Imitatio Christi în literatură

"Este de folos să moară un om pentru popor"  (Ioan 18:14),

spune Caiafa şi n-a existat niciodată o societate umană

care să nu fi fost de acord cu el"  (N.Frye)

În Marele Cod – Biblia şi literatura Northrop Frye afirmă că Sfintele scripturi au avut o influenţă fecundă şi continuă asupra literaturii occidentale, instituind un cadru imaginativ şi un univers mitologic în care aceasta a evoluat pînă în sec. al XVIII-lea şi, într-o bună măsură, încă mai evoluează. Dacă în Vechiul Testament "singurul lucru care se întîmplă cu adevărat" este exodul, după acelaşi principiu, Noul Testament gravitează în jurul lui Iisus şi a învierii sale. Astfel, viaţa lui Iisus, aşa cum apare în Evanghelii, devine mai puţin emblematică, în clipa în care ne dăm seama că e prezentată sub această formă"1. Revenirea de-a lungul timpului la mitul christic se datoreşte faptului că Iisus reprezintă în viaţa umană apariţia unei naturi superioare, a unei naturi transfigurate.

Dimensiunile romaneşti adoptate de N.Kazantzakis în Hristos răstignit a doua oară2 îi permit să construiască un univers asemănător celui biblic, avîndu-l în centru pe păstorul Manolios căruia i se repartizează rolul lui Iisus. J.L.Borges în Evanghelia după Marcu3 condensează naraţiunea despre Baltazar Espinoza, crucificat la ferma din Los Alamos, într-o "capodoperă laconică". Prin analogii, intertextualitate şi simbolurile uzitate de autori, cele două texte fac referire la istoria lui Iisus: atît în romanul lui Kazantzakis cît şi povestirea lui Borges un om din sec. XX este crucificat de concetăţenii săi, asemenea lui Hristos. La Kazantzakis personajul accede la sfinţenie prin propria-i voinţă şi strădanie, asumîndu-şi în mod conştient mîntuirea. La Borges asumarea este implicită, Baltazar Espinoza supunîndu-se tacit destinului. Astfel încît aceste texte, diferite ca formă şi structură, valorifică pregnant motivul imitatio christi. Într-un sat oarecare din Anatolia, la o fermă pierdută în stepele Argentinei, oamenii simt imperios nevoia de Dumnezeu: în primul caz prin organizarea unei ceremonii a Patimilor, în cel de al doilea prin imitarea brutală a scenei de pe Golgota. Dacă N.Kazantzakis accentuează semnificaţia lui Hristos pentru o comunitate creştină patriarhală, Borges o subliniază pentru cei trei Gutre, primitivi şi analfabeţi. Dincolo de similitudinile de profunzime, aceste două opere literare coincid şi în situarea temporală a acţiunii: la Borges tragedia se desfăşoară la sfîrşitul lui martie 1928, la Kazantzakis succede după revoluţia din Rusia.

Întrucît concepţia morţii şi renaşterii lui Iisus este o concepţie religioasă, fiind "rezultatul unei experienţe, iar nu al unei speculaţii teoretice – e o concepţie misterică"4 – o lectură a acestor naraţiuni în cheia conceptului de îndumnezeire este întru totul legitimă (cel puţin alte două variante de lectură ar putea fi admise aici: una din perspectiva intertextualităţii, alta din cea a criticii arhetipale). În "Epistola către Coloseni" apostolul Pavel cheamă pe tot omul "să se facă desăvîrşit în Hristos" şi pe credincioşi să fie "pliniţi întru El". Îndemnul lui  Pavel nu e făcut din motive de pietate externă şi sentimentalism, consideră teologul grec P. Nellas, ci el vorbeşte ontologic,  nu îndeamnă la o imitaţie exterioară pur etică, ci la o hristificare reală 5. Aşadar, pentru Apostolul Pavel creştinismul însemna întîi de toate actualizarea lui Iisus în sufletul credincioşilor, renaşterea faptelor sale. Această renaştere este experimentarea morţii şi învierii lui Iisus întrucît el a trăit şi a murit pentru păcatele oamenilor. Privit din acest  punct de vedere, susţine M. Eliade, Iisus e un Om; privit ca un fapt religios, simţit — adică experimentat – Iisus e un Zeu. Întrucît viaţa şi moartea lui constituie un proces fecund şi bogat în posibilităţi mistice, repetînd lăuntric această moarte, actualizînd-o, credinciosul se identifică cu Hristos şi renaşte la o viaţă veşnică. Această sintagmă – viaţa în Hristos — a lui Pavel, Părinţii Bisericii au numit-o îndumnezeire. Astfel, conform învăţăturii patristice, calea îndumnezeirii este unirea cu Hristos, tocmai fiindcă unirea cu Arhetipul este cea care conduce pe om la întregirea lui.  Pînă să ajungă aici însă fiinţa umană trebuie să-şi cîştige anumite deprinderi lăuntrice, să fi biruit înlăuntru răul în mod statornic şi să se fi deprins cu cugetările bune. Or, această cale este tocmai imitarea lui Hristos, a Celui care, în Sine Însuşi, a biruit puterile celui rău, învingîndu-l apoi prin Înviere.

