Articole şi interviuri semnate de: Raymond Weber, Corina Şuteu, Vesna Copic, Sanjin Dragojevic, Milena Dragicevic-Sesic, Virgil Ştefan Niţulescu, Oana Radu, Răzvan Theodorescu, Mihai Mălaimare, Aura Corbeanu, Ion Caramitru, Eugen Vasiliu, Ludmila Ivashkina, Lidia Varbanova

Raymond Weber

O privire de ansamblu asupra politicilor culturale

Aş dori să pornesc de la definiţia culturii formulată de UNESCO, în 1982 la Mexico, cu prilejul Conferinţei mondiale asupra politicilor culturale:

"Prin cultură înţelegem astăzi ansamblul trăsăturilor distinctive, spirituale şi materiale, intelectuale şi afective, care caracterizează o societate sau un grup social. Ea cuprinde, pe lîngă artă şi literatură, modurile de trai, drepturile fundamentale ale fiinţei umane, sistemele de valori, tradiţiile şi credinţele".

Această definiţie a culturii, pe care Consiliul Europei a reluat-o doi ani mai tîrziu, în Declaraţia europeană asupra obiectivelor culturale (Berlin, 1984), constituie într-un fel ecoul unei reflecţii profunde asupra conceptelor fundamentale ale politicilor şi acţiunii culturale, care a caracterizat anii ‘70. Aceasta este epoca în care apar concepte precum: democraţia culturală, finalităţi culturale ale dezvoltării, cultură pentru toţi (Hilmar Hoffman), cultura ca drept al omului (Hermann Glaser), community development, animaţie socio-culturală şi "Soziokultur" etc. Unul din textele cele mai semnificative şi "profetice" ale acestei perioade rămîne Declaraţia de la Arc-et-Senans (1972) care subliniază că "este vorba de a recunoaşte omului dreptul de a fi autor de moduri de trai şi de practici sociale care să aibă semnificaţie. Ca urmare, este necesar să se menajeze condiţiile de creativitate indiferent unde s-ar afla, să se recunoască diversitatea culturală prin garantarea existenţei şi dezvoltării celor mai defavorizate zone".

Anii ‘80 sunt mai "pragmatici": pe de o parte, criza economică şi profesionalizarea tot mai mare a sectorului cultural, pe de altă parte, obligă factorii de decizie şi pe actorii culturali să abordeze în mod mai profund "cum?"-urile politicii culturale. Este începutul economiei culturii, al managementului şi al marketingului în domeniul culturii, al renaşterii urbane prin cultură (Glasgow), al formării de administratori, gestionari şi "ingineri" culturali, al recursului mai sistematic la alte surse de finanţare (donaţii individuale sau ale sectorului privat) decît cele ale puterilor publice.

Cît despre anii ‘90, ei sunt marcaţi de căderea zidului Berlinului, de dispariţia Cortinei de Fier şi de implozia sistemului comunist. Confruntate, pe de o parte, cu mondializarea, pe de alta, cu construcţia europeană (prin Tratatul de la Maastricht, în 1992, Comunitatea europeană, care funcţionase pînă atunci pe o bază esenţial economică, devine "Uniunea Europeană", mai politică, oferind o bază legală pentru o acţiune a Bruxelles-ului în domeniul cultural), problemele de identitate culturală şi ale minorităţilor, naţionale sau de altă natură, reînvie cu forţă şi violenţă, cum am putut vedea în Bosnia-Herţegovina, în Kosovo şi, astăzi, în Macedonia. Ca urmare a lărgirii şi a descătuşării sale, în comparaţie cu alte domenii, cultura riscă tot mai mult să se lase instrumentalizată, îndeosebi de factorii politici, economici şi sociali. În sfîrşit, în timp ce anii ‘80 erau marcaţi de relaţiile dintre cultură şi economie, anii ‘90 poartă amprenta relaţiei dintre cultură şi coeziunea socială. Explicaţiile esenţiale (ale acestei transformări) sunt mondializarea, criza Statului-Providenţă, creşterea şomajului structural şi metamorfoza muncii, criza urbanismului modern şi transformarea sistemelor de valori şi de reprezentări ale societăţii.

Deci, unde ne aflăm astăzi?

Pe de o parte, numeroase concepte de bază ale culturii şi ale politicii culturale şi-au schimbat cel puţin sensul, dacă nu şi expresia. Voi cita cîteva exemple: democratizarea culturii a cedat locul democraţiei culturale; "Soziokultur" şi animaţia socio-culturală cedează tot mai mult în faţa dezvoltării culturale; acolo unde se vorbea despre "monumente" şi despre "situri", astăzi se discută despre patrimoniu cultural sau despre peisaj cultural; viaţa culturală s-a transformat profund: apar noi expresii artistice, se dezvoltă noi practici culturale. Cultura se eliberează, proiectul şi mica structură de vecinătate depăşesc adesea echipamentele grele, se acordă tot mai mare importanţă "marginilor": terenuri industriale, cartiere metisate, suburbii inovatoare unde există şi se consumă deodată expresii culturale noi şi legături de solidaritate de alt tip, într-un fel, "biodegradabile".

"Reconcilierea" Europei cu ea însăşi rămîne, cel puţin, în ceea ce priveşte cultura, în mare măsură, neîmplinită. Desigur, frontierele ideologice au căzut; dar nu s-a întîmplat la fel cu cele din capetele noastre. Andrei Pleşu, fost ministru al Culturii şi al, ulterior, Afacerilor Externe în România, caracteriza bine situaţia cînd, în anii ‘90, vorbea despre  "vălul neînţelegerii" care va lua locul Cortinei de Fier şi cînd, în septembrie 1999, ne avertiza asupra primejdiei de a vedea cum diversitatea culturală a Europei Centrale şi Orientale dispare în tiparul omogenizant al "acquis-ului comunitar". De altfel, modurile de funcţionare şi metodele de lucru ale culturii s-au schimbat profund: se pare că se acordă prioritate proiectelor, mai mult decît instituţiilor; proceselor/traseelor mai mult decît produselor; cooperării mai mult decît schimburilor; confruntărilor şi dialogului mai mult decît consensurilor noi; conectivităţii mai mult decît exclusivităţii; demersurilor "bottom up", flexibile şi care funcţionează în reţea, mai degrabă decît metodelor rigide, "top down" şi ierarhico-birocratice; în fine, politicile culturale şi structurile lor sunt supuse unor destructurări/restructurări permanente; acolo unde omogenitatea se bucura de privilegii, astăzi este pusă în evidenţă diversitatea culturală; acolo unde prevala logica comunitară, se vorbeşte despre necesitatea salvgardării spaţiului public. Acolo unde totul era reglat între puteri publice, în prezent, sunt lăsate să intervină regulile pieţei, pe de o parte, societatea civilă, lumea economică şi lumea socială, pe de altă parte: într-o lume culturală tot mai multipolarizată, se impune conceptul de "parteneriat". În sfîrşit, acolo unde predomina naţionalul, integrarea politicii culturale în domeniile transfrontalierului şi internaţionalului devine procedeu comun.

Conceptele care par azi predominante sunt: descentralizarea, desetatizarea, dezinstituţionalizarea, privatizarea.

Toate aceste probleme ne incită să abordăm politicile culturale, nu numai sub aspectul lui "cum?", ci şi sub cel al lui "de ce?".

(Traducere din limba franceză de Mihaela Mănucu)

Raymond Weber a condus pînă în 2002 Direcţia Cultură şi Patrimoniu Cultural al Consiliului Europei. Prezentul articol este un fragment din discursul susţinut la Conferinţa "Cultură şi conflict", 29—31 martie 2001, Dubrovnik, Croaţia.

Corina Şuteu

Destul cu politicile, e timpul pentru cultură

Interesul de a lansa, în contextul sud-est european destul de tensionat, un proces care să pună în comun pe politicienii culturii, pe practicienii şi pe legislatorii ei trebuie înţeles, în primul rînd, ca pe un act de maturitate, consecinţă a unei gestaţii reuşite.

În România, căderea regimului comunist a antrenat imediat o instalare rapidă şi sălbatică a "consumului cultural" în detrimentul producţiei culturale locale. Cînd spun consum, mă refer mai ales la industria cinematografică şi audiovizuală, la industria discului, la industria cărţii.

Artele tradiţionale, teatrul, opera, baletul, dependente de structuri instituţionale extrem de centralizate, nu au reuşit, în primii ani după 1989, să se regăsească la nivel naţional, să-şi recîştige publicul sau să îl păstreze, pur şi simplu, să relanseze o adevărată producţie autohtonă.

Pe de altă parte, arta contemporană, dansul contemporan, grupurile de muzică modernă abia începeau să educe gustul unui public dirijat de cîteva bune decenii către formele clasice, moarte, "corecte ideologic".

În fine, apariţia, la început timidă, a culturilor "de cartier", atît de încurajată în Occident în anii ‘90, a născut polemici şi controverse, confruntată cu un public al generaţiilor hrănite cu forţa de "Cîntarea României".

La începutul anilor ‘90, cîteva gesturi salvatoare, devenite mai tîrziu emblematice, au marcat o reală schimbare de registru. În primul rînd, venirea lui Andrei Şerban la Teatrul Naţional din Bucureşti şi succesul fără precedent al trilogiei sale - prima ieşire de proporţii a teatrului Românesc în Europa şi în lume, după o lungă perioadă de quasitotală izolare.

Apoi, acţiunea decisivă a Fundaţiei Soros, a reţelei de centre de artă contemporană, iniţiativă venită din afară, dar deschisă cu neobişnuită generozitate tinerilor artişti în căutare de spaţii de expresie şi, mai ales, în căutare de resurse materiale pentru a crea după repere decalate, inovatoare. Bursele de mobilitate acordate de Soros rămîn, pentru acea perioadă, instrumentul cheie al deschiderii către alte spaţii, către un univers în care circulaţia liberă a formelor artistice e accesibilă şi în care fiecare formă artistică are dreptul de a contraria norma.

În acelaşi moment, Uniunile de creatori îşi desenează un rol nou, artiştii cunoscuţi îşi înfiinţează fundaţii şi asociaţii pentru a-şi folosi mai bine reputaţia, iar tinerii artişti de asemenea, pentru a putea pătrunde independent într-un spaţiu stăpînit şi păstrat cu tenacitate de cei consacraţi.

În oraşe apar primele spaţii alternative - "cluburi" cu muzică, spectacole -, animaţie adresate mai ales unui public tînăr, iar ziarele şi televiziunile descoperă valenţele profitabile ale showbizz-ului.

În acest peisaj dinamic şi destul de exploziv, iniţiativele, şi bune şi rele, se iau dezordonat, priorităţile sunt neclare, rolurile confuze.

