Bucureştiul 'vârstei de aur'

O carte instructivă şi agreabilă a lansat la Târgul de Carte BOOKAREST - 2003 editura Humanitas (care, în afara monumentalei ediţii Fiinţă şi timp de Martin Heidegger, apărută pentru prima dată într-o versiune completă în limba română, constituind unul din evenimentele centrale ale Târgului, a avut o prezenţă mai slabă faţă de anii trecuţi). Lansarea a pretins celor prezenţi un efort de imaginaţie şi o predispoziţie de heppening: Ioana Pârvulescu, autoarea volumului aflat în centrul atenţiei numeroasei asistenţe purta o rochie din anii ’30 şi o elegantă pălărioară cu voaletă, iar însoţitorul său, criticul de artă Pavel Şuşară, îi amplifica insolita intervenţie cu un frac şi un joben împrumutate din aceeaşi epocă. Ce motive adăstau în spatele acestei funambuleşti scenografii?... Vestimentaţia autoarei reprezenta asumarea extremă a unei ipostaze, probate anterior prin scriitură, renunţarea la statutul ontologic al celui care controlează autoritar şiragul de cuvinte, transferul entuziast în pielea personajelor cu care reuşise să stabilească o relaţie peste epoci, o confraternă intimitate. Şi aş mai dori să adăug că invita la un anume tip de lectură: empatică şi de-solemnizată. Întoarcere în Bucureştiul interbelic, cartea despre care vorbim, ne oferă exact ce anunţă în titlu: o călătorie în timp, o teleportare imaginară pe străzile unei alte vârste a capitalei române. Cine nu a tresărit la gândul posibilităţii de a  vizita "domeniile" trecutului, învăluindu-se în tristeţea celui ce nu poate avea nici o îndoială că acea lume de vis va îmbătrâni inevitabil şi că se va stinge? Închizi ochii şi peste o clipă îi deschizi: deşi parcă te-ai afla în acelaşi oraş, atmosfera e diferită, clădirile, trecătorii şi veşmintele lor, transportul public (un amestec de atelaje strămoşeşti şi "cabaline" de oţel), firmele magazinelor, vitrinele şi iluminarea par extrase dintr-un film istoric; te crezi în mijlocul decorurilor de la Buftea (dar este imposibil să fi fost atras, pur şi simplu, într‑o provizorie convenţie artistică - senzaţiile sunt prea puternice!): "Limba în care vorbesc aceşti oameni îmi pare familiară şi străină, după cum şi lor, cuvintele mele li s-ar părea bizare, clare şi nu prea, deşi, dacă, întoarsă în lumea lor, le-aş rosti, ei le-ar învăţa cu uşurinţă." (p.7) Transportat într-un asemenea loc, formezi un număr de telefon şi îţi răspunde în receptor vocea unui personaj celebru. De pildă, Camil Petrescu. Eşti pregătit să suporţi şocul?

Dar a rămâne în zona metaforelor nu înseamnă a spune ceva relevant despre substanţa volumului, şi nici a dezvălui "categoria de gen" la care îl poţi încadra. Cunoscuta pasiune a Ioanei Pârvulescu pentru arheologiile culturale şi-a găsit un larg debuşeu între copertele acestei cărţi, construite cu migală şi cu o răbdare de invidiat, dacă e să judeci imensa cantitate de informaţii pe care o adună. Sursa lor o constituie lectura revistelor interbelice, după cum o mărturiseşte autoarea însăşi, care i-a dezvăluit un univers fascinant: Bucureştiul interbelic, pe latura sa literar-artistică. 

