caz, este clar că Matei Călinescu plasează lectura "ideală" în zona imposibilităţilor, reinvestind subiectul analitic cu o forţă ontologică aflată în declin; este modul în care, post-structuralist şi, aş îndrăzni să spun, post-modern, el recuperează fiinţa din propria-i cădere care ţine de adevărata inadecvare la obiect. Intertextual ori în procesul în sine al interpretării, obiectele dispar sau se risipesc într-un adevărat cîmp al virtualităţilor, pentru a lăsa locul unui subiect care meditează, analizează, comentează şi, finalmente, se re-găseşte, reîntemeindu-se. În felul acesta, metaforic vorbind – şi ipoteza e susţinută chiar de Matei Călinescu în cartea sa despre recitire –, orice cititor real (şi nu ideal) este un cititor în doliu, un re-cititor. Participînd la disoluţia obiectuală a lumii, el foloseşte materia oferită în perspectiva unei cunoaşteri, care se poate dovedi iluzorie, pentru a se institui ca fiinţă cu vocaţia cunoaşterii şi auto-cunoaşterii. În acest moment se impun, însă, două întrebări, întrebări care iau forma unor cuvinte: trădare şi utilitarism.

Dacă Matei Călinescu îl trădează pe Schopenhauer, aşa cum spune, faptul ţine de identificarea unui arhetip al cititorului, care are în centru chiar ideea de participare la o facere care nu exclude trădarea/traducerea. "Cînd citim un text, şi nu este singura afirmaţie de felul acesta, îl (re)scriem în diferite variante permisibile, date fiind părţile «pline» ale textului, lucrurile bine determinate". Astfel, re-scrierea este chiar şansa subiectului – singura, de altfel – de a participa la impunerea unui sens şi de a se construi pe sine. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem aici avantajul obiectului de a deveni o sursă inepuizabilă de sens – (re)cititorul trebuie să obţină nu un sens, ci cît mai multe posibilităţi de sens – şi un punct de reper, depăşind, ca să zic aşa, stadiul fixării în proiect. Nu vorbeşte Matei Călinescu despre textul infinit?! Citirea în doliu mi se pare, astfel singura citire aurorală. De la o vreme, jucîndu-mă, dar la limita deliberării, am avut senzaţia vinovată că îl trădez eu însumi pe Matei Călinescu, citindu‑l pentru cu totul altceva decît pentru demonstraţia sa intrinsecă, o demonstraţie care, oricum, se pierde în digresiuni punînd mai presus de orice interes "ştiinţific" plăcerea în sine a interpretării. Şi cred că autorul nu ne întinde o capcană, deşi el însuşi ţese o strategie ludică, atunci cînd afirmă că secvenţele analitice (excelentele pagini de analiză despre Aleph-ul borgesian, despre scrieri ale lui Nabokov ori Henry James) sînt "interludii" şi "sînt menite nu doar să ilustreze, ci şi să rafineze unele concepţii şi distincţii elaborate pe parcursul discuţiei teoretice". Cred chiar că lucrurile pot fi împinse şi mai departe, căci, indiscutabil, sursa originară a acestui eseu nu e identificabil în impulsul didactic sau riguros ştiinţific, ci în angajarea hermeneutică nutrită din simplele (o, lucrurile simple, dar esenţiale, peste care trecem adesea cu vederea!) satisfacţii de ordin intelectual şi emoţional. "Recitesc cărţile pe care le iubesc şi iubesc cărţile pe care le recitesc", reafirmă, pe urmele lui Perec, Matei Călinescu. Aşa încît, teama că l-aş trăda pe Matei Călinescu e doar zgura unui mod tradiţional de a înţelege citirea, fie şi a unei cărţi de critică sau de teorie literară. Mai degrabă aş crede că tocmai bănuita "trădare" este felul acestei cărţi de a trăi, căci obiectul pe care şi-l impune subteran nu este altul decît provocarea interogativă, neliniştea epistemologică în sine dusă pînă la colaborarea şi confruntarea cu cititorul devenit critic. La urma urmelor, conform teoriei jocurilor pe care Matei Călinescu o transformă într-un veritabil edificiu personal, el însuşi îşi joacă rolul de (re)cititor în raport nu numai cu nişte opere literare, ci şi cu tot felul de teorii, demonstraţii, puncte de vedere teoretice pe care le descrie, le detaliază, le nuanţează ori le contestă. În fond, cartea lui este, înainte de toate, o pledoarie pentru jocul (hermeneutic) născut din vivacitate creatoare, din speranţă euristică, dintr-o curiozitate fără ţintă, nesupusă vreunui interes pragmatic, şi, deopotrivă, dintr-un imbold creator.