În general se consideră că tema imitării lui Hristos îşi are începutul în chemarea pe care Mîntuitorul o adresează ucenicilor. Acest îndemn va fi reluat şi valorificat apoi de apostolul Pavel, de sfinţii Părinţi, de Tomas de Kempis ş.m.a. Circumscrierea laconică a lui de Tomas de Kempis — "Cine vrea să înţeleagă pe deplin şi să afle dulceaţă în cuvintele lui Christos trebuie să se străduiască ca să-şi îndrepte toată viaţa sa după a Lui" — coincide cu perspectiva creştin-ortodoxă, conform căreia omul trebuie să se aducă pe sine, cu toată viaţa sa, ca dar lui Dumnezeu… Îndumnezeirea Omului se dovedeşte astfel nu numai o chestiune importantă a teologiei, o "fantasmă mitologică" sau o speculaţie metafizică oţioasă, ci şi o inepuizabilă temă literară... Departe de a fi o chestiune ezoterică, îndumnezeirea marchează profund utopiile şi angoasele moderne, ne izbim de ea în toate laturile gîndirii umane, reprezintă o constantă a condiţiei şi istoriei umane în ansamblul ei, este "una din ideile cele mai active şi mai penetrante ale epocii noastre"6. ((Comuniunea cu Hristos înnoieşte fiinţa umană. De vreme ce aici pe pămînt e nedesăvîrşit şi neîmplinit, omul are nevoie de îndumnezeire. Natura umană, însă, nu se putea întregi prin simpla ei aspiraţie spre desăvîrşire; ea trebuia să realizeze unirea cu Arhetipul. Hristos a deschis astfel drumul pentru realizarea acestui scop. Dumnezeu l-a izbăvit pe om de aservirea păcatului, diavolului şi morţii, dar a realizat şi lucrul pe care nu l-a realizat Adam; i-a dăruit existenţa adevărată în Hristos, înălţîndu-l la rangul de făptură nouă. Prin urmare, Hristos reprezintă mîntuirea omului nu numai la modul negativ, izbăvindu-l de consecinţele păcatului protopărinţilor, ci şi pozitiv, întregind existenţa lui iconică dinainte de cădere. Relaţia fiinţei umane cu Iisus nu e numai tămăduitoare; mвntuirea omului, consideră P. Nellas, e ceva mult mai larg decît răscumpărarea, ea coincide cu îndumnezeirea (gr. te theose))).

((Antropologia creştină postulează aşadar îndumnezeirea omului, definind-o ca întrepătrundere a naturii umane şi celei divine. Revelaţia christică este o revelaţie antropologică, iar menirea conştiinţei religioase a omului este tocmai dezvăluirea conştiinţei christice a omului. Prin urmare, o antropologie autentică, în viziunea lui N. Berdeaev, nu poate fi întemeiată decît pe revelaţia christică: "Faptul iversal al ivirii lui Hristos este fundamentul antropologiei. Abia după Hristos devine posibilă conştiinţa antropologică supremă. Numai în Hristos şi prin Hristos s-a săvîrşit actul universal al conştiinţei de sine divine a omului"7. ))

