Despre Paris, Franţa şi mentalităţile din 'hexagon'

Vasile Gârneţ: Dragă Lucreţia Bârlădeanu, ai stat patru ani în Franţa, la Paris, timp suficient ca breasla scriitoricească de la Chişinău să te "uite", să te scoată din toate listele şi chiar din carnetul de telefoane al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Cum te-ai simţit când ai constatat, cu prilejul recent încheiatei Adunări Generale a Uniunii Scriitorilor, că nu mai figurezi în lista scriitorilor basarabeni?

Lucreţia Bârlădeanu: Dragă Vasile, începem dialogul nostru cu o întrebare destul de "delicată" pentru mine. Evident că am fost surprinsă să constat că nu mai figurez "în listele Uniunii Scriitorilor", dar "şocul" – nu găsesc un alt cuvânt - reîntâlnirii cu societatea  basarabeană după o despărţire de patru ani a fost mai puternic decât mi l-aş fi imaginat. Acest şoc începe chiar în salonul avionului AIR MOLDOVA, care efectuează cursa Paris-Chişinău, şi este produs de o pocită limbă moldovenească în care însoţitoarea de bord se căzneşte să facă anunţurile de rigoare. Apoi continuă cu unica revistă – Komsomoliskaia pravda – pe care o poţi citi, dacă doreşti, în timpul celor trei ore de zbor. Nimeni şi nimic nu-ţi poate sugera vreo imagine despre ţara în care soseşti, poate doar euforia ce începe să plutească în salonul avionului după servirea prânzului (cu nelipsitul pahar de vin) a câtorva refugiaţi basarabeni, care se întorc de la munci grele din străinătate, se întorc plini de dor, cu puţini bani şi cu multe iluzii, care însă se vor spulbera foarte repede după aterizare. Aeroportul modern şi evident primenit în ultimii ani nu te dumereşte nici el prea mult despre însemnele pământului pe care ai pus piciorul. Nici aici nu vei putea găsi nimic din presa românească ce se editează în republica noastră independentă.

Te derutează apoi haosul din societate, un haos instalat temeinic şi perceput aproape ca o fatalitate. Te enervează dialogurile cu vânzătorii şi cu chelnerii pe care le poţi purta doar în limba rusă, microbuzele care se opresc în orice punct de pe stradă, poluând aerul şi aşa sufocant şi făcând circulaţia foarte periculoasă şi stresantă chiar şi pentru cineva care a şofat pe străzile aglomerate ale Parisului; muzica delirantă, care îţi crapă timpanele – de fapt nişte surogate melodice de la Russkoe radio – pe care şoferii acestor microbuze, majoritatea dintre ei moldoveni, o ascultă în neştire.

Apoi începi să observi şi să te indispună profund feţele pământii ale oamenilor, marcate de boli şi subnutriţie, lipsite de bucuria vieţii şi de licărul vreunei speranţe. E o uriaşă discrepanţă dintre lux şi mizerie în oraşul acesta...

Dar, mai ales, e de regretat activitatea distructivă a presei şi a televiziunii antinaţionale locale, care mutilează conştiinţa unui popor, îi schimonoseşte esenţele şi îi taie orice pornire spre civilizaţie, imprimându-i o falsă imagine patriarhală şi îndemnându-l, prin "proroci mincinoşi ai moldovenismului" să se "reboteze", robind în continuare pentru binele altora; să mănânce seara, după o zi de muncă, doar o bucată de pâine şi o cană de apă. Atât.