Dacă în ‘90 responsabilitatea actului cultural liber, curăţat de ideologie, îi aparţine lui Şerban sau Fundaţiei Soros sau iniţiativei editoriale a lui Gabriel Liiceanu în domeniul cărţii sau, nu-i aşa, "Lăptăriei lui Enache", cum funcţionează lucrurile în acţiunea culturală astăzi şi cine decide, pentru ce, în detrimentul sau avantajul cărei viziuni şi din perspectiva căror criterii?

Obişnuiţi de mai bine de zece ani să vedem politicieni fără pregătire politică serioasă şi fără rigoare diplomatică luînd decizii majore pentru destinele României şi resemnaţi de multe ori în faţa aleatoriului cotidian în care, sindrom postrevoluţionar grav, se consideră că orice artist de valoare ştie să conducă bine o importantă instituţie artistică şi că, în mare, rolul Ministerului Culturii este să rezolve definitiv şi imediat toate problemele infrastructurale şi umane ale sectorului de care se ocupă, chiar dacă miniştrii şi funcţionarii se schimbă uneori la intervale ridicol de scurte, iar bugetul pentru cultură nu pare prioritatea nici unui guvern de tranziţie în Europa de Est, interogaţia de mai sus ne poate părea fără rost.

Este însă întrebarea pe care procesul "Policies for culture" încearcă să o avanseze, angajînd într-un dialog de fond reprezentanţi ai culturii în Parlament, în minister, în sectorul independent.

Astăzi şi acum, în România, responsabilităţile în domeniul artistic şi cultural trebuie reluate de către cei care, de drept, le poartă sau ar trebui să le poarte. Dar înţelegerea acestei responsabilităţi nu e întotdeauna evidentă şi asta mai ales pentru că, în mare, cunoaşterea şi distribuirea domeniilor de responsabilitate e defectuoasă.

Întrebaţi pe orice director de asociaţie culturală în ce măsură înţelege demersurile complicate, lungi, penibile ale unei iniţiative legislative privind cultura sau dacă aceasta îl priveşte în vreun fel.

Întrebaţi pe un legislator în ce măsură ştie că, în lipsă de instrumente juridice simple, iniţiativele culturale, care cer efort, creativitate şi excelenţă, nu se pot desfăşura corect - or, numai din multiplicarea acestor iniţiative viaţa culturală a unei ţări îşi poate construi şi dezvolta un profil, o dinamică specifică.

Acolo unde simţul comun al actorilor culturali de la diverse niveluri de decizie pare să cadă, în fine, de acord, este că Ministerul Culturii nu funcţionează.

Concluzie superficială şi, mai ales, foarte comodă. Ea permite transferul univoc al spaţiului de responsabilitate pe care, de fapt, ministerul îl împarte atît cu actorii culturali de teren, cît şi cu legislatorii. Dar această constatare cere asumarea unei reguli a jocului luată în serios.

Cred, însă, că e timpul seriozităţii, cu atît mai mult cu cît integrarea europeană, aşa cum o văd ţările membre ale Uniunii, se vrea, în primul rînd, un proiect de societate. Iar dacă, la capitolul economic, România ajunge cu greu să îndeplinească condiţiile integrării, la cel cultural, o punere în perspectivă inteligentă politic ar permite revelarea culturii ca factor prioritar de evoluţie socială, deci ca un element-cheie, deocamdată neglijat, al poziţionării noastre în Europa.

Am putea astfel, măcar acum, răspunde diferit interogaţiei retorice a nastratinului lui Caragiale: "Suntem, ca neam, în faza de copilărie, de tinereţe, de bărbăţie, sau îmbătrînim fără învăţătură de minte?!..."

Corina  Şuteu a dirijat în România UNITER, Theatrum Mundi şi conduce, de şase ani, Mastиre Spйcialisй Europйen en Management des Entreprises Culturelles, ESC Dijon/Franţa. Ca preşedinte al Asociaţiei Ecumest, a iniţiat şi lansat Programul Ecumest şi Programul Policies for Culture. Articol apărut iniţial în revista 22, Bucureşti, nr. 132, 19 iunie 2001

Vesna Copic

Rolul societăţii civile în procesul de elaborare a politicilor publice

Adoptarea deciziilor în sectorul public necesită cooperarea a trei grupuri majore de interese, şi anume: politicienii, oficialităţile şi producătorii de bunuri publice. Politicienii obţin mandatele direct de la votanţi la alegeri şi, ca atare, reprezintă utilizatorii. Oficialităţile reprezintă administraţia profesionistă care, potrivit lui Max Weber, este o maşinărie neutră şi raţională. Cei care furnizează servicii şi evenimente culturale sunt organizaţi în instituţii şi asociaţii culturale şi, împreună cu reflecţia critică din presă, constituie un fel de public profesionist. Relaţia dintre ei depinde mai ales de doi factori: autoritatea şi cît de bine informaţi sunt oamenii. În orice caz, în timp ce politicienii au autoritate, adică puterea de a lua decizii, puterea celorlalte două grupuri vine din cunoaşterea situaţiilor concrete şi posedarea de cunoştinţe profesionale specializate. Problema informaţiei asimetrice, atunci cînd deciziile sunt luate de către cei care au mai puţine informaţii decît cei afectaţi de deciziile lor, este cel mai important obstacol în implementarea oricăror schimbări. Sunt de acord că ştiinţa este putere, aşa cum sunt de acord că autoritatea e putere, dar cu o singură condiţie: ca procesul luării deciziilor să fie sinergetic, şi nu entropic. Ignorarea uneia sau alteia poate duce la obstrucţionare reciprocă şi la situaţii non-productive.

Astfel putem spune că participarea diferiţilor actori la procesul deciziilor culturale şi politice poate fi considerată nu ca o chestiune de valori, ci ca o problemă funcţională, raportată la eficienţa politicilor. Pentru a-şi îndeplini propriul interes, acela de a dobîndi rezultatul dorit, politicienii la putere trebuie să organizeze procesele de luare a deciziilor de aşa manieră încît părţile interesate sau deţinătorii mizei să fie implicaţi şi astfel să aibă o şansă rezonabilă de reuşită.

Diferenţa între legal şi legitim

Deciziile luate de către cei autorizaţi să o facă sunt, fără îndoială, legale, dar sunt ele oare şi legitime? În timp ce democraţia este asigurată de către alegeri, testarea calităţii este legată de existenţa instituţiilor şi structurilor publice, capabile de reflecţie şi sinteză, aceasta însemnînd transformarea intereselor individuale în interese generale. În ţările aflate în tranziţie, stabilirea unui mediu capabil de a actualiza democraţia ca o nouă calitate poate fi considerată ca un act care într-adevăr atestă progresul în civilizaţie. Ar trebui, deci, să identificăm elementele din societate care deja constituie mediul instituţional necesar sau pe cele care pot deveni astfel cu înţelegerea şi sprijinul autorităţilor publice. În acest caz, cuvîntul instituţie înseamnă mai mult decît sectorul public sau de stat. El include convenţii/norme şi mecanisme pentru implementarea lor. Regulile formale şi mecanismele formale reprezintă doar o parte a acestuia, restul aflîndu-se în raza societăţii civile, morală şi etică.

Societatea civilă sau sectorul public profesionist ar trebui implicat în politicile culturale de luare a deciziilor în cel puţin trei modalităţi:

- prin experţi şi comitete profesionale, cum ar fi grupurile consultative din ministere;

- prin stabilirea unor organizaţii paraguvernamentale, cărora autorităţile publice să le transfere o parte a puterii lor (Arts Councils, fundaţii, agenţii etc.);

- prin forme neocorporatiste de reprezentare a intereselor, organizate în organizaţii profesionale, sindicate şi altele similare.

Chiar dacă prevalează un sistem în care politicienii au ultimul cuvînt, doar pentru că au fost împuterniciţi de către votanţii lor la alegeri, responsabilitatea şi transparenţa operaţiei lor sunt considerabil diferite, dacă societatea civilă are dreptul de a fi informată asupra tuturor deciziilor cruciale din domeniul culturii (legislaţie, organizarea oferirii de servicii culturale, distribuirea resurselor publice) şi are posibilitatea să îşi dea cu părerea asupra lor. Numitorul comun al implicării cercurilor profesionale în luarea deciziilor despre politicile culturale este, astfel, dreptul profesiei de a participa la procesul decizional.

Mecanismul procesului decizional

Toate postulatele menţionate mai sus pot fi aduse la îndeplinire în procesul de luare a deciziilor, în cadrul căruia următoarele patru faze sunt de o importanţă crucială: definirea problemei de strategie, căutarea de soluţii alternative la ea, selectarea unei alternative şi implementarea deciziei. Cea de-a patra fază este legată în mod critic de calitatea ei şi reprezintă, în fapt, rezultatul celor trei faze anterioare. Dacă modelul luării deciziei ia în calcul implicarea în primele trei faze a tuturor grupurilor care pot influenţa acceptarea şi fezabilitatea unei decizii, atunci ne putem în mod realist aştepta ca rezistenţa la schimbare să poată fi depăşită, căci rezistenţa este elementul care blochează în general implementarea unei decizii.

Un rol aparte în acest proces îl au coaliţiile formate ca să reprezinte majoritatea şi, prin ele, "constrîngerea democratică". Aceasta este de maximă importanţă în prima şi în cea de-a treia fază a modelului cognitiv de luare a deciziilor. În timp ce cei aflaţi la putere trebuie să participe la aceste două faze, experţii sunt aceia care trebuie să aibă rolul crucial în celelalte două.

Modelul luării deciziilor în ceea ce priveşte politicile culturale în ţările vest-europene s-a format de-a lungul mai multor decenii după al doilea război mondial şi a fost în mod special influenţat de bunăstarea socială din anii ‘70. Ţările aflate în tranziţie nu au în mod evident atît de mult timp ca să-şi stabilească propriile modele, dar cu siguranţă vor trebui să se preocupe cel puţin de următoarele chestiuni: cine sunt actorii care trebuie să participe la modelul politicilor culturale?; care sunt rolurile pe care aceştia le joacă?; care sunt mecanismele care ar trebui să genereze procesul elaborării de politici culturale?; care sunt regulile care trebuie adoptate pentru reglementarea acestui proces?

Resursele disponibile în ţările în tranziţie, indiferent dacă este vorba de resurse umane competente sau de resurse materiale, energie, timp şi informaţii, sunt limitate, ceea ce înseamnă că este necesar un model de luare a deciziilor care să permită optimizarea utilizării acestora.

Sunteţi capabili să ajungeţi la deciziile care să fie produsul acceptabilităţii sociale şi fezabilităţii funcţionale?

(Traducere de Amana Oişteanu)

Vesna Čopič conduce Departamentul de Politici Culturale din Ministerul Culturii din Slovenia şi este lector la Facultatea de Ştiinţe Sociale din Ljubljana. Articol apărut iniţial în revista 22, Bucureşti, nr. 132, 19 iunie 2001

Corina Şuteu

"Mica Europă": de ce descentralizare?