"Tehnica" autoarei are câteva particularităţi. Ele ţin deopotrivă de stilul confesiv-prozastic al scriiturii - e vorba într-adevăr de un "jurnal de călătorie", chiar dacă unul imaginar - şi previn eventualele malentendu-uri de receptare sau insatisfacţii din partea unui public ahtiat de exhaustivitate şi neglijent la nuanţe, insensibil la intenţia auctorială propriu-zisă. Citind pasajul care urmează, m-am gândit involuntar la metoda de "imersiune" în trecut a lui Mircea Cărtărescu - de pildă, la episodul cu casca ofiţerului de pompieri din Orbitor 2: "Decât să omit detaliile, spune Ioana Pârvulescu, prefer să le exagerez, să le pun sub lupă. Este metoda cea mai simplă de a călători în timp, de a te întoarce cu zeci de ani în urmă, într-o vreme când nimeni dintre cei pe care-i cunoşti acum nu exista, iar celor care trăiau atunci nici nu le trecea prin gând că cine ştie ce persoană formată numai din neant în prezentul lor urma să-i privească de aproape, să-şi bată capul cu ei, în acelaşi Bucureşti din alt prezent. Dacă vorbeau despre viitor, ei o făceau doar abstract şi generic. Scriitorii îşi încercau norocul la edituri, iar cărţile lor nu aveau încă titluri bine stabilite şi se aflau scrise pe jumătate sau pe sfert, în timp ce nimeni, nici măcar ei, nu ştiau cum, dacă şi când le vor încheia, câţi le vor citi şi care dintre confraţi va scrie, de bine de rău, despre noua apariţie. Pe atunci pesonajele marilor romane aveau încă toate drumurile deschise, Felix mai putea spera să se însoare cu Otilia în ciuda lui Pascalopol sau măcar să petreacă o noapte de dragoste cu ea, Fred ar fi putut să  evite încă, în ziua fatală, să se urce în carlingă, iar Adela mai avea o şansă de a descoperi jurnalul doctorului Codrescu şi de a afla astfel că el se gândeşte zi şi noapte la ea. Pe atunci personajele nu erau scufundate cu totul în hârtie, aveau numai jumătate de destin scris, iar cealaltă jumătate din ei, liberă, se afla încă, indistinctă şi în fierbere, în mintea şi viaţa unor autori, ei înşişi cu numai o bucată din viaţă scrisă." (p.11) Avem în faţă în primul rând un jurnal afectiv, nu o restituire animată de scopuri exclusiv culturale sau caritabile. În acelaşi timp, o documentare riguroasă care, o dată parcursă, te impregnează de spiritul epocii. Este, se poate spune, o literatură non-fiction, ce adaugă o ficţiune superioară, mult mai rafinată, prin simplul uz al imaginaţiei, voinţei de reconstituire şi a colajului de secvenţe şi mărturii culese din sau inspirate de presa vremii. Autoarea îşi începe periplul de la omul politic - ţinta ironiilor multiple în revistele literare, cu victime notorii, Titulescu una dintre ele -, şi atitudinea sceptică faţă de marele diplomat denotă nedezminţita miopie a privirii contemporanilor, partizană şi umorală, a cărei revelaţie, să recunoaştem, este tonică şi pentru noi, în perspectiva eternităţii! Opţiunile politice ale unor faimoşi scriitori au trezit, după 1989, aprinse discuţii în România, dar această interpetare ar putea fi eronată, observă autoarea, pentru că Eliade, Cioran, Noica, cunoscuţi ca admiratori ai legionarilor, plus Sebastian, Vulcănescu, Eugen Ionescu, Arşavir Acterian ş.a. rămân la o distanţă critică faţă de politic, refuză înregimentarea. Angajamentul lor în epocă era de fapt în numele adevărului, nu unul politicianist. Iată ce spune mai vârsnicul Rebreanu, într-un interviu acordat lui Mihail Sebastian: "Cred că e nevoie de mult mai mare rezistenţă şi tărie morală pentru a rămâne dincolo de tumultul public, decât pentru a te lăsa târât în el." (p.41) În acelaşi context, merită citată atitudinea critică a lui Arghezi faţă de "orbirea" stângistă a lui Alexandru Sahia, care întors din Rusia scrie o carte entuziastă despre regimul bolşevic: "O ţară de 150  de milioane de oameni, stăpânită de două milioane de comunişti, o ţară în care o clasă intelectuală a dispărut întreagă prin asasinat politic şi unde zi de zi orice năzuinţă de libertate şi orice tendinţă de individualizare sunt doborâte cu glonţul. Un ţar proletar cu fruntea de două degete e dictatorul posomorât al noului imperiu." (p. 43) O luciditate premonitorie şi pentru România. Războiul şi schimbările ulterioare vor spulbera destine ce păreau a se desena atât de fericit, va încurca nenumărate biografii intelectuale: "Nici unul dintre scriitori, susţine Ioana Pârvulescu, nu e un câştigător în jocul cu istoria şi n-a făcut, constant, alegerea cea bună, cea care să-l salveze şi în ochii contemporanilor şi în cei ai posterităţii." (p. 44)