După aceste lucruri grave şi încă multe altele de care nu am pomenit, dragă Vasile Gârneţ, ce mai contează nişte "necazuri" pe care ţi le fac colegii de breaslă? Deşi, sinceră să fiu, sunt surprinsă că au dat dovadă de atâta promptitudine, "tăind" şi scoţând din liste ca pe vremea comunismului în floare pe cei care nu au acceptat "să mănânce salam cu soia" (vorba românului, devenită proverbială) dintr-un uluc comun, dar şi-au asumat îndrăzneala şi riscul, pe cont propriu, să cunoască şi o altă lume, una mai civilizată. Pedepsirea pentru ieşirea din rând o fi ţinând de recidivele unui virus care ne-a afectat în ultimele decenii foarte serios gena. Pentru că mă întreb, de ce Uniunea Scriitorilor să nu profite de experienţa şi relaţiile unor scriitori basarabeni care locuiesc în Europa Occidentală ori în America, şi asta spre binele nu doar a literaturii române din Basarabia, ci chiar a întregii societăţi? Ceea ce am vrut să realizez prin dialogurile pariziene cu mari personalităţi ai diasporei române, interviuri pe care în mare parte le-am şi publicat deja, a fost să produc un curent de gândire proaspătă în mediul nostru cultural, să aduc câte ceva din energia lor intelectuală, din bogata lor experienţă de viaţă. Mai ales că aceşti oameni sunt foarte sensibili la tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă aici, în această "ţărişoară" a noastră, care riscă să se sufoce foarte curând.

E adevărat că practicarea doar a acestui gen literar – interviul – nu recomandă pe cineva drept un "mare" scriitor şi, evident, nu-i obligă pe funcţionarii de la Uniune să fie foarte atenţi cu el. Îl pot trece cu vederea sau îl pot uita. Adevărul e că am semnat în ultimul an şi câteva studii critice despre opera lui Bujor Nedelcovici (Convorbiri literare), Ilie Constantin (Adevărul literar şi artistic), Vitalie Ciobanu (Sud-Est), Ion Druţă şi Matei Vişniec (Contrafort) ş.a., care, cum se vede, au scăpat ochiului atât de vigilent al conducerii Uniunii Scriitorilor din Moldova. Dar nu e cazul să insist pe acest subiect. Au rămas în listele şi în cartea de telefoane ale Uniunii Scriitorilor şi dintre acei care au domiciliu în străinătate: scriitorul Vasile Căpăţină şi cei care, locuind la Bucureşti, fac parte din partidul lui Vadim Tudor. În ce mă priveşte, mă resemnez la gândul că n-o fi fiind scriitor doar acel care figurează în nişte liste făcute de cinovnici miopi şi amnezici, ci şi cel care se simte responsabil să comunice nişte idei conaţionalilor săi şi să-şi revendice, modest, un loc în mintea celui care-i citeşte scrierile şi-i găseşte util efortul.

V.G.: Ce impresie ţi-a lăsat Adunarea Generală a Scriitorilor? Ai observat schimbări de mentalitate şi comportament la colegii noştri – trăim totuşi de 12 ani în libertate şi democraţie! – faţă de ceea ce ştiai dinainte?

L.B.: Trebuie să recunosc că, exceptând incidentul cu listele, am venit la Adunarea Generală a Scriitorilor cu multă bucurie şi speranţă. Bucuria de a revedea scriitorii dragi, deloc puţini, şi speranţa de a surprinde un suflu nou în sânul breslei noastre. Frigul din sală şi maratonul discuţiilor – fără pauzele care se impuneau în aceste împrejurări – mi-au mai potolit entuziasmul iniţial. Nu au reuşit să-l anime nici chiar "fantasticele" plăcinte cu dovleac… propuse cu mărinimie, pe gratis, de Uniunea Scriitorilor (ori de cine?) pe parcursul acelei zile şi seri de pomină. Mă întreb şi vă întreb: oare chiar aşa trebuie să fie trataţi, 12 ore în şir, nişte oameni care se cuvine să se considere spuma naţiunii? Am certitudinea că atâta timp cât nu vom avea respect pentru noi înşine, nu-l vom primi din partea nimănui. Un francez, care ne-a vizitat republica cu ani în urmă, nu uită să-mi amintească, de câte ori avem ocazia să ne întâlnim, că în cafeneaua de la Uniunea Scriitorilor nu există cuţite. Sunt lucruri mărunte, veţi spune. Poate, dar prea importante pentru a putea califica o societate drept civilizată ori ba.