În Licovrisi, spaţiul narativ în care se desfăşoară acţiunea romanului lui Kazantzakis, e o datină străveche ca la fiecare şapte ani, de Paşti, să se prezinte patimile lui Hristos. În acest scop dintre consăteni sînt alese persoanele cele mai demne care în Săptămîna Patimilor să readucă în actualitate suferinţele lui Iisus. Motivaţia unei astfel de taine-sărbători este nevoia de îndumnezeire, căci cuvintele preotului Gregoris constată o realitate: "Hristos a înviat, e adevărat, dar în noi, în carnea noastră, el tot răstignit se află. Să-l înviem şi noi, fraţi fruntaşi" (vol.I, p.13). Dominaţi de cele pămînteşti şi de viaţa materială, licovrisienii au pierdut adevărata credinţă (cei trei Gutre abia sînt în căutarea identităţii lor religioase). Ei s-au îndepărtat atît de mult de Hristos, încît numai vizualizînd patimile Mîntuitorului, pipăindu-i cu mîinile rănile îl pot recupera o dată la şapte ani (atunci cînd se inscenează Săptămîna Pati­milor). Dacă numi­rea celor trei apos­toli, a lui Iuda şi a Magdalenei, e un lucru relativ uşor, mult mai dificilă este găsirea unei persoane "care să-i semene întru totul lui Hristos". Preotul din sat îl propune pe Manolios care ştie ceva carte, "a fost cirac la un călugăr într-o mănăstire". Grupul celor patru începe să trăiască iluzia identificării cu rolurile care le-au fost distribuite de fruntaşii satului. Astfel, în faţa lui Constantis, Ianacos, Mihelis şi Manolios se deschide un drum nou, greu de parcurs, ei trebuind să se lepede de omul vechi, să uite de trecut şi să devină fiinţe noi, adică prin viaţă duhovnicească să acceadă la îndumnezeire. Manolios, credinţa căruia pînă atunci ţinea mai mult de gesturi exterioare – era liniştit, mergea regulat la biserică, se spovedea, nu făcea păcate, era dulce la vorbă – începe să-şi interiorizeze comuniunea cu Iisus. Printr-o angajare mistică succesivă el reuşeşte să-şi asume rolul predestinat. În acest sens, parcurge cîteva trepte care corespund înaintării duhovniceşti, fiind un parcurs necesar în vederea atingerii stării de îndumnezeire. Prima treaptă şi cea mai grea o constituie curăţirea de păcate şi pocăinţa (rupe logodna cu Lenio, rezistă tentaţiei văduvei Caterina). Meditaţia asupra faptelor lui Iisus şi asceza asumată îi vor permite accederea spre a doua treaptă, mai apropiată de sfinţenie. Manolios are convingerea că Dumnezeu începe să-i lumineze mintea; în consecinţă tot ce i se întîmplă sînt semne prin care divinitatea îi vorbeşte şi îl călăuzeşte. În duminica spovedaniei are revelaţia că boala sa reprezintă de fapt crucea pe care trebuie să o ridice ca să urce drumul calvarului, dar că după Răstignire vine Învierea.

A treia treaptă coincide cu momentul cînd Manolios îşi asumă păcatele tuturor, devenind Iisus al lumii din Licovrisi. Atunci harul divin coboară peste el. Cînd ia hotărîrea să se sacrifice, se săvîrşeşte şi minunea: i se vindecă faţa. De aceea descoperindu-se adevăratul criminal, eliberarea lui Manolios este sărbătorită de către prietenii-apostoli ca o înviere. Strădania lui Manolios devine explicită odată cu gestul de a le mărturisi prietenilor că vrea să-şi schimbe viaţa "pe de-a-ntregul". Tot ce făcuse pînă atunci se articulează doar ca un preambul la îndumnezeire: "să mă lepăd de trecut, să-l urmez pe Hristos pe orice drum. Mă voi face crainicul lui, voi merge înainte sunînd din goarnă şi strigînd". De fapt, imitatio christi este laitmotivul întregului roman.