Cît despre utilitarism, trebuie să mă refer la un anume echilibru. Indiscutabil, Matei Călinescu face aici istoria unor concepte şi rezumatul unor teorii, propune la rîndu-i altele pe care le descifrează minuţios, urmăreşte arhitecturi demonstrative în mişcare chiar atunci cînd lasă impresia că dă frîu liber degresiunii analitice etc. Dar este aceasta doar dimensiunea telică şi de suprafaţă a lecturii, al cărei pragmatism arată numai partea vizibilă a aizbergului. Conceptele de ficţionalitate, adevăr ficţional, simulare, secretivitate, jucare a rolurilor, conceptul propriu-zis de (re)citire, toate acestea pătrund pe un teren al limbajului de specialitate, pentru a fi la rîndul lor, în confruntare cu alte ipoteze, supuse dezbaterilor şi cauza unor viitoare "războaie". În lumea literaţilor se poartă asemenea confruntări în care Elenei din Troia îi iau locul astfel de ficţiuni teoretice. De asemenea: (re)lectura ca joc, (re)lectura ca explorare intertextuală, (re)lectura ca fundamentare detectivistă, cum sîntem prea bine avertizaţi. Oricum, aici nu facem un inventar al enciclopedismului lui Matei Călinescu (bănuiesc că pe teren anglo-saxon nu vor fi nici un fel de reţineri), dar, cu toate acestea, conceptul fundamental, acela de (re)citire, trebuie întrucîtva radiografiat. Şi asta pentru că prin el ajungem să înţelegem în ce măsură problema utilitarismului e corelată modului fiinţei umane de a se manifesta obiectiv, cu doza de scepticism, de melancolie, de stoicism chiar pe care glisarea aceasta dinspre obiect spre subiect şi viceversa o presupune. Nu este nici o contradicţie la mijloc, sau dacă e, atunci în această contradicţie, imposibil de armonizat, rezidă tocmai forţa, misterul operei literare, deopotrivă al vieţii. Căci, pe de o parte, subiectul se salvează (şi se afirmă pe sine) prin angajarea hermeneutică de care vorbeam la începutul acestei intervenţii interpretative, iar, pe de altă parte, în chiar actul interpretării fiinţa se uită pe sine, iese din propriile-i limite pentru a fi la modul ideal, într-o bucurie care resoarbe şi melancolia, şi scepticismul. Faptul de a (re)citi  – şi a (re)citi nu e totuna cu a reciti, adică cu operaţia implicînd o succesiune cronologică – oferă tocmai posibilitatea ca pierderea unui reper imuabil, situabil în afara sinelui, să dea prilejul unei re-cunoaşteri şi a unei edificări de sine, şi asta pe fondul unei lipse de sens care generează nu lamentaţie, ci armonie. Nu spunea Matei Călinescu că, potrivit Eclesiastului, Dumnezeu însuşi e deasupra unor asemenea mărunţişuri?!