Nu mă încumet să dau sfaturi şi nici să impun soluţii pentru modul în care trebuie să fie gestionată Uniunea Scriitorilor din Moldova. Dar cred, totuşi, că atunci când se formează un organ de conducere al oricărei Uniuni de Creaţie, candidatura propusă trebuie să corespundă unor cerinţe anume. La adunare s-a strigat nume la nimereală, fără a li se face vreo recomandare mai detaliată, aşa că ne-am pomenit, şi de această dată, cu o conducere veche. Jocul cu "de-ai noştri" mi se pare depăşit şi ridicol. După mine, trebuie să ai curajul să schimbi din când în când vehiculul, chiar dacă nu ştii cum va funcţiona cel nou. Mă tem că inerţia cuibărită în sângele basarabenilor ar putea să ne joace festa acum, când chiar sub ochii noştri se plămădeşte o nouă Lume. Să nu ratăm şansa de a pune şi noi umărul la construirea ei.

V.G.: Să revenim într-un peisaj "mai fericit", adică la Paris, pentru că aşa arată în imaginaţia basarabenilor capitala Franţei. Câte din proiectele tale s-au împlinit şi cum e să ratezi - în cazul când ai avut şi eşecuri – la Paris?

L.B.: Cred că nu voi putea, din păcate, să evit clişeele vorbind despre Paris. Voi încerca totuşi să dau o notă personală impresiilor mele. Parisul este, cred, visul de aur al oricărui creator, dacă nu şi a oricărui muritor de rând. El locuieşte în fiecare din noi încă înainte de a-l cunoaşte. Când l-am întâlnit, târziu, pentru câteva săptămâni, în vara anului ’97, m-a sedus momentan. La întoarcere, un an de zile n-am făcut altceva decât să mă pregătesc pentru o nouă întâlnire cu el. Există la Paris o energie extraordinară care te copleşeşte. Rămâne o enigmă pentru mine şi azi, de unde se revarsă aceasta: din cer, de la oameni, de la operele de artă care s-au adunat de secole în galeriile pariziene? -, dar simţi cum te năvăleşte un aer inconfundabil. Apoi Parisul este un oraş cald, accesibil şi deschis pentru oricine. Chiar luxul din marile case de modă ori restaurante nu au nimic din ceea ce te-ar intimida. La Paris, cum spunea Emil Cioran, "poţi fi sărac fără să-ţi fie ruşine". Iniţial am plecat la Paris pentru a face un studiu de literatură comparată despre lirica feminină. Pe parcurs, bineînţeles, am renunţat la această idee; erau de făcut lucruri mult mai importante: în primul rând, să cunosc societatea, felul de a fi al oamenilor, mentalitatea lor, să învăţ a trăi în această lume nouă pentru mine: cu alte origini sociale, cu altă atitudine pentru religie, cu alte valori etc.  Şi cine-mi putea fi mentorul cel mai indicat, atunci când Parisul îşi validase (a câta oară!) statutul de Don Juan, care văzându-şi jertfa la picioare, o abandonează, căutându-şi alta, nouă? Bineînţeles că fostul exil românesc de la Paris cu dramele lui, cu operele lui, cu oamenii lui. M-am îndreptat, deci, spre a studia literatura română din exil. Proiectul este eşalonat în mai multe etape; interviurile de care vorbisem fiind un prim pas spre realizarea unui studiu mai amplu.