Autoarea urmăreşte balanţa dintre crizele societăţii şi crizele personale ale scriitorilor, reflectate în articole şi jurnale, privilegiind uneori "seismele" sentimentale, în dauna celor politice, majore, întrucât găseşte în reconstituirea "vieţii pur şi simplu" o contribuţie mai utilă la acreditarea interbelicului ca model pozitiv - epocă pe care o vede, mai degrabă, prin prisma dezamăgirilor postrevoluţionare, nu a diferenţelor, facile şi previzibile, faţă de regimul anterior, cel comunist. Istoriile de dragoste ale scriitorilor, pe care nu ştiu dacă le-am fi cunoscut fără ajutorul Ioanei Pârvulescu, sunt reconfortante, te fac să-i vezi ca oameni cu slăbiciunile şi păcatele lor: Rebreanu, Lovinescu, Gala Galaction, Perpessicius, Mihail Sebastian şi Camil Petrescu. Figuri feminine memorabile, precum actriţa Leny Caler – iubită şi apreciată - conferă culoare şi farmec lumii literare. Leny i-a servit lui Camil Petrescu drept prototip pentru doamna T, din Patul lui Procust, "împrumutându-i" trăsături, se pare, şi pentru chipul Emiliei. Iată un pasaj de o mare subtilitate, punând în scenă o metafizică a scripturalului, ce rezultă din cercetarea atentă, laborioasă a destinului unui om - Leny, prietenă şi muză -, împletit cu cel al scriitorului şi al personajelor inventate de el: "Cu toate acestea, chiar dacă ştii că niciodată modelul real nu se întâlneşte cu personajul literar, că nu există un singur model, ci două sau o sută, că procesul de creaţie e complicat şi trece prin faze succesive, realitatea poate irumpe în ficţiune ca să o împrospăteze, ca să o zgâlţâie, ca să o recompună, ca să dea alte răspunsuri întrebărilor cărţii. Experienţa descoperii "kilometrului zero" al cărţii poate fi mai zguduitoare decât cea a ficţiunii. La urma urmei, ca în faimoasa parabolă orientală despre visul fluturelui, din perspectiva realităţii cărţii şi a personajelor ei de hârtie, noi, oamenii din carne şi sânge, rămânem pure ficţiuni." (p. 109.)

Evoluţia literaturii este racordată la dinamica mai generală a timpului. Astfel, pentru "emanciparea" romanului românesc interbelic decisiv a fost scandalul stârnit de romanul lui D.H.Lawrence, Amantul Doamnei Chatterley. Cartea făcuse furori în Anglia şi Statele Unite, unde fusese pusă la index, sub acuzaţia de "stricare a moravurilor", sporindu-i-se succesul. La Bucureşti, într-o primă fază, poliţia confiscă întregul tiraj al romanului. Ioana Pârvulescu relatează un episod extraordinar: "procesul" buclucaşului volum în România, ţinut în seara zilei de 12 decembrie 1932, în sala cinematografului Roxy de pe Lipscani, umplută de public până la refuz. Un juriu prezidat de filozoful Ion Petrovici şi compus din Liviu Rebreanu, Felix Aderca şi Camil Petrescu au purtat în fapt o discuţie civilizată pe marginea cărţii lui D.H.Lawrence, iar verdictul, pozitiv, a îndemnat, implicit, la abandonarea rigidităţii limbajului şi a complexelor pudibonde în proza autohtonă - sugestie imediat absorbită în economia unor romane aflate în fază de elaborare. Mai întâi apare Răscoala, cu cele câteva scene erotice "tari". Anul următor, 1933, a fost şi cel mai rodnic pentru proza interbelică românească: Patul lui Procust de Camil Petrescu, Femei de Mihail Sebastian, Cartea nunţii de George Călinescu, Maitreyi de Mircea Eliade, Rusoaica de Gib Mihăiescu, Adela de Garabet Ibrăileanu, Creanga de aur de Mihail Sadoveanu. Erotismul în general şi "scena alcovului" în particular devin o probă de virtuozitate literară pentru scriitorii vremii.