Chiar şi văduva Caterina îi sugerează păstorului să se gîndească la Hristos dacă vrea să se mîntuie, sfat care culminează cu îndemnul "Calcă pe urmele lui, dragul meu Manolios". Comuniunea cu Iisus devine treptat starea lui de spirit. Mai mult, prietenii decid să-l urmeze şi ei pe Manolios. După ce se hotărăşte să se predea cu totul voii lui Dumnezeu, parabolele din Evanghelie se lasă mai lesne descifrate ("Se lupta din răsputeri cu textul sfînt… Şi de la o vreme totul i se  părea foarte simplu, iar Hristos însuşi era ca un cuvînt blînd ce coborîse pe pămînt spre a fi auzit şi înţeles de oamenii simpli şi neînvăţaţi. Din clipa aceea, Manolios îl urma pe Hristos pas cu pas, fără poticniri, începînd din ziua cînd se născuse în Bethleem şi pînă în ziua cea mare, scăldată în soare, a Învierii, cînd Hristos ieşise din mormînt şi intrase în inima ciobanului").

Identificîndu-se pe deplin cu rolul predestinat, el nu mai poate fi tolerat de consăteni şi de fruntaşii satului din Licovrisi, devenind incomod, agentul Moscovei, întruchiparea spiritului rebel: "ăsta e cel mai primejdios, pentru că nu-i poţi găsi nici un cusur, nu fură, nu blestemă. Nu minte, nu păcătuieşte cu femeile…" După ce i se incriminează toate relele, Manolios este înjunghiat în biserică de către cei pe care îi salvase de la moarte, iar aga se spală pe mîini, aidoma lui Pilat.

 J.L.Borges sugerează căutarea îndumnezeirii chiar şi de către fiinţele analfabete şi primitive. Protagonistul, Baltazar Espinosa, nu este o fire evlavioasă ca Manolios şi nici nu are timp de o angajare mistică. Din caracterizarea sa sumară, dar semnificativă, aflăm că este student în medicină, că are "o vie facultate a oratoriei", fiind "de o aproape nelimitată bunătate". Nu-i place să discute în contradictoriu; preferă ca "dreptatea să fie de partea celuilalt şi nu a sa"; "era de o naturală complezenţă". Afacerile vărului său îl interesau prea puţin, precum şi variaţiile modei. Indiciul cel mai important însă este următorul: "mamă-sa îi smulsese promisiunea că în toate serile va rosti Tatăl nostru şi îşi va face semnul crucii. De-a lungul anilor, nu încălcase făgăduiala niciodată" (p.222).

 Vătaful Gutre şi familia acestuia sînt oameni rudimentari: nu sînt în stare să lege două vorbe, nu ştiu să citească. Întîlnirea lor cu Espinosa şi în special lectura Evangheliei după Marcu îi marchează profund, le trezeşte sentimentul evlavios. Dar citirea Evangheliei şi explicarea parabolelor îl transfigurează totodată şi pe Baltazar Espinosa care are vîrsta de 33 de ani şi între timp îşi lăsase şi barbă. Cînd mieluţa se răneşte, Baltasar o vindecă; tot astfel, este în stare să răspundă la toate întrebările vătafului. Observînd reacţia celor trei Gutre, Espinosa meditează asupra anumitor lucruri: "Şi îşi mai spusese că oamenii, de-a lungul vremii, au repetat întruna două istorii: aceea a unei corăbii ce caută pe ape mediteraneene o insulă iubită, şi aceea a unui Dumnezeu care se lasă răstignit pe Golgota" (p.225). Deocamdată Espinosa îl imită pe Iisus în gesturi exterioare, dar suficiente pentru înţelegerea celor trei Gutre care încep să adune cu grijă firimiturile care-i căzuseră pe masă.

Într-o zi de vineri, tatăl s-a apropiat de Espinosa ca să-l întrebe dacă Iisus se lăsase răstignit pentru a-i mîntui pe toţi oamenii, inclusiv pe cei care înfipseră cuiele. "După masa de prînz, îl rugară să le mai recitească ultimele capitole", apoi "îngenunchiaţi pe dalele de piatră, îi cerură binecuvîntarea", "îl huliră, îl scuipară şi îl îmbrînciră înspre şopron" (p.227). Cei trei Gutre trăiesc aievea Săptămîna Patimilor: strică acoperişul şopronului iar din bîrne fac crucea pe care îl răstignesc pe Baltazar Espinosa.