Vorbind despre "Europa de mîine", Denis de Rougemont exclama, acum treizeci de ani: "Dacă privim Europa de departe, vedem foarte clar ce este ea. Dacă cineva ne priveşte, de exemplu, din perspectiva Statelor Unite, este limpede că sîntem cu toţii europeni. ă...î Dacă cineva priveşte Europa de aproape, atunci ea dispare. Asta seamănă cu povestea biologului care dorea să studieze un elefant la microscop, şi nu a putut găsi niciodată «unitatea obiectului studiat»". Mai departe, concluziona: "Vom construi Europa pe regiuni ă...î politica Uniunii Europene trebuie să aibă în vedere ştergerea graniţelor interetnice şi promovarea diversităţii" (Denis de Rougemont, Lettre ouverte aux europйens, Editions Albin Michel, 1970).

Ar conduce această "ştergere a graniţelor interetnice", această "federalizare" şi, implicit, regionalizare la o Europă mai unită, atunci cînd este privită "de aproape"? Vom încerca, în cele ce urmează, să dezvoltăm cîteva argumente şi să vedem dacă măsurile de descentralizare din ţările Central - şi Est-europene pot da naştere unei mai bune politici de cooperare culturală, şi dacă pot antrena participarea la marele proiect european.

Ieşite de sub dominaţia unui sistem exclusiv centralizat, fostele ţări comuniste au descoperit, imediat după 1990, diferite posibilităţi de a efectua schimbări de structură care să creeze factori decizionali autonomi la nivel regional şi local. Confruntîndu-se în diverse momente cu crize sociale şi economice, cu probleme de identitate naţională şi cu incertitudini la nivelul central, statal, autorităţile publice locale şi regionale din Estul Europei au pus la punct, încet, dar sigur, măsuri drastice prin care să pună capăt sistemului centralizat şi să plaseze autoritatea pe umerii unor agenţi locali puternici, activi (fie ei în domeniul economic sau cultural). Oraşele şi regiunile au devenit "puncte de atracţie", mai ales de cînd au început să răspundă prompt la mecanismele schimbării şi de cînd s-au implicat puternic în procesul de reconfigurare şi promovare a valorilor tradiţionale, autentice ale comunităţii.

"Comunităţile locale trebuie să-şi păstreze identitatea şi să construiască pe baza rădăcinilor lor istorice, chiar dacă depind economic şi funcţional de un spaţiu în mişcare", spune Manuel Castells în La sociйtй en rйseau (1996). Acest lucru este strîns legat de nevoia de a dezvolta "un nou concept de centralitate" (prin intermediul agenţilor regionali şi interregionali, al observatorilor şi al organizaţiilor locale etc.) care să asigure implementarea eficientă a măsurilor strategice, deoarece acestea "creează spaţii tranzacţionale prin care instituţiile transnaţionale, adesea sufocate de birocraţie, îşi pot împărţi sfera de influenţă cu organizaţii descentralizate" (E. Delgado, Roots and Visibility, Varna, 1998).

Deşi nevoia de autonomie locală pare evidentă, măsurile ineficace luate de sus în jos au continuat cîţiva ani buni. Strategiile la nivel ministerial din ţările Europei centrale şi de sud-est au vizat strict regîndirea structurii ministerelor, doar cîteva reuşind, mai mult sau mai puţin, să delege puterea unor agenţii locale descentralizate sau să iniţieze o legislaţie – de cele mai multe ori, depăşită din start – în domeniu.

Europa şi regiunile

Polonia şi-a asigurat foarte devreme, în martie 1990, un grad ridicat de autonomie locală şi de competenţă culturală, prin "Actul de guvernare teritorială". Acesta delega autoritatea şi responsabilităţile faţă de politica culturală locală celor 2500 de unităţi regionale din Polonia, coordonate, desigur, de puterea centrală, dar cu finanţare locală. Mai tîrziu, guvernul polonez a trebuit să revizuiască acest act, dată fiind disproporţia resurselor disponibile la nivelul unităţilor, şi să "ajute" bugetele locale să facă faţă marilor cheltuieli pentru teatre, muzee şi biblioteci.

România, a doua ţară din regiune ca mărime, a reuşit doar să întocmească o legislaţie mai clară pentru autorităţile regionale şi locale, din 1996 încoace. Măsurile adoptate au fost similare celor luate de polonezi. Cu toate acestea, au apărut imediat probleme, deoarece noile măsuri nu au fost gîndite în colaborare cu autorităţile publice locale: "Rezultatul unui asemenea demers e o "capcană" pentru descentralizarea instituţiilor şi pentru activităţile culturale din România, în general. ă...î Ce se va întîmpla cu instituţiile culturale cele mai afectate de tranziţie, cum ar fi casele de cultură sau şcolile populare de artă, centrele pentru promovarea creaţiei artistice populare, organizaţiile de amatori ă...î şi, mai mult, care este responsabilitatea autorităţilor locale, care, brusc, trebuie să se ocupe de instituţii culturale de care nu sînt interesate?", atrage atenţia Virgil Niţulescu, expert al Comisiei parlamentare pentru Cultură (vezi dosarul atelierului Policies for Culture, Legislaţia culturală în România, Sinaia, 2000).

În anul 2002, publicarea Strategiei pentru judeţul Timiş, sprijinită şi încurajată de programul "Politici culturale", coordonată de un expert local extrem de activ şi beneficiind de expertiză din partea francezilor şi a olandezilor, a reuşit să demonstreze, la nivel naţional, necesitatea unei metodologii coerente în vederea implementării cu succes a politicilor culturale regionale.

Din acest punct de vedere, Bulgaria este mai pragmatică. Oraşe precum Plovdiv, cu o identitate locală bine configurată, au reuşit să dezvolte o politică locală coerentă şi să o ofere ca model la nivel naţional (Proiectul de acţiune din cadrul programului Policies for Culture, 2001). Pe de altă parte, politica culturală centrală bulgară tratează descentralizarea ca pe o prioritate. De pildă – cu un sprijin puternic acordat de Centrul euro-bulgar, creat prin programul Phare al Uniunii Europene în Bulgaria (implementat de Consiliul Britanic şi de Ministerul bulgar al Culturii), şi cu ajutorul proiectul-pilot al Consiliului Europei Politică şi diversitate culturală – a fost pus pe picioare un proiect de antreprenoriat cultural, de folosire eficientă a celor aproximativ 3500 de centre culturale locale şi artistice bulgare (Chitalishte), sub titulatura Diversitate culturală şi antreprenoriat cultural; acesta a avut printre obiective evidenţierea diverselor valori ale societăţii bulgare şi facilitarea dezvoltării iniţiativelor locale şi regionale.

În Croaţia, politica culturală a fost complet refăcută după 2000, printr-un proces atent gîndit, de sus în jos, de Ministerul croat al Culturii, care a mobilizat un grup de oameni de cultură şi le-a cerut acestora să conceapă şi să planifice implementarea unei strategii de descentralizare în numele ministerului. E încă prea devreme să se facă o evaluare corectă a rezultatelor obţinute în cele 22 de judeţe ale Croaţiei, în urma implementării acestui proiect. Consultarea cu organizaţiile şi experţii locali, la seminariile organizate în cadrul proiectului MOSAIC (al Consiliului Europei) indică, în orice caz, existenţa unei dorinţe generale de a încuraja acţiunea la nivel local, ca fundament pentru stabilirea de parteneriate interne şi internaţionale.

"Tendinţa" către local

O caracteristică generală a Europei Centrale şi de Sud-Est – şi studiul Competenţe şi practici în politica culturală regională şi locală europeană (întocmit de Congresul autorităţilor locale şi regionale din Europa, CLRAE,  în 2000, organizaţie de pe lîngă Consiliul Europei) confirmă acest lucru – pare a fi capacitatea de a rezolva eficient problemele legate de conservarea patrimoniului (considerat de toate ţările estice ca prioritatea numărul unu); de asemenea, proiectele de cooperare internaţională şi interregională (văzute ca element vital pentru păstrarea identităţii, dar şi ca o şansă de promovare a imaginii) se bucură de mare succes la nivel local şi regional. Dacă pentru ţări mai mici, ca Serbia, Croaţia, Ungaria, Slovenia şi Cehia, problema lipsei de fonduri locale tinde să fie rezolvată printr-o puternică politică de privatizare, în ţări mai mari, precum România şi Polonia, modificarea legislaţiei referitoare la infrastructura culturală greoaie, moştenită din perioada comunistă, rămîne principalul instrument al schimbării. Mecanismele actuale sînt încă prea inerţiale pentru a stimula o privatizare eficientă. Consecinţa imediată şi extrem de negativă pentru ţările fost-comuniste mai mari este că, la nivel local/regional, formele de artă tradiţionaliste, conservatoare domină, în detrimentul noii creaţii artistice, în timp ce ţările mai mici şi-au dezvoltat în ultimul deceniu "noi" familii artistice şi au înţeles nevoia de a se reconecta internaţional, promovînd modernitatea în arta contemporană, ca modalitate de a-şi recîştiga locul în circuitul internaţional al valorilor. Dacă România şi Polonia ar beneficia de o autonomie locală mai bine implementată, aceasta ar putea oferi sprijin efectiv acţiunilor culturale la scară redusă, iar drept consecinţă, în urma schimburilor interregionale, s-ar înainta mai rapid către forme contemporane de artă. Oraşe precum Timişoara, unde schimbul cu comunităţile sîrbe şi maghiare este activ, sau precum Wroclaw (Polonia), unde formele contemporane de artă se dezvoltă prin intermediul contactelor cu comunităţile vecine, cehe şi germane, sînt exemple grăitoare.

Dar "tendinţa" spre acţiune culturală descentralizată nu este doar o cale mai bună de administrare a potenţialului deja existent într-un anumit spaţiu cultural, ci şi, aşa cum arată cel mai recent studiu făcut de Ilkka Heiskanen în numele Consiliului Europei (noiembrie 2001, Descentralizare: Tendinţe în politicile culturale europene), una din temele strategice ale politicii culturale în Europa.

"Este încă nevoie de direcţionare şi conducere de sus în jos", afirmă autoarea. "Totuşi, ne-am pierdut cu toţii credinţa în capacitatea guvernelor de a «administra» schimbarea prin strategii de sus în jos. O reevaluare a structurilor conducerii centrale, pe de o parte, şi asigurarea unui răspuns efectiv la nevoile locale, pe de altă parte, constituie o provocare esenţială căreia trebuie să-i răspundă conducerea ţării". Coordonarea schimbării şi axarea pe soluţii care să găsească drumul tranziţiei între controlul centralizat şi descentralizare sînt chestiuni care, corect şi coerent administrate de autorităţile în domeniu, vor oferi cu siguranţă statelor din Europa Centrală şi de Sud-Est o posibilitate de a scăpa de managementul de criză prelungit la infinit – de logica "de supravieţuire" în dezvoltarea culturală şi artistică. "O bună politică locală şi regională este şi o garanţie pentru o mai mare implicare a guvernului în problemele culturii", afirmă studiul menţionat anterior. Şi, adăugăm noi, o garanţie că politica guvernamentală trece cu adevărat de la un tip autoritar centralizat de conducere la un concept de conducere mai modern, orientat pe practica guvernării, bazat pe încredere, contacte şi parteneriate.