La Paris am însuşit două stări pe care nu prea le cunoşteam înainte: dorul, care devenise pentru mine sinonim perfect cu durerea şi umilinţa. Când zic umilinţă, am în vedere şi conştientizarea profundă a unui spaţiu geografic căruia îi aparţii spiritual, situat în mijlocul Europei, unde oamenii au cel mai mic venit pe cap de locuitor, nu doar de pe bătrânul continent şi unde peste un milion de băştinaşi sunt plecaţi să muncească la negru prin întreaga lume, pentru a-şi asigura existenţa materială a lor şi a familiei. Apoi am descoperit şi un alt soi de umilinţă: faţă de o mare cultură pentru care trăieşti mereu un complex de inferioritate, a unei limbi neasemuit de frumoase pe care n-o poţi cuprinde până la capăt, în faţa unui stat care îşi tratează cetăţenii cu tot respectul şi unde orice străin va rămâne un metec marginalizat chiar dacă calitativ, sub aspect profesional, ar putea face concurenţă băştinaşilor. Excepţiile în acest sens confirmă legea: Brâncuşi, Cioran, Ionescu, Eliade, generaţia de aur a culturii române a fost înfiată de francezi. Mă gândesc însă care scriitori de origine română contemporani vor putea continua lista: Ţepeneag, Goma, Nedelcovici, Vişniec? Să dea Dumnezeu!

V.G.: Ştiu că te-ai apropiat de mulţi dintre românii stabiliţi la Paris, ai făcut interviuri cu ei şi abia aştept să citesc cartea de interviuri şi portrete literare pe care o vei publica foarte curând. Cum te-a primit comunitatea românească din "oraşul luminilor"? Este la fel de puţin solidară această comunitate, sau e vorba de o prejudecată a noastră? Cât de prezentă este literatura română la Paris?

L.B.: Diaspora românească, ori fostul exil pe care l-am descoperit la Paris, a fost pentru mine, pe lângă o experienţă extraordinară, ceva mult mai mult. Mai întâi trebuie să recunosc că am făcut un mare efort pentru a mă adecva mediului în care, iată, aveam norocul să pătrund. Veneam din peisajul literar chişinăuian, aşa cum îl cunoaştem – retardat şi conservator, nu făcusem decât 2-3 popasuri la Bucureşti, şi a trebuit să "ard" anumite etape pentru a face faţă acestei întâlniri cu nişte oameni pe care îi veneram. Şansa pe care am avut-o, aceea de a-i fi întâlnit şi discutat cu ei în casele lor, mi se pare extraordinară. Avem în faţa ochilor personalităţi remarcabile, care au alimentat timp de câteva decenii speranţa românească în anii dictaturii comuniste.

Exilul cultural de la Paris este înconjurat şi el de diferite legende, favorabile sau mai puţin favorabile, care s-au ţesut în jurul său de-a lungul timpului. Există scriitori români care n-au putut ierta exilului parizian curajul şi verticalitatea morală de care acesta a dat dovadă în anii de tristă pomenire, pe când ei au preferat să tacă; alţii nu le-au iertat talentul, unii sunt supăraţi că s-au spus lucrurilor pe nume despre firea lor duplicitară în regimul comunist etc., etc., etc. Astfel s-a creat din afară, dar şi dinlăuntru, pentru că exilul a fost inegal ca valoare, un soi de zâzanie, tipic românească. Acum aceste disensiuni s-au mai aplanat şi nu văd nici un obstacol serios pentru integrarea firească a operei exilaţilor în istoria literaturii române.  Mulţi şi-ar fi dorit să locuiască la Paris în perioada comunismului, puţin însă ar fi acceptat să plătească preţul pe care l-au achitat pentru acest "sejur" Monica Lovinescu, Virgilia Ierunca, Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Cecerone Ioniţoiu, Sanda Stolojan şi alte nume de referinţă...