Cartea Ioanei Pârvulescu prezintă o viaţa culturală extrem de intensă. Spicuim aleatoriu. "Săptămâna cărţii" în Bucureşti - evenimentul naţional central al momentului, organizat în luna mai sub auspiciile Fundaţiilor Culturale Regale şi cu implicarea Societăţii Scriitorilor Români, prilej cu care se acordă premiul de literatură Regele Carol al II-lea pentru cea mai bună lucrare literară a anului şi se învestesc "100 000 lei pentru cumpărarea operelor scriitorilor români de valoare, cărţi ce vor fi distribuite unor societăţi culturale şi biblioteci din ţară, unde, în aceleaşi zile, spectacolul cărţii e în plină desfăşuare." (p. 224) Forfota teatrală şi succesiunea directorilor la Teatrul Naţional din Bucureşti – Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Marin Sadoveanu. Expansiunea cinematografului (50 de săli de proiecţie către 1933 în Bucureşti), programul filmelor, cele mai populare staruri internaţionale: Greta Garbo, Marlene Dietrich, iar marele succes în epocă se numeşte Câinele andaluz al lui Buсuel. Între războaie, muzica şi literatura interferează, literaţii şi melomanii nu trăiesc în universuri separate. Cascada invenţiilor tehnice schimbă ameţitor ritmul vieţii, induce o socializare specifică. Eroul timpurilor noi devine Şoferul, iar Chaplin le sublimează "nebunia" pe marele ecran. Pasiunea aviaţiei: presa epocii abundă de reportaje pe marginea accidentelor dar şi performanţelor în materie, aşa cum a fost primul zbor peste Atlantic realizat de Charles Lindberg, de unul singur, fără escală, pe ruta New York-Paris. Invazia telefonului în Bucureşti, care ajunge rapid un mijloc de comunicare indispensabil, inclusiv scriitorilor. Consemnarea primei mari transmisii de televiziune din întreaga lume, de la Berlin, la 23 martie 1935.  Nemţioaicele Ursula Patschke şi Annemarie Beck (o brunetă şi o blondă) sunt primele prezentatoare TV din istorie. Din păcate, "televiziunea îşi arată defectele mult mai rapid decât radioul: emisiunile berlineze sunt de la început  un instrument de propagandă hitleristă." (p.200)

Ioana Pârvulescu foloseşte două tipuri de discurs: citatele din contemporani şi ţesătura de observaţii şi comentarii proprii, formulate în urma investigaţiilor minuţioase pe care le întreprinde. Din păcate, ea nu indică întotdeauna sursele, pentru mai multă conformitate, ceea ce oarecum se justifică: e o naraţiune de evocare, nu o disertaţie academică. Uneori însă reconstituirea prea lunecă în "literar", pare excesiv dezinvoltă sau, din contra, exagerat de meticuloasă şi statistică. Câştigă în schimb artistul pitit sub epiderma cronicarului. Deambulările autoarei, cu verbul la timpul prezent, creează un excepţional efect de simultaneitate în timp. Trebuia, pe drept cuvânt, să asimilezi organic materialul stocat de-a lungul atâtor zile de lectură, pentru ca lumea pe care ai excavat-o să înceapă să vorbească prin gura ta, graţie uitării bune a celui care o scrie. Combinând opiniile martorilor oculari cu informaţia riguroasă culeasă din sursele epocii, adăugând propriul set de intuiţii şi interpretări conexe, Ioana Pârvulescu reuşeşte să reînvie interbelicul, să-l scoată din amnezia colectivă în care zăcea, pierdut în cine ştie ce arhivă prăfuită. Trecutul păstrunde astfel tumultuos în actualitate, abolind cronologia, obligându-ne să ne oprim din propria noastră goană, pentru a contempla efervescenţa altei epoci.