Regiuni şi memorie teritorială

"Extinderea Uniunii Europene în Europa Centrală şi de Est a fost primită cu mare entuziasm de cei din Vest atunci cînd ea era imposibil de realizat, şi s-a transformat într-o problemă extrem de spinoasă atunci cînd a devenit posibilă", comentează specialistul american Tony Judt în cartea sa Europe of Illusions (Europa iluziilor). Pe de o parte, trebuie rezolvate problemele rămase după al doilea război mondial şi după perioada comunistă – fie în Silezia, cea mai europeană dintre regiunile poloneze, zonă de frontieră situată între Germania şi Polonia, unde populaţia cere recunoaşterea minorităţii "sileziene" sau în regiunea Sudete (Cehia), unde, după cel de-al doilea război mondial "decretele Benes" au dus la excludere masivă de la drepturi şi uneori la exterminarea populaţiei de origine maghiară şi germană, sau în oraşele româneşti Timişoara şi Sibiu, unde populaţia germană a dispărut aproape complet în timpul regimului totalitar al lui Ceauşescu, alegînd să emigreze în Germania, sau în fosta Iugoslavie, unde Kosovo, Bosnia-Herzegovina sau Muntenegru "excelează" în motive de conflict interregional (aşa cum s-a întîmplat, înainte, cu Slovenia şi Croaţia), fie în Republica Moldova, care dă dovadă de mari eforturi să-şi asigure independenţa şi dreptul la rădăcinile sale româneşti. Memoria acestor teritorii, care găzduiesc comunităţi de diferite etnii, fiecare cu trecutul său, se dovedeşte a fi, astfel, un element de legătură mult mai puternic decît graniţele administrative, care delimitează statele-naţiuni din interiorul regiunii.

Pe de altă parte, iniţiativele apărute recent în Europa de Vest se structurează în jurul politicii pentru minorităţi referitoare la problema imigraţiei, revigorării mişcărilor naţionaliste, temerii că procesul de extindere pune în pericol bunăstarea statului, creării de frontiere naţionale flexibile şi deschise alterităţii. Vocabularul european – incluzînd aici atît cerinţele pentru armonizarea tehnocratică, cît şi concepte precum "dezvoltare durabilă", "diversitate culturală", "drepturi culturale", "guvernare culturală", "ecologie culturală" – necesită serioase confruntări cu realitatea la nivel regional şi local, înainte de a deveni subiecte pe ordinea de zi a organizaţiilor interguvernamentale. Cu atît mai mult în Europa Centrală şi de Est, unde coeziunea socială este încă slabă, iar decontaminarea de simboluri culturale ideologizate este, încă, o prezenţă constantă. În Europa Centrală şi de Sud-Est, nevoia urgentă de a reconstitui o imagine pozitivă a teritoriului rămîne crucială şi se bazează, aşa cum, pe bună dreptate, spunea Raymond Weber în discursul său (Viena, 2000), pe cooperarea interregională: "Balcanii, cu autenticitatea lor, cu identităţile lor comunitare fluctuante, cu tradiţiile şi cu unicitatea lor inexplicabilă în istoria Europei, au potenţialul de a deveni «laboratorul viitorului» prefigurat de fostul director general al UNESCO, Federico Mayor."

Desigur, cu toţii ştim că există o "Europă a cuvintelor" şi una a "practicilor". Administrarea la nivel regional, incluzînd o reală autonomie a acţiunilor culturale regionale şi locale, ar putea să le aducă împreună.

(Traducere de Dragoş Ivana)

Corina Şuteu este preşedinta Asociaţiei ECUMEST Bucureşti. Articolul de faţă a apărut iniţial în Policies for Culture Journal (iulie 2002).

Sanjin Dragojevic

Descentralizarea culturală în sud-estul Europei

Cum se pot face paşi importanţi, în acelaşi timp, înspre descentralizarea în luarea deciziilor, descentralizarea financiară, descentralizarea infrastructurii şi cea a vieţii şi a activităţilor social-culturale rămîne încă o problemă nerezolvată în ţările din Europa de Sud-Est.

Problema aceasta este cu atît mai dificilă în condiţiile în care gîndirea şi planificarea strategică este foarte neglijată, în care se observă lipsa unui model de dezvoltare culturală ca pe o stare de lucruri acceptată, iar procesul de luare a deciziilor este încă lipsit de transparenţă şi puternic dependent de situaţia politică existentă în ţara respectivă.

Totuşi, se ştie că succesul în cele patru tipuri de descentralizare mai sus menţionate depinde în mare măsură de patru premise.

Măsurile de descentralizare trebuie să fie eficiente, ceea ce presupune un scenariu care va spori eficienţa întregului sistem cultural şi social, fără a cauza scăderea nivelului vieţii sociale şi culturale sau a productivităţii şi creativităţii. A doua premisă este legată de coordonarea permanentă a activităţilor menite să facă eficiente toate nivelurile de funcţionare dintr-o zonă (central, regional sau local).

A treia premisă este abordarea intersectorială, care va aduna toate resursele comunitare necesare în desfăşurarea generală sau particulară a unei activităţi. A patra este cea a stimulării cooperării dintre sectorul public, privat şi cel non-profit. Datorită complexităţii măsurilor de descentralizare, procesul este foarte lent şi ineficient, cauzînd tensiuni permanente între nivelurile politice, economice, sociale şi culturale şi factorii care funcţionează în ţările din Europa de Sud-Est.

Procesul real şi profund de descentralizare, realizat în toate felurile acceptabile, este fără îndoială o cerinţă crucială a întregii regiuni. Rămîne o enigmă dacă procesul va fi realizat într-un mod haotic şi neproductiv, din punct de vedere social, sau dacă vom fi martorii unui prim exemplu în viitorul apropiat.

(Traducere de Amana Oişteanu)

Sanjin Dragojević este lector al Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Zagreb. Articol apărut iniţial în revista 22, Bucureşti, nr. 132, 19 iunie 2001

Milena Dragicevic-Sesic

Politicile culturale în Europa Centrală şi de Est

Din punct de vedere istoric, interesul statelor Europei Centrale pentru domeniul artistic a fost extrem de important. Relaţia s-a constituit în perioada renaşterii naţionale, cînd artele au contribuit la întemeierea statelor-naţiune (Polonia, Ungaria, Serbia...). Pe de altă parte, perioada socialistă a făcut ca legăturile între stat şi artă să devină mult mai detaliat definite, folosind (impropriu) arta ca instrument al ideologiei. Sovietizarea culturii a contribuit la distrugerea culturilor naţionale, a limbilor (în Ucraina, Belarus), a patrimoniului arhitectural, a codurilor vizuale... Tradiţiile artistice locale şi valorile culturale au fost nu numai părăsite, ci, adesea, eliminate din muzee şi din lucrările de istoria artei (sub eticheta de artă religioasă sau "artă reacţionară").

Dar, în ciuda internaţionalismului propagat la nivel retoric, politicile culturale ale statelor socialiste au condus de fapt la completa izolare a artei de curentele de gîndire de pe plan mondial, deopotrivă în sens artistic şi managerial (nonexistenţa pieţei de artă şi a tehnicilor manageriale din administrarea instituţiilor culturale).

După schimbările intervenite, la începutul perioadei de tranziţie, politicile culturale ale ţărilor Europei Centrale şi de Est au trebuit să facă faţă la două solicitări opuse:

a) examinarea identităţii (întoarcerea la valorile culturale tradiţionale, la tradiţia locală - accentuînd identitatea culturală naţională; cercetarea trecutului pentru a dovedi că ţara respectivă a aparţinut întotdeauna Europei sau cercetarea trecutului "glorios" pentru a pretinde anumite drepturi);

b) necesitatea de integrare pe plan mondial, competiţia pentru modernizare (depăşirea izolării, pătrunderea pe piaţa mondială a artelor contemporane; introducerea democraţiei culturale, a valorilor societăţii civile ca valori europene).

Deşi opuse, aceste două cerinţe sunt coerente în cadrul descris de retorica politicilor culturale şi în cel al acţiunilor şi strategiilor acestora. Pe baza solicitărilor Consiliului Europei, politica culturală se confruntă ea însăşi cu provocarea pătrunderii în contextul european al evaluării reciproce şi al comparărilor şi, pentru aceasta, ea trebuie să fie transparentă, democratică, deschisă, să crească profesionalismul propriilor săi administratori. În acelaşi timp, intelectualii şi opinia publică a lumii artistice pretind că politicile culturale trebuie să reprezinte "specificul naţional", pentru a face faţă astfel deficienţelor lumii conduse pe principii de piaţă şi efectelor negative ale comercializării culturii. Iar această sarcină este realizată de obicei prin "guvernare" centralizată, exercitată direct de Ministerul Culturii, prin influenţarea procesului de luare a deciziilor privitoare la programarea şi conţinutul activităţilor culturale.

Acţiunile şi strategiile politice se confruntă, la rîndul lor, cu dualismul menţionat. Pe de o parte, procesul decizional este complet obscur, subvenţii bugetare fiind acordate în mod automat pentru a menţine instituţiile culturale "naţionale", precum: Teatrul Naţional, Muzeul Naţional, Opera Naţională, Biblioteca Naţională, Academia Naţională de Arte şi Ştiinţe, Arhiva Naţională de Filme... etc., fără să se aibă în vedere calitatea şi cantitatea programelor lor. Pe altă parte, comercializarea din sfera artelor este considerată a fi o trăsătură de perspectivă în Europa Centrală, reperele fiind privatizarea, marketingul, managementul eficient... Politicile culturale cer instituţiilor din sectorul artistic din ce în ce mai mulţi indicatori de performanţă, realizări tehnocratice şi o administrare de tip business.

În contextul analizării problemelor societăţilor aflate în tranziţie, întrebarea crucială este: cine configurează acum valorile, discursul social, dezbaterile culturale, consolidînd astfel identitatea culturală şi oferind perspective de dezvoltare? Sunt politicile culturale guvernamentale cele care iniţiază noua dezbatere? Sau instituţiile culturale, artiştii, revistele de cultură? Sau sistemul media, deja globalizat şi aflat în proprietatea companiilor internaţionale de media este cel mai important element în această chestiune?

Totodată, trebuie să ne întrebăm dacă politicile culturale actuale din Europa de Est sunt orientate şi conduse în funcţie de artă şi nevoile artiştilor, de tradiţie (prin sistemul instituţiilor culturale), de ideologie sau ele reprezintă doar reacţia birocratică la sistemul instituţional moştenit?