În ce priveşte prezenţa literaturii române la Paris, dacă te referi la traduceri, intervievaţii mei parizieni au dat răspunsuri docte la această întrebare. Aş reaminti doar faptul că imediat după evenimentele din decembrie 1989, aşa cum mi-au mărturisit martorii oculari, în librăriile din Franţa erau destule traduceri din literatura română. Interesul cititorului francez pentru literatura noastră s-a mai domolit după intervenţiile repetate ale minerilor la Bucureşti, dar cred şi pentru că lectorul francez nu este un degustător al parabolei, al alegoriei şi al altor "şmecherii literare" la care erau nevoiţi să recurgă scriitorii români pentru a înşela cenzura. Dacă, însă, vrei să ştii cum ajunge literatura română originală la Paris, pentru a fi citită de diaspora românească, tot mai numeroasă, pot să spun următoarele: există un Centru Cultural Românesc la Paris, cu o bibliotecă care, ce-i drept, se completează destul de greu cu literatura din ţară. M‑am gândit de multe ori că n-ar fi rău ca în acea bibliotecă să existe cel puţin un raft de cărţi ale scriitorilor basarabeni. Am vorbit în acest sens cu directorii centrului, care s-au tot schimbat pe parcursul aflării mele la Paris, dar lucrurile nu s-au mişcat din punctul lor mort. Aş sugera ca editurile cele mai importante de la Chişinău să doneze câte o mică colecţie de carte Bibliotecii române de la Paris. Nu este acesta mijlocul cel mai eficient de a promova scriitorii noştri în Franţa, dar e o şansă ca cineva din exilul românesc să ne citească... Am descoperit apoi, în lungile mele promenade pariziene, o librărie românească ce se află nu departe de Pantheon. Există acolo un aer mistic de legionarism şi uneori accesul e destul de anevoios. Aş aminti şi de micul târg de carte din apropierea bisericii române din Cartierul Latin, improvizat în fiecare duminică ca un nelipsit atribut al liturghiei.

V.G.: Perioada de timp cât ai stat la Paris este suficientă, bănuiesc, pentru a putea formula nişte opinii despre Franţa şi francezi. Nu-ţi cer să faci nişte comentarii docte în acest sens, bănuiesc că e destul de greu şi chiar riscant să cuprinzi o lume atât de bogată într-un scurt interviu, totuşi aş vrea să-mi spui ce ţi-a plăcut şi ce te-a dezamăgit mai mult? Cum ai văzut tu o persoană venită din Estul Europei – zonă ai cărei locuitori ajung, trebuie să recunoaştem lucrul acesta, foarte greu la Paris, peisajul foarte pestriţ – religios şi etnic – din capitala franceză? N-ai încercat să afli de ce francezii acceptă în continuare emigranţi din ţările arabe şi musulmane, care au o cultură şi o credinţă diferită de cea europeană, şi nu acceptă aproape deloc emigranţi din Estul Europei?

L.B.: Mă inviţi, din nou, pe terenul minat al definiţiilor restrictive şi al generalizărilor subiective... Franţa este o ţară minunată atât sub aspect geografic (peisajul seamănă cu spaţiul nostru mioritic, doar că mai este mângâiat de briza mării şi a oceanului şi vegheat maiestuos de veşnicul alb Mont Blanc şi de bătrânii Perinei), precum şi sub aspect politic, social, cultural etc. Statul francez, spre deosebire de al nostru, are grijă de cetăţenii săi, apărându-i, susţinându-i şi ajutându-i sub diverse forme. Prima întrebare ce-ţi este adresată când îţi propui serviciile în Franţa este: aveţi naţionalitate franceză? Consider justă această preocupare a autorităţilor pentru binele poporului pe care-l guvernează.

Apoi nu poate să nu te impresioneze profund tradiţia culturii care domină societatea franceză. Gustul pentru estetic, dorinţa şi necesitatea de a se întâlni cu arta sub diverse forme îi fac pe francezi inconfundabili. Nu poţi să nu invidiezi frumos şi apetitul lor pentru călătorii, curiozitatea de a cunoaşte locuri din cele mai exotice. Ca să nu mai pomenim de corectitudinea, amabilitatea şi inteligenţa francezilor – calităţi demne de însuşit. Da, şi să nu uit, bucătăria franţuzească este foarte delicioasă: stridiile, scoicile, melcii, ficatul crud de raţă, brânzeturile şi, bineînţeles, vinul, sunt bunătăţi din care înfruptându-te, nu le poţi uita.