Similitudinile între Manolios şi Espinosa culminează în transcenderea lor spre Dumnezeu. Sunt însă două căi diferite de transcendere, de imitatio christi: Manolios reprezintă idealul ascetic, fiind un creştin activ, Espinosa este unul contemplativ care deşi nu se angajează explicit în acest proces de actualizare a Arhetipului, nici nu s-a afundat în uitarea de Dumnezeu. Manolios ajunge la identificarea cu Hristos printr-un efort personal şi conştient. Espinosa pare că înţelege că Dumnezeu nu poate fi perceput prin intermediul ideaţiei, ci prin simţirea lui ca prezenţă. Cei doi protagonişti au o pregnanţă individuală care constă în evoluţia lor, în dinamismul credinţei şi transfigurării lor.  În viziunea Părintelui Stăniloae, Iisus deschide lumii nu doar posibilitatea invocării terapeutice  a unei posibile lumi, ci chiar veridicitatea transcenderii "prin moarte spre înviere", moartea fiind definită de el ca moment necesar şi universal care plasează sensul vieţii în transcendent. Manolios şi Espinosa sînt "chipuri dinamice" ale arhetipului şi îşi găsesc sensul tocmai în acest drum de adîncire fără de încetare în existenţă, care este un drum al comuniunii îndumnezeitoare. A fi unit cu Hristos, scria N. Cabasila, este cu putinţă pentru toţi cei ce trec prin toate cîte a trecut Hristos şi suferă toate şi devin toate cîte a suferit şi a devenit El.

Actualitatea urmării lui Hristos, subliniată implicit de Kazantzakis şi de Borges, se explică prin sentimentul neîmplinirii care ameninţă la fiecare pas echilibrul circumstanţial al existenţei umane. Asupra omului apasă mereu nevoia realizării sale ca om, iar îndumnezeirea pe care angajarea mistică o presupune nu este altceva decît înomenirea omului; este un act de depăşire a obiectivităţii umane prin regăsirea temeiului său spiritual8. Îndumnezeirea, idealul ascezei şi misticii, nu ţine de ceea ce în mod obişnuit numim cunoaştere, ci de o reconstrucţie a umanului în perspectiva a ceea ce el trebuie să fie; este rodul lui "a fi" şi nu al lui "a şti".

Oare sacrificarea lui Manolios poate însemna ieşirea din uitarea de Dumnezeu pentru cei din Licovrisi?  Iar crucificarea lui Espinosa le poate oferi o identitate religioasă celor trei Gutre?  Să sugereze aceste texte că noile timpuri pe care le trăim nu ar mai avea nevoie de Iisus, iar oamenii l-ar răstigni din nou dacă ar veni sau dimpotrivă ele sugerează că urmarea exemplului christic oferă adevărata şansă?

Oricum, Hristos răstignit a doua oară şi Evanghelia după Marcu denotă puterea exercitată de mitul christic asupra literaturii, impactul creştinismului asupra imaginaţiei creatoare. De aceea lectura acestor naraţiuni  are darul de a-l aduce pe Iisus în inima noastră, de a ni-l revela, contribuind la activarea dinamismului transfigurator al credinţei. 

1 N. Frye, Marele Cod — Biblia şi literatura (trad. de A.Sasu şi I.Stanciu), Bucureşti, 1999, p.214

2 N. Kazantzakis, Hristos răstignit a doua oară, vol. I-II, Bucureşti,

3 J. L. Borges, Evanghelia după Marcu, în  Opere alese, vol. II, Bucureşti, 1999

4 M. Eliade, Morfologia religiilor. Prolegomene, Bucureşti, 1993, p.83

5 P. Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Sibiu, 1999, p.81

6 Cf. Ch. Von Schцnborn, în Zeitschrift fьr Philosophie und Theologie, 34 (1987), 1-2, p.10

7 N. Berdiaev, Sensul creaţiei, Bucureşti, 1992, p.85-86

8Cf.  S. Frunză, O antropologie mistică, Craiova, 1996, p.71

1