Putem deja defini anumite perioade prin care politicile culturale au trecut în aceşti unsprezece ani:

1) perioada consolidării patrimoniului naţional interzis sub comunism - reinterpretarea valorilor culturale;

2) intrarea în procesul integrării europene şi relaţionarea - privatizarea rapidă;

3) încheierea procesului de tranziţie - politica culturală echilibrată, care pune în egală măsură accentul pe sprijinirea culturii şi a patrimoniului naţional, dar şi pe creativitate şi pe orientarea artelor contemporane către comunicare în spaţiul european şi mondial.

Ralf Dahrendorf a afirmat la începutul procesului de tranziţie că schimbarea politică poate fi realizată în şase luni, cea economică în şase ani, iar schimbarea culturală în 60 de ani. Astăzi, cînd au trecut 11 ani, observăm că schimbările merg în diferite direcţii, în funcţie de valorile preexistente şi de suportul extern şi că ţările Europei Centrale şi de Est nu constituie o macroregiune omogenă.

Se pot face, însă, anumite distincţii fundamentale în cadrul sistemului de valori şi perspective care domină discursul cultural. "O imagine globală a societăţilor est-europene ne prezintă două grupuri de valori care compun, într-un grad mai mare sau mai mic, valorile culturale dominante ale celor care trăiesc în această parte a lumii. Primul grup este legat de acele idei şi valori a căror origine este situată în istoria particulară a fiecărei regiuni sau societăţi în chestiune, incluzînd cei 50 de ani sau mai bine de socialism. Al doilea grup este dat de impactul noilor valori modernizatoare care îşi au originea în Occident sau sunt rezultatul orientărilor contemporane de globalizare, unificare, noua eră informaţională ş.a.m.d. Influenţa acestor două grupuri de valori este ceea ce au în comun toate societăţile postcomuniste, dar într-o măsură diferită în fiecare caz" (S. Maleљević, 1997). "Putem spune că în ambele regiuni (Europa Centrală şi Europa de Est), cele două grupuri de valori sunt încă active" (S. Maleљević, 1997), "dar în Europa Centrală al doilea grup este cel dominant, în vreme ce în Europa de Est accentul este pus pe primul grup de valori. Motivul acestei diferenţe constă în faptul că multe din ţările Europei de Est (Belarus, Serbia, Croaţia, Ucraina, Rusia) nu şi-au realizat obiectivele naţionale (aşa cum fuseseră exprimate deja în sec. al XIX-lea). Şi, atunci cînd se întîmplă ca publicul să aibă frustrări de acest gen, intelectualii devin liderii inspiraţi ai mişcărilor naţionale, iar politicienii transformă ideile lor în programe politice mai mult sau mai puţin clare" (M. Keren, 1990).

Cu toate acestea, mulţi dintre cei care au fost stîlpii mişcărilor naţionale sunt conştienţi în prezent că pot aluneca într-o capcană folosită de vechile autorităţi pentru a supravieţui şi creează noile modele de dezvoltare a artei şi culturii şi de instituţionalizare a relaţiilor cu adevărat democratice în cultură.

(Traducere de Adrian Muşat)

Milena Dragičević-Љeљić este rectorul Universităţii de Artă din Belgrad şi expert în politici culturale. Articol apărut iniţial în revista 22, Bucureşti, nr. 132, 19 iunie 2001

Virgil Ştefan Niţulescu

Politici culturale în România: o perspectivă internă

Înainte de 1990, limba română avea două înţelesuri pentru cuvântul politică: politica propriu-zisă şi stratagema. În 1990, sub influenţa crescândă a limbii engleze în vocabularul cotidian românesc, importul direct al cuvântului policy în română a creat o situaţie în care al doilea înţeles a fost transformat, treptat, în strategie. Acum, mai ales sub influenţa "euro-limbii", cuvântul policy este adesea folosit pentru a desemna o strategie în aproape orice domeniu: toţi pretind nevoia unei anumite politici, în agricultură, în industrie, în servicii, în apărare etc. Bineînţeles, şi în cultură. Prin "cultură", un român ar înţelege un domeniu foarte larg ce cuprinde literatura, artele, moştenirea culturală, arhivele, mass-media şi industriile culturale.

Până în 1994, în România nu se vorbea despre politici culturale. Regimul comunist nu a folosit această expresie. Se vorbea doar despre cultura socialistă. De fapt, nu aveam un "minister al Culturii" ci o autoritate pe jumătate de stat, pe jumătate de partid denumită "Consiliul pentru Educaţie şi Cultură Socialistă". De aceea Ministerul Culturii a fost unul dintre primele ministere create după prăbuşirea regimului, în decembrie 1989. Noul minister a fost autorizat să creeze şi să adopte "strategii" în diverse domenii culturale. Totuşi, numai după aderarea la Consiliul Europei, în 1993, oficialii ministerului au aflat despre programul Consiliului de evaluare a politicilor culturale ale membrilor acestuia. Prima tentativă de a începe o evaluare a politicilor culturale româneşti a avut loc la sfârşitul lui 1994. Rezultatul a fost clar: nu exista o politică culturală definită în România. Şase ani mai târziu, un raport internaţional şi unul românesc au fost finalizate în cadrul programului menţionat mai sus, iar o strategie pe zece ani a fost pusă la punct pentru Ministerul Culturii, folosind banii puşi la dispoziţie de Comisia Europeană în cadrul programului Phare. Aceasta a fost prima strategie coerentă a dezvoltării culturale româneşti. Doar câteva luni mai târziu, în ianuarie 2001, un nou guvern a reorganizat ministerele, creând Ministrul Culturii şi Cultelor. Până acum, noul minister nu are o strategie oficială. Dar pare să existe o speranţă: recent, comisia parlamentară pentru politici culturale a discutat ideea de a propune o politică ministerului. (...)

Una dintre cele mai aprinse discuţii în cercurile culturale datează de la sfârşitul secolului 18, când românii au început să pregătească formarea statului lor naţional modern - o capodoperă politică ce a început în 1859 şi s-a încheiat în 1918, când majoritatea românilor erau cetăţeni ai unui singur stat independent unit. Exista o luptă ideologică între tradiţionalişti (...) şi moderniştii care lăudau valorile europene, încercând să ţină pasul cu evenimentele mondiale. Această luptă a atins un apogeu în perioada interbelică, atunci când o generaţie strălucită de creatori, inclusiv Mircea Eliade şi Emil Cioran, au îmbrăţişat opinia tradiţională care, din punct de vedere politic, era foarte apropiată extremei drepte. Regimul comunist a respins, în anii ‘50, toate valorile "naţionale", în numele "internaţionalismului" (purtând un puternic accent sovietic). La mijlocul anilor ‘60, comuniştii - exploatând profundele sentimente antiruseşti ale societăţii româneşti - au încercat să pună semnul egalităţii între "sovietic" (deja un sinonim pentru "rău") cu "internaţionalismul" şi, pe de altă parte, între "naţional" (care, bineînţeles, este "bun") cu "comunismul", rezultând "comunismul naţional". După 1989, multe personalităţi culturale credeau în mod sincer că orice valoare culturală ce nu are rădăcini evidente în România este expresia pură a "răului". Acesta era cazul valorilor "europene" (ale Uniunii Europene) comparate cu tradiţiile româneşti, pe de o parte, şi cu valorile americane (însemnând cultura populară americană, simbolizată de Coca-Cola, McDonald’s şi Hollywood) comparate cu "vechea" Europă (Europa naţiunilor) pe de altă parte.(...)

Chiar şi acum, când situaţia s-a schimbat, esenţa dezbaterii este aceeaşi. (...) După 12 ani de dispute, discuţii, manifestaţii şi greve ale foamei, se pare că România nu are o politică culturală cunoscută în mod public. În acelaşi timp, este evident că ceea ce se întâmplă este rezultatul unuia dintre cele mai interesante momente ale istoriei culturale române, iar dacă pentru generaţia în vârstă este încă un miracol faptul că există libertatea de expresie artistică şi concurenţa liberă, pentru generaţia tânără acestea sunt normale. Pare a fi momentul ideal pentru a lua în vedere nevoia unor politici culturale.

Articolul a apărut pentru prima dată în Ablak: Magazine for Central-Europe and the Balkans, vol. 7 (numărul 2, 2002), şi este publicat în cadrul "Policies for Culture", un program regional lansat în 2002 şi derulat în parteneriat de către Fundaţia Culturală Europeană (Amsterdam) şi Asociaţia Culturală Ecumest (Bucureşti).

Oana Radu

Lobby pentru cultură

Vedere din interior

Ce părere au parlamentarii despre instituţia lobby-ului şi despre acţiunile de lobby care îi vizează şi ce aşteaptă de la iniţiatorii acestora? Răspunsurile la aceste întrebări ar oferi sectorului cultural o mai bună înţelegere a felului în care  ar trebui gîndite şi realizate acţiunile de lobby pentru a obţine cel mai bun rezultat cu putinţă. Din acest motiv, Policies for Culture a făcut o mică anchetă, ale cărei rezultate sînt prezentate mai jos. Au fost consultaţi cîţiva membri marcanţi ai Parlamentului român : Radu F. Alexandru, Eugen Marius Constantinescu, Grigore Zanc, membri ai Comisiei pentru cultură, arte şi mass media din cadrul Senatului român; şi Mihai Mălaimare, Mбrton Бrpбd, Mona Muscă, Ioan Onisei, membri ai aceleiaşi comisii la nivelul Camerei Deputaţilor.

- S-au făcut multe din 1990 încoace pentru îmbunătăţirea procesului de luare a deciziilor în România, cu precădere în domeniul legislaţiei. Sîntem, remarcă Mбrton Бrpбd (membru al Parlamentului din 1990 şi membru permanent al Comisiei pentru cultură), departe de situaţia existentă în perioada cînd lobby-ul întreprins de diverse sindicate sau mişcări naţionaliste – primii iniţiatori ai lobby-ului  postdecembrist – lua forma impersonală a distribuirii de fluturaşi parlamentarilor.

În ciuda progreselor înregistrate – au fost de acord parlamentarii interogaţi – lobby-ul, în special cel pentru cultură, nu se face, încă, profesionist şi nu a devenit o instituţie "respectabilă", pe deplin recunoscută, în cadrul democraţiei româneşti. Potrivit afirmaţiei lui Radu F. Alexandru, de exemplu, "în ţări cu tradiţie democratică, lobby-ul este o instituţie care se bucură de respect şi cere un grad înalt de profesionalism şi moralitate. Din păcate, cum se întîmplă întotdeauna la început de drum, ar trebui să discutăm despre lobby, în România, cu o nefericită îngăduinţă. Cît priveşte moralitatea, aş observa că lobby-ul este adesea confundat cu traficul de influenţă şi cu interesele de grup sau de partid". De remarcat că "trafic de influenţă" este o sintagmă folosită de toţi intervievaţii. Ce formă ar trebui, deci, să ia acţiunea de  lobby, în opinia parlamentarilor?