Dacă ar fi ceva de reproşat aceste ţări, ar fi, în primul rând (lucru pe care, probabil, şi-l reproşează înşişi francezii) invazia negrilor şi arabilor, comunităţi ce lasă  - prin vulgaritatea şi violenţa lor - o imagine destul de proastă asupra Parisului şi a suburbiilor lui. Dacă iniţial această emigraţie a fost încurajată şi în ideea că ar putea fi, în afară de o mână de muncă ieftină, un impuls pentru regenerarea unui popor bătrân, precum cel francez, pe parcurs, din păcate, ea nu a mai putut fi stopată. Francezii se confruntă acum cu o natalitate sporită a acestor comunităţi, care se integrează foarte greu în mediul francez, rămânând ataşaţi de religia lor, de tradiţiile şi habitudinile lor. Gurile rele spun că francezii plătesc astfel un tribut greu pentru apetitul lor colonial de altădată. Cât priveşte atitudinea rezervată a francezilor pentru emigranţii din Est, vor fi fiind mai multe cauze. Cortina de fier arborată în mijlocul Europei pe parcursul celor câtorva decenii a dezobişnuit Franţa să-şi îndrepte privirile spre ţările din Est. Apoi, hegemonia rusească care se mai menţine în fostele republici sovietice şi nu doar acolo, nu incită deloc spiritul echilibrat francez să se aventureze în vreo competiţie. Chiar sensibilizaţi de faptul că suntem francofoni, că le studiem şi le vorbim limba – detaliu important pentru francezi, care se simt ameninţaţi de invazia englezei – francezii nu vor face prea multe gesturi generoase pentru români. O altă cauză ar fi, poate, aceea că emigranţii din est sunt mai competitivi, decât arabii şi negrii, în mediul francez. Ei au un anumit nivel de civilizaţie, sunt ambiţioşi, au trăit o experienţă unică – teroarea comunistă, sunt plini de iniţiative şi pot concura pentru un loc demn în societatea franceză. Se pot face multe supoziţii – uneori chiar demonstraţii - în acest sens.

V.G.: Ai asistat la ultimele alegeri parlamentare din Franţa. Cum explici procentajul foarte mare obţinut de naţionalistul Le Pen, care s-a calificat – în mod surprinzător şi spre stupoarea europenilor – în turul doi al alegerilor prezidenţiale? Există cumva şi motivaţii ascunse ale acestei ascensiuni?

L.B.: "Surpriza", dar şi şocul produs de ultimele alegeri prezidenţiale, cu plasarea lui Le Pen în turul doi alături de Jacques Chirac, a divulgat câteva lacune, mai potrivit ar fi să spunem probleme, de guvernare în Franţa în ultimii ani, probleme care îi  nelinişteau profund pe francezi. Acestea ar fi: emigraţia de care am pomenit şi care nu mai poate fi tolerată în Franţa, ţară care are deja în jur de 10% de şomeri; cheltuielile sporite pe care le face guvernul francez cu orice persoană care cere azil politic în Franţa, dar şi profitul pe care şi-l asigură fiecare emigrant din Est pe cale ilegală, muncind la negru, la preţuri mai mici şi făcând concurenţă muncitorilor autohtoni. Apoi, procesul de unificare al Europei şi introducerea monedei unice – euro, care a lezat profund, mai ales la început, adică chiar înaintea alegerilor – orgoliul acestui mare popor.

Frica de a-şi pierde identitatea naţională şi că se vor topi în amalgamul european i-au făcut pe mulţi francezi să se solidarizeze, într-o primă fază, cu Le Pen. Noroc de vestita măsură franţuzească, care şi de această dată şi-a luat revanşa: dacă naţionalistul Le Pen, înainte de cel de-al doilea scrutin, agita alegătorii în ideea ieşirii din Comunitatea Europeană, J. Chirac pomenea tot mai  înflăcărat în ultimele sale discursuri sintagma "La Patrie",  ce impresiona adânc spiritul patriotic al francezilor. Aceasta arăta că fostul lor preşedinte le-a înţeles neliniştea şi că se angaja în noul mandat să le satisfacă doleanţele...