 Legată de plăcerea şi entuziasmul cu care şi-a scris cartea, aş aminti o altă particularitate de metodă a Ioanei Pârvulescu: ea evită să facă paralele cu realităţile de azi, atunci când descrie diversele aspecte ale vieţii interbelice, ci lasă comparaţia pe seama cititorului. Este, indiscutabil, o expresie a sensibilităţii şi eleganţei auctoriale, pudoarea profesionistului care ştie să evite didacticismul, moralismul facil, chiar dacă nu şi capcanele subiectivităţii. Privirea sa este contaminată de nostalgie, ea alege, inevitabil, între piesele de puzzle, punctează cu deosebire partea luminoasă a lucrurilor şi eludează – deliberat sau nu – zonele umbroase. În definitiv, cu toţii facem aşa. Ne exprimăm preferinţele, gusturile, opţiunile fără a cere "dezlegare" cuiva în această privinţă. Adică ne manifestăm libertatea, care e bunul nostru cel mai de preţ. Tot astfel nu putem nega nici libertatea celuilalt de a ne pune la îndoială criteriile. Prizonieră a unei anume optici, psihologic motivată, autoarea se contrazice ea însăşi la un moment dat: "Conştiinţa mişcării vertiginoase devine tot mai acută. Prinşi în vârtej, oamenii nu mai stau să separe pe îndelete binele de rău. O va face tocmai viitorimea, cu locurile ei comune şi cu aproximările ei brutale." (p.292). Ca puţin mai jos să afime: "Un lucru este sigur: interbelicii îşi cunosc şi recunosc relele, le identifică şi le pun în cauză corect. Răului îi corespunde întotdeauna un prompt semnal de alarmă. Răului apucă să-i mai răspundă binele. Erata apare şi la faptele lor, nu numai la cărţile lor ("ale scriitorilor" – nota mea, Vit.C.)." (p. 295). Dincolo de convingerea noastră unanimă asupra perioadei interbelice - ca fiind cea mai dreaptă, mai liberală şi mai democratică din istoria naţională - afirmaţiile de mai sus rămân cumva neacoperite în textul eseistei, care se raportează mereu la con-textul epocii. Întrucât ea nu ne arată totuşi - pe bază de exemple - felul în care binele combate răul (în anumite manifestări ale sale). Or, în presa timpului, bănuim, s-ar fi găsit cu uşurinţă asemenea dovezi: reacţii şi luări de atitudine ale scriitorilor şi gazetarilor mai imporanţi în faţa cataclismelor politice care au zguduit ţara, inclusiv amputările teritoriale de la est şi de la vest, din fatidicul an 1940 (elemente de care, fie-ne iertată fixaţia, trebuie să amintim, căci au încununat sfârşitul "paradisului interbelic"). În orice caz, cred că putem privi azi spre epoca dintre cele două războaie cu deplină luciditate şi spirit critic, fără a mai căuta o compensaţie pentru vremurile şi frustrările ce au urmat, sau pentru neîmplinirile prezentului.

Citind volumul Ioanei Pârvulescu m-am gândit că acelaşi tip de investigaţie, riguroasă, pedestră, animată de un suflu recuperator, ar putea reface şi atmosfera Chişinăului de altă dată, a cărui pierdere nu este doar metafizică, ci şi una nemijlocită, concretă pentru noi. Există o ruptură mult mai dramatică între Chişinăul interbelic şi Chişinăul de azi, întrucât ele aparţin unor state, sisteme de valori şi, în bună măsură, unor... limbi diferite! Am fost la Kцnigsberg şi am văzut cum arată un oraş căruia i s-a furat memoria. Sper din tot sufletul să nu repetăm acelaşi destin.