Încercări de a da o definiţie

Mбrton Бrpбd consideră lobby-ul un mijloc legal de a-i convinge, cu argumente, pe cei care iau decizii (la orice nivel). Din punctul de vedere al celui care face lobby – observa senatorul Constantinescu –, acesta este un mod de a rezolva anumite probleme, un mijloc valid de a-şi face opinia cunoscută unei persoane situate într-o poziţie de putere,  care poate acorda sprijinul necesar. Mihai Mălaimare a afirmat că, din perspectiva factorilor de decizie, lobby-ul este o mînă de ajutor în sensul luării deciziei corecte.

Toţi parlamentarii intervievaţi au recunoscut că acţiunile celor care fac lobby sînt foarte utile, întrucît asigură informarea factorilor de decizie cu privire la opiniile şi interesele diferitelor grupuri-ţintă. Informaţiile precise şi propunerile concrete, sprijinite pe argumente valide, îi ajută să ia decizii bine întemeiate. De asemenea, parlamentarii au evidenţiat faptul că lobby-ul ar trebui "tratat cu o anumită rezervă" atunci cînd se concretizează în presiuni asupra factorilor de decizie prin greve, marşuri, proteste sau "intervenţii" în numele unor interese private sau de grup.

Parlamentarii şi-au format păreri destul de diferite despre evoluţia şi practica curentă a lobby-ului în România. Mбrton Бrpбd crede că lobby-ul ca furnizor de informaţii şi propuneri s-a dezvoltat şi a devenit tot mai frecvent din 1996, în cadrul ultimelor două legislaturi. Mihai Mălaimare consideră că majoritatea acţiunilor de tip lobby a căror ţintă a fost el însuşi s-au dovedit "mai mult sau mai puţin interesate", în timp ce experienţa lui Ioan Onisei s-a concretizat în abordări oneste, fără încercări de a obţine avantaje materiale din partea solicitanţilor. În orice caz, părerea unanimă este că trebuie să se dezvolte un mod de abordare mult mai profesionist.

Cultura – un domeniu aparte?

Cu aceste observaţii ca punct de plecare, ancheta s-a concentrat pe lobby-ul îndreptat în sensul promovării unor legi vizînd sectorul cultural. Primul aspect de clarificat a fost dacă, întradevăr, cultura este "un domeniu aparte", din punctul de vedere al reglementării. Răspunsul a fost unanim: cultura este un domeniu aparte, dar, în procesul legislativ, ea este şi ar trebui să fie tratată ca orice alt domeniu, fără reguli sau mecanisme specifice. Ioan Onisei a subliniat însă că ar trebui să se renunţe la interesele de partid cînd se iau decizii legate de cultură. Potrivit majorităţii parlamentarilor, aşa se şi întîmplă, de obicei. Deşi dezbaterile parlamentare au fost, în general, excesiv de politizate – a spus Onisei – "vocea" partidului s-a făcut mai puţin auzită la lucrările Comisiei pentru cultură din cadrul Camerei Deputaţilor, care a avut un cuvînt greu de spus în luarea deciziilor în cadrul Camerei.

Parlamentarii sînt de acord şi cu faptul că există o lipsă generală de interes pentru cultură la nivelul întregii societăţi, ca şi printre politicieni. Argumentele în acest sens diferă însă foarte mult.

Există un cerc vicios, afirmă Mihai Mălaimare, actor, director de teatru şi politician: cultura nu este luată în serios, dar nici nu este interesată să fie. El recomandă realizarea unei deschideri a instituţiilor culturale în raport cu publicul larg. Cultura ar trebui să fie mult mai angajată social, afirmă el: în prezent este prea elitistă, prea închisă între zidurile instituţiilor.

Radu F. Alexandru crede că politicienii sînt răspunzători pentru această situaţie: înainte de 1989 exista o cultură oficială, dependentă de ideologie, controlată şi cenzurată, dar care beneficia de un anumit sprijin din partea statului; din 1989 încoace, cultura a fost considerată un capriciu, un hobby. Fără să fie declarată pe faţă, această opinie este trădată de modul în care este tratată cultura. Această situaţie persistă de doisprezece ani, întotdeauna avînd drept scuză nesfîrşitele dificultăţi ale tranziţiei şi bugetele de austeritate. Senatorul Alexandru a atras atenţia că afirmaţia "N-avem bani pentru cultură" demonstrează absenţa culturii de pe lista priorităţilor. Doar protestele de anvergură par să rezolve ceva în această ţară. Poziţia dezavantajată a culturii are drept cauză faptul că cei care lucrează în sectorul cultural nu au fost niciodată percepuţi ca o ameninţare pentru status quo. Cum se poate ameliora această situaţie şi cine ar trebui s-o facă? Potrivit lui Radu F. Alexandru, politicienii, în general, ar trebui să-şi asume această responsabilitate, mai ales factorii de decizie din sfera culturii: sectorul cultural nu-i poate obliga pe cei care iau decizii să-şi schimbe modul de a acţiona, şi nici nu ar fi cazul să le revină lor sarcina să o facă.

Rolul sectorului cultural în procesul legislativ

Parlamentarii chestionaţi au fost de acord că sectorul cultural are sau ar trebui să aibă o contribuţie importantă în dezvoltarea unei legislaţii care să răspundă eficient nevoilor şi problemelor ridicate de acest sector. Mona Muscă, de exemplu, remarca: "Să primim informaţii şi expertiză asupra diverselor probleme care apar nu este numai util, ci şi absolut necesar în cadrul activităţii parlamentare. Orice decizie politică sau a legislativului trebuie să se bazeze pe o analiză serioasă şi pe argumente solide, lucru care nu se poate petrece dacă informaţiile necesare nu sînt disponibile. Acesta este motivul principal pentru care toate proiectele legislative pe care le-am iniţiat ca membră a Parlamentului au fost dezvoltate în colaborare cu reprezentanţi ai societăţii civile, care au avut astfel posibilitatea să-şi prezinte punctele de vedere în mod direct, în cadrul dezbaterilor Comisiei pentru cultură din Camera Deputaţilor. În cadrul parteneriatului cu societatea civilă, am organizat numeroase dezbateri publice pe marginea unor proiecte de lege, în urma cărora au fost elaborate amendamente pe care le-am preluat şi le-am prezentat apoi în dezbaterile parlamentare. Am avut, de asemenea, discuţii şi consultări personale cu reprezentanţii societăţii civile. Acţiunile de acest tip s-au dovedit productive, pentru ambele părţi. Pe de o parte, eu am beneficiat de expertiza şi de sprijinul organizaţiilor societăţii civile în promovarea proiectelor personale, iar de partea cealaltă, societatea civilă şi-a putut prezenta, prin mine, propriile puncte de vedere şi amendamente în cadrul Parlamentului".

Mihai Mălaimare a declarat: "Cînd concepem sau discutăm o propunere legislativă, trebuie să am pe masă cît mai multe elemente ale acestui puzzle – păreri, puncte de vedere, sugestii –, pentru a-mi face o imagine cît se poate de clară asupra chestiunilor care ar trebui să fie reglementate".

Opiniile cu privire la manifestarea sau la dimensiunea acestei contribuţii şi implicări în elaborarea legilor diferă. Ioan Onisei a recunoscut că "în general, noi, politicienii şi legislatorii, consultăm foarte puţin specialiştii şi opinia publică – de la prima fază a întocmirii unui proiect legislativ pînă la dezbaterea finală asupra proiectului de lege". Mona Muscă afirmă că a atras atenţia în nenumărate rînduri că, "din nefericire, în România nu există parteneriate stabile şi durabile cu societatea civilă (incluzînd ONG-urile, diferitele asociaţii şi fundaţii, institute, grupuri de interes şi uniuni, universitari şi lideri de opinie), şi nici o practică a colaborării cu aceasta". Pe de altă parte, senatorul Constantinescu a afirmat că beneficiarii unei legi au fost întotdeauna invitaţi la discuţii în cadrul Comisiei pentru cultură a Senatului, în timp ce deputatul Mбrton a subliniat că el nu a omis niciodată să ceară părerea reprezentanţilor sectorului cultural în legătură cu legile cărora li se trasa proiectul.

De ce nu sînt mereu luate în consideraţie  poziţia şi experienţa sectorului cultural? Ioan Onisei crede că unul dintre motive este "ignoranţa şi mîndria prostească" a multor parlamentari. "Mulţi parlamentari sau membri de vîrf ai Executivului încep să se creadă... atoateştiutori"; cu alte cuvinte, nu consideră că au nevoie să ceară cuiva părerea în legătură cu ceea ce au de făcut. O motivaţie, nu mai puţin importantă, este aceea că uneori parlamentarii întîmpină dificultăţi în a găsi un posibil partener de dialog, care să posede suficiente cunoştinţe în domeniu.

O măsură care ar putea îmbunătăţi situaţia este Legea transparenţei deciziilor în administraţia publică, în dezbatere în Parlament în momentul realizării interviului şi adoptată între timp. Ioan Onisei consideră că această lege, care va asigura un cadru legal pentru consultaţii, este necesară, dar că trebuie să se facă mai mult şi, poate, e nevoie de mai mult timp pentru a pune capăt inerţiei. Onisei afirmă că trebuie exercitată o presiune continuă asupra factorilor de decizie, la toate nivelele.

Luînd iniţiativa.

Acelaşi Ioan Onisei susţine că paşii în vederea unei colaborări trebuie făcuţi din ambele direcţii. Paşii decisivi trebuie făcuţi de reprezentanţii sectorului cultural, beneficiarii, în ultimă instanţă, ai reglementărilor adoptate. Şi că, de vreme ce adesea parlamentarii, chiar dacă vor să consulte şi să implice sectorul cultural, nu ştiu cui să se adreseze, problema lobby-ului este crucială.

Sectorul cultural, ca orice altă parte interesată în procesul legislativ, se poate adresa parlamentarilor cînd:

- legislativul nu intenţionează să ia o decizie necesară într-un anumit domeniu şi, deci, lobby-ul ar trebui să vizeze iniţierea unui proiect legislativ;

- au loc dezbateri pe marginea unui proiect legislativ concret şi specific; în acest caz, lobby-ul trebuie să se manifeste prin intervenţii în cadrul dezbaterilor parlamentare, pentru a influenţa adoptarea anumitor prevederi.

Majoritatea parlamentarilor intervievaţi au remarcat că, în ceea ce priveşte sfera culturală, în cele mai multe dintre cazuri, al doilea tip de intervenţie se produce. Onisei estimează că în România lucrurile stau astfel şi pentru că aici Guvernul iniţiază, de obicei, proiectele legislative. Există, totuşi, exemple de reuşită în acţiunea de iniţiere de către societatea civilă a unui anumit proiect legislativ. Un exemplu: Legea accesului la informaţii publice, care a beneficiat de un puternic lobby din partea reprezentanţilor mass-media şi a asociaţiilor implicate în protejarea libertăţii de exprimare.