V.G.: S-a mai "lecuit" intelectualul francez de stângism sau la fel strâmbă din nas când îi povesteşti despre ororile comunismului? Mai există un "mit al comunismului" în Franţa?

L.B.: Popor imaginativ şi cu simţul aventurii foarte dezvoltat, francezii s-au angajat de-a lungul istoriei lor în slujirea mai multor idealuri: cel revoluţionar, al cruciadelor, al iluminismului, al dorinţei de cunoaştere conjugată cu misiunea civilizatoare a omului alb, care dorea să mascheze fenomenul colonialismului prin necesitatea de a lupta, chipurile, împotriva barbariei şi a anarhiei etc. Secolul XX s-a dovedit a fi mai arid pentru imaginaţia franceză, dornică de a se angaja în cultivarea unor idei şi aceasta a preluat,  pentru a-şi "hrăni" intelectualitatea şi păturile sărace ale populaţiei – mitul comunismului, ce se arăta din depărtata Uniune Sovietică ca o floare imaculată de nufăr, necunoscându-se şi nebănuindu-se în ce ape tulburi şi sângeroase îşi alimenta acesta rădăcina. O explicaţie a aderării francezilor la ideea comunismului ar fi, probabil, şi cel de-al doilea război mondial ai cărui victime au fost şi care s-a încheiat cu biruinţa nemijlocită şi a trupelor sovietice, victorie ce a fost pusă în slujba ideologiei comuniste. De fapt, francezii au avut şi mai păstrează încă pentru ruşi un soi de fascinaţie aparte. Fiind un popor echilibrat, cu simţul acut al realităţii şi al dreptăţii, nu şi-au putut permite, asemeni ruşilor, urcuşuri şi prăbuşiri zdrobitoare. Un asemenea spectacol este atrăgător de privit, mai ales când consecinţele nu te vizează şi nu te ating, nu însă şi uşor de jucat. Comunismul în Franţa, nu e un secret pentru nimeni astăzi, a fost susţinut financiar şi de Partidul Comunist din fosta Uniune Sovietică, care a "subvenţionat" simpatia pentru această ideologie a câtorva mari scriitori francezi, care au îndoctrinat la rândul lor, de-a lungul anilor, opinia publică franceză. Când, în sfârşit, odată cu mărturiile lui Soljeniţîn şi ale altor exilaţi din Est despre gulag, vălul a căzut parţial şi s-a văzut adevărata faţă a comunismului, unii intelectuali au continuat să susţină mitul comunismului din două considerente: ideea e bună, dar la realizarea ei în Uniunea Sovietică s-au făcut greşeli, deci, poate rămâne valabilă; dacă renunţi la această idee, ce dai în schimb unui popor şi unei viitoare generaţii care trebuie să se unească şi să creadă în ceva?

Căci, cum s-a confirmat deja de-a lungul istoriei, mulţimile nu au fost niciodată însetate de adevăr. Gustave le Bon (1841-1931), fondatorul psihosociologiei şi profesor de psihologie al Universităţii din Paris observase că: "Ele (mulţimile) întorc spatele evenimentelor care nu le sunt pe plac, preferând să zeifice eroarea, dacă eroarea le seduce. Cine ştie să le iluzioneze este cu uşurinţă stăpânul lor; cine încearcă să le deziluzioneze este întotdeauna victima lor".