Aşadar, a (re)citi… Iată cîteva definiţii: "Încărcătura termenului (re)lectură e structurală şi desemnează un tip de atenţie care poate fi exercitată chiar şi de la prima lectură". Mai exact: "un proces cu o finalitate structurală, reflexivă, auto-reflexivă; un mod al atenţiei care presupune încetinirea lecturii, cîntărirea critică a detaliilor, un anumit profesionalism al lecturii". Definiţii, ca să zic aşa, de început de carte, supuse însă unei permanente nuanţări, punînd în discuţie condiţia (re)cititorului care doreşte să mute cît mai departe graniţa dintre întîmplare şi sens programat (în condiţiile în care întîmplarea devine ea însăşi purtătoare de sens) şi care se mişcă într-un spaţiu, intra- şi inter-textual, extrem de fragil şi de cuprinzător, situat dincolo de orice cronologie şi, de aceea, mitic. Să cităm, iată, din Eminescu, pe care în litera lui îl trădăm, fără îndoială, pentru a întreba: "De ce se-ntîmplă toate aşa cum se întîmplă / Cine mi-o spune oare? E plan, precugetare, / În şirul orb al vremei şi-a lucrurilor lumei? / Sau oarba întîmplare fără-nţeles şi ţintă / E călăuza vremei? Putut-a ca să fie / Şi altfel de cum este tot ceea ce există, / Sau e un trebui rece şi neînlăturat?". Finalmente, pentru Matei Călinescu, (re)lectura ar putea fi definită ca "o încercare de a exorciza întîmplarea din lectură şi, desigur, plăcerea care rezultă cînd această încercare pare încununată de succes". Altă dată: citirea şi (re)citirea ca "plimbări prin păduri textuale, excursii de plăcere, hoinăreli sau pelerinaje".

Şi utilitarismul?! Pentru că sensul lumii înseşi depăşeşte limitele strîmte ale logicii, Matei Călinescu pledează, cum am văzut deja, pentru singurul utilitarism care contează: întemeierea fiinţei prin plăcere. Capitolul numit Note pentru o poetică a (re)lecturii începe prin a afirma relativismul şi heteronomia lecturii – căci se citeşte "pentru obţinerea de informaţii, edificarea, perfecţionarea, mîntuirea sufletului, promovarea profesională sau un milion de alte ţeluri onorabile" şi prin intermediul unor perspective disciplinare extrem de variate (antropologia culturală, lingvistica, istoria religiilor, filosofia, hermeneutica, psihologia etc.). Nimic nu trece, însă, dincolo de prioritatea plăcerii. N-aş ezita să vorbesc despre "irepresibila prospeţime" a cărţii lui Matei Călinescu şi să-l trec pe autor în categoria acelor epicureici, fascinaţi de spaţiul virtual al interogaţiilor şi căutărilor fără altă finalitate decît propria devorare luminoasă. Ce înţelege el prin lectura bună?! "Din punct de vedere practic, cea mai simplă definiţie a lecturii bune (literare) pare să fie şi cea mai hedonistă. Lectura bună este aceea care produce maximum de plăcere". Lecţia pe care ne-o propune Matei Călinescu ţine tocmai de această reabilitare morală a plăcerii care, nu ştiu dacă din fericire sau din nefericire, nu se poate face decît de un cititor în doliu.

Pentru toate aceste motive (da, generalizînd nepermis), vin şi întreb: cum l‑ar putea înţelege americanii pe Matei Călinescu? Am sentimentul că, în spatele erudiţiei şi performanţei enciclopedice, cititorul american (fie el şi specialistul, dacă nu cumva el în primul rînd) nu va vedea partea de confesiune şi de nelinişte existenţială, fiinţa febrilă, omul cu pasiuni, epicureul care transformă ameninţarea în armonie pentru a propune, finalmente, un ethos. Şi nu va vedea – cititorul acesta american care, pare-mi-se, nu corespunde deloc cu cititorul implicat în text – etica aceasta care transformă drumul ("cititorul este obligat să parcurgă un labirint de interpretări şi de contra-interpretări") în ţel. Cum va înţelege cititorul american, care nu cunoaşte nici Opiniile lui Zacharias Lichter şi nici Craii de Curtea Veche, că Matei Călinescu e, în realitate, un matein, care trăieşte cu deşertăciunea şi mizeria erudiţiei şi care scrie dintr-un motiv situat dincoace de orice socializare imediată şi de orice didacticism – căci  orice socializare pătează şi orice didacticism este, în fapt, steril? Ni se pare de domeniul evidenţei că dincolo de teoreme, sugestii de interpretare, fine disocieri şi comentarii, din tot discursul lui Matei Călinescu se construieşte adevărul unei fiinţe, fapt care demonstrează că, finalmente, criticul este şi el un om. Dar poate să greşesc… şi poate că tot acest demers ţine şi de pedagogia implicită a cărţii. Fireşte, pe de altă parte, că o astfel de carte, inclusiv capitolul dedicat lui Mateiu Caragiale, n-ar fi putut fi scrisă altundeva decît în bibliotecile americane.