Ioan Onisei consideră, totodată, că lobby-ul menit să influenţeze deciziile în domeniul politicilor culturale este iniţiat, de obicei, prea tîrziu. Adesea, abia cînd un proiect de lege ajunge într-o fază avansată a dezbaterii, persoanele interesate descoperă, în general prin intermediul mass- media, că proiectul respectiv se află în dezbaterea Parlamentului. Încercările de a influenţa, în acest stadiu, adoptarea diferitelor prevederi au şanse foarte mici de reuşită. Şi asta se întîmplă, spune Onisei, deoarece, în general, sectorul cultural nu este cu adevărat interesat de aceste aspecte legislative: reacţionează în loc să acţioneze. Această atitudine a fost invocată şi de alţi parlamentari interogaţi. "Avem nevoie de o lege a teatrelor", afirmă sectorul cultural, dar nu face nimic în acest sens. Toate aspectele procesului legislativ, sugerează Onisei, trebuie să fie îndeaproape urmărite de sectorul cultural. Cei care lucrează în instituţii publice subordonate Ministerului Culturii şi Cultelor, iniţiatorul multor proiecte de lege, ar putea coopera în acest proces.

Atît Onisei, cît şi Mбrton au subliniat că sectorul cultural are nevoie, mai presus de orice, de o voce clară şi coerentă, de structurare, pentru că este foarte greu pentru factorii decizionali să asculte o sută de puncte de vedere, să le înţeleagă şi apoi să ia o decizie. Deşi experienţa lor de colaborare cu sectorul cultural diferă (Mihai Mălaimare, de exemplu, a găsit întotdeauna parteneri de dialog şi a lucrat cu organizaţii-umbrelă reprezentînd actorii din cîmpul cultural şi interesele acestora), toţi parlamentarii au căzut de acord că este nevoie de o abordare ceva mai profesionistă din partea acestuia.

Profesionalism şi eficienţă în acţiunile de lobby

Mбrton Бrpбd a afirmat că sectorul cultural ar trebui să urmărească tot ce se întîmplă în domeniul legislativ şi să reacţioneze prompt la cea mai mică schimbare sau iniţiativă. În al doilea rînd, a subliniat el, în cadrul intervenţiilor pe lîngă factorii de decizie, succesul apare atunci cînd aceştia sînt convinşi că cel care face lobby ştie ce vrea şi are argumente solide pentru propunerile sale.

Mona Muscă are experienţă, ca parlamentar, în a căuta sprijin pentru iniţiative legislative importante în interiorul Parlamentului. Ea descrie astfel demersul său: "În activitatea mea parlamentară am lansat o serie de campanii axate pe subiecte concrete (precum accesul la informaţii de interes public), pe care le dezvolt, de obicei, în trepte, plecînd de la o nevoie deja recunoscută şi în vederea susţinerii unui anumit punct de vedere, păstrînd în minte cîteva aspecte: construirea campaniei pe argumente solide, alegerea momentului optim pentru a o lansa şi alegerea partenerilor potriviţi – adică, a reprezentanţilor societăţii civile care îmi puteau oferi expertiză şi sprijin concret".

În concluzie, apreciază parlamentarii intervievaţi, cheia succesului este definirea precisă a strategiei, într-o acţiune de lobby – cu obiective, metode şi instrumente clare, cu surse, cu grupuri-ţintă bine determinate, cu împărţirea responsabilităţilor etc. – şi de a o aplica pînă cînd obiectivele fixate sînt atinse. Urmează o listă a întrebărilor-cheie x în acest sens:

Care este scopul campaniei? Ce ar urma să se obţină prin acest lobby?

Pare evident că de aici trebuie să se pornească, însă parlamentarii au declarat că au fost adesea abordaţi de persoane care nu aveau decît o idee extrem de vagă despre un anumit subiect şi, de fapt, nu ştiau ce voiau să obţină.

De ce?

Parlamentarii cer, în unanimitate, pentru fiecare propunere făcută, pentru fiecare opinie prezentată, argumente clare, solide şi realiste, bazate pe o bună cunoaştere a sectorului cultural şi pe o serioasă experienţă în domeniu.

Aşa cum subliniază Ioan Onisei, e greu să-i convingi pe cei care au bani să ofere sprijin; iar pentru sectorul cultural, unde solicitările sînt mai ales de natură financiară, este cu atît mai important să aduci argumente puternice şi convingătoare în favoarea solicitărilor făcute. Ce argumente consideră parlamentarii că ar determina o mai importantă susţinere a culturii? Mona Muscă declară: "Prin natura sa şi spre deosebire de alte sectoare, cultura nu aduce un profit material imediat şi semnificativ; totuşi, este «oxigenul» societăţii, şi cea care îi dă specificul şi individualitatea. Altfel spus, o societate care nu îşi promovează şi nu îşi apără propriile valori culturale riscă să piardă tocmai ceea ce o defineşte şi o particularizează".

Cine face lobby?

Sectorul cultural are, fără îndoială, nevoie de reprezentanţi, dacă vrea să aibă influenţă şi un cuvînt greu de spus. Mбrton Бrpбd crede că cel care face lobby trebuie să fie o persoană charismatică şi convingătoare; să-ţi sprijini poziţia cu argumente clare nu este suficient.

Cui i se adresează cel care face lobby?

Cei la care apelează persoanele care fac lobby trebuie să fie capabili să schimbe, ei înşişi, ceva sau să influenţeze factorii de decizie. Mai mult, trebuie vizaţi acei oameni care ar putea fi convinşi, şi trebuie adoptate o anumită stra­tegie şi un anumit discurs, în funcţie de partenerul de dialog. Mihai Mălaimare crede că lobby-ul trebuie, în primul rînd, să-i facă pe membrii Comisiei pentru cultură să înţeleagă mai bine con­textul problemei vizate; e însă necesar să fie abordaţi şi alţi parla­mentari, neme­mbri ai Comisiei – al căror vot (în plen) este la fel de impor­tant –, pentru a le trezi interesul faţă de problema respectivă.

Cînd?

Alegerea momentului potrivit şi a contextului potrivit este vitală.

Pentru cît timp?

Lobby-ul nu se termină după ce a avut loc o primă discuţie cu un parlamentar. El trebuie continuat pînă cînd legea adoptată este publicată în Monitorul Oficial. (Parlamentarii au dat exemple de puternice lobby-uri iniţial încununate de succes, dar care nu au continuat atunci cînd proiectul de lege a fost înaintat spre dezbatere celei de-a doua Camere, ceea ce a dus la amînarea sau chiar la abandonarea proiectelor respective.)

Cu cine?

Şansele de succes pot creşte dacă sînt aleşi partenerii potriviţi pentru campanie. Un partener-cheie poate fi mass-media. Mona Muscă crede că opinia publică, deloc ignorată de factorii de decizie, poate fi influenţată de campaniile media axate pe aspecte concrete. Mбrton Бrpбd spune că, înainte de a fi abordaţi direct, factorii decizionali trebuie să fie "pregătiţi" prin informaţiile care le parvin prin intermediul mass-media. Ioan Onisei vede în media un instrument care poate face presiuni asupra Parlamentului, aşa cum a făcut şi în cazul Legii audiovizualului sau al Legii Cinematografiei.

Majoritatea parlamentarilor sînt de acord că sectorul cultural beneficiază într-o mai mică măsură de sprijin media, iar unii au chiar îndoieli cu privire la impactul pe care aceasta îl poate avea. Mбrton Бrpбd subliniază că media românească din ultimii doisprezece ani, este caracterizată prin existenţa Jurnalistului ca entitate – o persoană care scrie bine şi scrie, ca atare, despre orice; şi care, tocmai de aceea, simte nevoia să dea un caracter de senzaţie tuturor celor scrise. Aşadar este greu, dacă nu chiar periculos, apreciază deputatul Mбrton, ca într-o campanie de lobby, să folosim media pentru a ne sprijini iniţiativele fiind nevoie să se lucreze cu mass-media la fel de mult şi de serios ca şi cu parlamentarii. Mihai Mălaimare consideră că media românească are o problemă de credibilitate, dat fiind că face trafic de influenţă, într-un mod cu totul părtinitor şi ridicol.

În concluzie, pentru o îmbunătăţire a relaţiilor dintre sectorul parlamentar şi cel cultural şi o eficientizare a acţiunilor de lobby, e necesar să fie stabilite căi şi modalităţi mai bune de a dialoga şi de a forma parteneriate, astfel încît să se poată dezvolta un cadru legislativ mai adecvat; de asemenea, sectorul cultural trebuie să demareze iniţiative mai uşor traductibile în termeni politici şi juridici.

Trebuie ca ambele sectoare să se implice, pentru atingerea acestui scop.

Pentru informaţii suplimentare:

Referitor la lucrările Parlamentului român şi ale celor două Camere ale sale, puteţi vizita următoarele site-uri: www.cdep.ro; www.senat.ro; de asemenea, puteţi consulta www.policiesforculture.org pentru:

- Ghidul procesului legislativ în România, de Virgil Niţulescu, disponibil în limba română, croată şi engleză.

- Dosarul atelierului Policies for Culture: Advocating Culture: Putting Culture Centre-Stage in Croatia’s Development (Sprijinind cultura: punerea culturii în prim-plan în dezvoltarea Croaţiei) – noiembrie 2001 –, disponibil în croată şi engleză.

- Virgil Niţulescu, Ghid pentru lobby (doar în limba română). Lucrare inclusă în dosarul atelierului Sprijinind cultura, care a avut loc în cadrul seminarului MOSAIC pe tema Cultura şi societatea civilă (iunie 2001, Bucureşti, România)

(Traducere de Dragoş Ivana)

Oana Radu lucrează în cadrul biroului din Bucureşti al ECUMEST. Articolul de faţă a apărut iniţial în Policies for Culture Journal (noiembrie 2002).

Răzvan Theodorescu

În cultură nu avem partide

- Aş începe foarte direct, d-le ministru, rugîndu-vă să ne spuneţi cum vedeţi dvs. rolul statului în cultură?

- Rolul statului este, după părerea mea, fundamental în cultură. Este de neconceput o cultură naţională fără sprijinul statului respectiv, pentru că pretutindeni cultura este forma superioară a spiritului identitar. Identitatea unei naţiuni este reprezentată, înainte de toate, prin limbă, prin patrimoniul cultural şi, ca atare, comunitatea naţională, reprezentată de stat, este obligată să susţină prin toate mijloacele păstrarea acestei identităţi. Cultura nu poate fi lăsată exclusiv în seama pieţei, a lumii investitorilor privaţi; ea trebuie sprijinită de singura forţă - statul - care, într-o democraţie, trebuie să fie echidistantă şi să reprezinte întreaga naţiune. Un privat poate să ajute foarte mult. Şi, după cum ştiţi, sunt primul dintre miniştrii Culturii care a lansat programatic nevoia colaborării cu sectorul privat. Dar acest lucru nu înseamnă că statul pierde întîietatea şi obligaţia de a sprijini cultura.

- Este sprijinirea şi promovarea identităţii culturale naţionale singura motivaţie pentru care statul trebuie să susţină cultura?