În aparenţă, scopul se pare a fi nobil. Intelectualitatea avea grijă ca oamenii să nu cadă pradă doar unei societăţi de consum, unde ar trona banul, dar să-l anime unui scop mai înălţător. Şi care altul ar fi putut să fie când poporul în sânul căruia s-a născut şi a fost jertfită Ioana d’Arc nu mai are vocaţia credinţei?! Un popor căruia nici chiar furtuna sălbatică din seara de Crăciun a anului 2000 (neanunţată şi nebănuită de nici un centru meteorologic), ce a făcut ravagii în Franţa, nu i-a împins pe francezi să-şi facă semnul crucii şi să intre în biserici. Bisericile în Franţa sunt mai întâi de toate un monument de artă, nu locuri de rugăciune şi meditaţie... Acestea sunt observaţiile mele subiective. Mă întreb dacă nu se arată cumva semnul unei oboseli care survine, în mod paradoxal, dintr-o prea mare civilizaţie şi dintr-o istorie atât de glorioasă? Oricum, revenind în actualitate, trebuie să remarcăm că apariţia "Cărţii negre a comunismului", în care au fost semnalate cele circa 100.000.000 de victime făcute de sistemul comunist totalitar a potolit mult entuziasmul francezilor pentru acest mit. La ultimele alegeri parlamentare comuniştii n-au "cules" decât 3% din sufragii. S-ar putea presupune, deci, că Franţa nu mai este solidară cu ideea comunistă, o idee care, vai, îşi descompune măruntaiele, atât de nocive şi dizgraţioase, pe pământul Basarabiei noastre.

V.G.: Câte informaţii despre Basarabia ai citit în presa franceză în perioada cât te-ai aflat la Paris? Există o percepţie corectă a situaţiei de aici? Noi, basarabenii, suntem percepuţi ca români sau ca ruşi?

L.B.: Imaginea Basarabiei este aproape inexistentă în presa şi mass-media franceză, cu excepţia unor informaţii sumare despre infractori şi prostituate. Francezii nu se prea obosesc să descifreze identitatea atât de obscură a unui popor care, în mare parte, nici el nu ştie cine este şi ce vrea de la Istorie. Cert e că se întâmplă ades în Franţa un fenomen curios: când este reţinut de poliţia franceză un infractor român, de obicei, se dă drept cetăţean al Republicii Moldova, când însă e surprins în flagrant un basarabean, se bate cu pumnul în piept că e român get-beget. Aşa sau altfel, chiar dacă o bună parte dintre concetăţenii noştri care lucrează în Franţa lasă în urma lor o impresie bună, e recomandabil totuşi să avem puţină mândrie şi să nu imprimăm în imaginarul francezilor că suntem un popor sărac, neajutorat, obidit la el acasă şi gata să slugărească în Vest pe un preţ de nimic.

V.G.: Cum rezistă francezii împotriva valului globalizării? Mai funcţionează legea privind protecţia limbii franceze?

L.B.: Cu ceva timp în urmă am urmărit la Televiziunea Franceză un reportaj despre eliberarea din detenţie a unui ţăran, Jose Bauvais, care era tratat de o mare parte a populaţiei ca un erou naţional. Fusese închis pentru că incendiase un restaurant "McDonalds".

Apoi nu pot să uit indignarea, consider legitimă, a francezilor faţă de propunerea Comitetului Olimpic de a sărbători finalul Campionatului Mondial de Fotbal din vara anului 2000 în restaurantele "McDonalds". Franţa nu este adeptul unui capitalism sălbatic, ea consideră cortina de aur care desparte America de America şi America de Europa la fel de grea ca şi cea de fier, de odinioară.  Apoi vechea civilizaţie franceză are ce obiecta spiritului grandoman american. Cum globalizarea nu se va limita doar la sectorul economic, francezii, bineînţeles, chiar dacă sunt mai puţin conservatori decât englezii, au temerile lor. Limba este unul din sanctuarele pe care trebuie să-l ocrotească. Limba franceză este ameninţată nu doar pe plan extern, de engleză, ci mai există şi un element coroziv din interior: numeroşii ei vorbitori de origine africană şi arabă introduc în frumoasa limbă franceză o simplitate aridă şi un accent greu de înţeles. Langajul Parisului modern este foarte diferit de ceea ce se aude la Televiziunea şi Radioul francez. Dar să nu exagerez pe acest subiect. Sunt convinsă că francezii îşi vor păstra identitatea etnică, culturală şi socială, oricare ar fi jocurile Istoriei. Este un popor rudă cu noi, de la care se cuvine să învăţăm încă multe lucruri înţelepte.

1