- Mai este o altă motivaţie, de natură economică. Domeniul cultural nu poate, economic vorbind, să-şi ajungă sieşi. Nici cartea, nici spectacolul, nici monumentul istoric nu pot produce acele sume de bani care să ajute la conservarea altor monumente, la crearea altor spectacole, la publicarea altor cărţi. Prin definiţie, statul este silit moralmente să sprijine cultura. Sigur, se poate ridica imediat următoarea întrebare: statul - reprezentat de un conducător politic, de un partid politic - nu îşi ia cumva partea leului din sprijinirea acestei culturi? Da, de multe ori, cultura este şi o cale de propagandă pentru respectivul establishment. Important este ca democraţia unei ţări să fie atît de dezvoltată, încît să lase loc în cultură şi celuilalt. Aceasta este ceea ce încercăm noi să facem, pornind de la ideea pe care am subliniat-o de mai multe ori, că în cultură nu avem partide.

- Este în România democraţia îndeajuns de dezvoltată pentru "a lasa loc şi celuilalt"?

- Hotărît, nu. O spun cu toată sinceritatea: nu încă. Există tendinţa generală a celor care au, pentru un anumit moment, dominaţia politică de a folosi în scopul lor aceste lucruri.

- Se manifestă această tendinţă şi în timpul guvernării actuale?

- Nu pot să spun că se manifestă în cadrul guvernării actuale, pentru că noi am învăţat din vechea noastră guvernare şi cred că am avut suficientă înţelepciune pentru a trage nişte concluzii.

Noi putem să folosim astăzi o serie întreagă de argumente pentru a sprijini proiectele noastre culturale, dar s-a întîmplat ca acestea să se întîlnească cu proiectele anterioare. Vă dau un exemplu: programele culturale realizate în cadrul Uniunii Europene, în cadrul Phare, într-o formă nouă, noi le continuăm acum în Programul Cultura 2000. Vreau să vă menţionez că, de cele mai multe ori, le continuăm cu aceiaşi oameni care au fost implicaţi şi în vechile proiecte. Proiectul general al restaurării monumentelor istorice, planul de restaurare, este sensibil acelaşi. Căile noastre sunt altele.

- Adică?

- Considerăm că s-au cheltuit foarte mulţi bani înainte şi aceşti bani au îmbogăţit în chip ilicit o serie întreagă de firme care nu şi-au făcut datoria de a restaura monumentele aşa cum trebuie. Din acest motiv, am pierdut mult timp la Senat pentru a apăra noul proiect al Legii protejării monumentelor istorice, sensibil diferit faţă de cel pregătit de guvernarea precedentă, în detalii, în structuri, dar pe aceleaşi linii generale cu cele amorsate atunci.

- Pentru că aţi adus discuţia în acest punct, aş vrea să vă întreb care este relaţia cu Parlamentul şi care este strategia dvs. în domeniul legislativ?

- Strategia în domeniul legislativ este aceea de a propune legi pentru toate domeniile din zona culturii care sunt neacoperite, adică majoritatea. Lucrăm acum la Legea bibliotecilor, apoi la Legea instituţiilor de spectacol, care va fi, după părerea mea, o premieră, prin crearea unor structuri diferite, angajamente pe o perioadă determinată sau pe o perioadă nedeterminată.

De multe ori se întîmplă ca parlamentarii să aibă şi ei iniţiative. Există situaţii, mai rare, cînd un parlamentar este şi ministru. Este cazul meu, eu fiind senator şi ministru. În acest caz vreau să folosesc şi dreptul meu de iniţiativă legislativă, atunci cînd este vorba să promovez o lege, şi aceasta pentru că circuitul guvernamental este uneori mai laborios - trebuie semnat de mai mulţi colegi miniştri etc. Voi apela la această posibilitate cel puţin pentru o lege - cea a colecţiilor şi a muzeelor. Sunt, de asemenea, situaţii în care strategia a fost următoarea: pentru a nu întîrzia apariţia unei legi la care lucram, aflînd că exista şi o iniţiativă parlamentară, am renunţat la toate orgoliile, am renunţat chiar la calitatea noastră de iniţiatori ai unor legi şi am convenit cu iniţiatorii din Parlament să ne unim eforturile pentru a scoate legea. Aşa vom face cu Legea cinematografiei a senatorului Sergiu Nicolaescu, cu Legea limbii Române cu senatorul George Pruteanu sau cu Legea bibliotecilor, prezentată de un deputat.

- Care este, dacă există, strategia de ansamblu a Ministerului Culturii şi Cultelor pentru următorii patru ani?

- Există, însă, deocamdată, este strategia marilor priorităţi: monumente, spectacole, minorităţi. Nu vreau să intru prea mult în detaliu, pentru că depind foarte mult de avatarurile bugetare. Eu ştiu care este strategia mea în 2001 şi, ca să fiu mai precis, ştiu care este strategia pînă la rectificarea bugetului. Evident, totul face parte dintr-o strategie generală (care este, cum spun eu uneori şi sper că nu glumind, strategia noastră pe 8 ani), care sunt cele două mandate care ne aşteaptă pentru guvernare.

- Cum va fi implementată această strategie? Ce instrumente foloseşte Ministerul Culturii şi Cultelor pentru a asigura democraţia de care vorbeaţi şi distribuţia fondurilor pe criterii valorice?

- Alocarea fondurilor se va face, de pildă, într-o transparenţă totală pentru monumente, pentru carte, spectacole. S-au şi comunicat presei fondurile alocate. Selecţia se va face pe bază de concurs de proiecte, concursuri care vor fi deschise.

- Deschise atît pentru instituţiile publice, cît şi pentru organizaţiile culturale neguver­namentale?

- Nu. Deschise instituţiilor publice din sistemul nostru. Există în Programul Cultura 2000, realizat împreună cu UE, deschidere pentru toată lumea.

- Totuşi foarte puţine proiecte vor fi finanţate, în condiţiile unei concurenţe acerbe.

- Contăm pe inteligenţa Românilor. Nu vor reuşi să facă, va fi o probă că vorbim mult şi facem puţin. Vor reuşi să o facă, ceea ce eu cred, este un semn bun. Trebuie să recunoaşteţi că transparenţa e totală.

- Este aceasta singura şansă pentru organizaţiile neguvernamentale de a primi fonduri publice pentru proiectele lor?

- În momentul de faţă, în măsura în care unele ONG-uri se asociază cu unele instituţii din sistemul Ministerului Culturii şi Cultelor - şi sunt asemenea cazuri în lumea bibliotecilor, a spectacolului -, putem să ajutăm, din puţinele noastre resurse. Ca program politic avem, pe de o parte, implicarea capitalului privat în cinematografie, teatru naţional etc., iar pe de altă parte, implicarea societăţii civile.

- Care este soarta Fondului Cultural Naţional care asigură, cel puţin teoretic,  egalitate de şanse organizaţiilor neguver­namentale şi instituţiilor publice?

- El există, însă cu foarte puţini bani, pentru că tragem foarte greu resursele din rezervoarele prevăzute (timbru etc.). Fondul are, în prezent, o sumă absolut modică, chiar simbolică, de cîteva miliarde, care ar putea, însă, să crească cu cît înaintăm spre sfîrşitul anului.

- Care este rolul ministrului Culturii în stabilirea politicii publice în domeniul culturii, dar şi în a atrage fonduri mai importante pentru acest sector?

- Rolul ministrului este acela de a se înconjura de foarte buni manageri. Sper că am reuşit să o fac cu cîţiva dintre secretarii de stat şi secretarii generali. Ministrul poate sau nu să fie un manager. Important este să se înconjoare de aceştia.

- Dvs. sunteţi?

- Unii zic că, după cum am condus Radioteleviziunea Română, pe vremuri, aş avea unele aptitudini. Eu, ca să fiu sincer, nu cred. Cred despre mine că, dincolo de ceea ce sunt ca universitar, om de cultură, membru al Academiei Române, am un anumit dar de a gestiona nişte situaţii, mai ales pe cele de criză. Există şi un alt rol al ministrului: acela ca, reprezentînd un partid şi un program politic, să nu arate acest lucru, atunci cînd face politica culturii. Singura lui politică este politica culturii.

(Interviul a fost realizat de Oana Radu)

Doctor în ştiinţe istorice şi membru titular al Academiei Române, Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor al Republicii Franceze, Răzvan Theodorescu este, din noiembrie 2000, ministrul Culturii şi  Cultelor din România. Interviu apărut iniţial în revista 22, Bucureşti, nr. 132, 19 iunie 2001

Mihai Mălaimare

Cultura e o parte a strategiei naţionale de integrare

- Ce părere aveţi, prin dubla perspectivă pe care continuaţi s-o cultivaţi - de actor cultural şi de deputat şi preşedinte al Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor -, despre legile în domeniul cultural existente în România?

- Domeniul culturii este, din fericire, guvernat de legi nescrise, extrem de puternice. Fiecare artist are un maestru al lui, care l-a învăţat cum să trăiască, cum să creeze şi cum să moară, legi pe care nu le egalează nici o altă structură similară pe care o pot construi parlamente, comisii, oameni. Din nefericire, marea majoritate sau o mare parte a creatorilor, a artiştilor îşi duc activitatea în cadrul unor instituţii şi acestea au într-adevăr nevoie de legi. Ele reglementează modul în care trăieşte un creator, în care el poate crea, în care este util ş.a.m.d. Artistul este poate mai util decît poliţistul în cetate, iar în societatea Românească din ultimii 10-11 ani, rolul artistului devine din ce în ce mai covîrşitor.

- E cetatea conştientă de acest rol?

- Acest tip de rol a fost definit şi de crizele repetate prin care spectrul cultural Românesc a trecut din ‘90 pînă în prezent. Dacă m-aş gîndi numai la momentul grav în care spectatorii au părăsit sălile de teatru, pînă în clipa aceasta, în care ei s-au întors în ele! Nimeni n-a contorizat, nimeni n-a încercat să dea o definiţie clară acestui tip de fenomen. Dacă vrei să conduci o ţară, un minister sau o instituţie ai nevoie de un serviciu care să-ţi ofere un studiu de fezabilitate, un studiu de piaţă. Or, după părerea mea, teatrul Românesc nu a făcut acest studiu.

- Spuneaţi că e mai util artistul decît poliţistul. De ce totuşi Ministerul Culturii are alocate fonduri atît de mici, în comparaţie cu Ministerul de Interne?

- Acest guvern şi-a asumat conducerea României într-un moment extrem de grav şi bugetul său reflectă priorităţile clare, evidente ale acestuia. Priorităţi care au însemnat, în momentul de faţă, acordarea unui buget de subzistenţă pentru Ministerul Culturii. Buget care să stîrnească în acelaşi timp orgoliul diriguitorilor Ministerului Culturii de a descoperi soluţii extrabugetare.

Este evident, însă, că e nevoie de manageri extrem de serioşi în instituţiile culturale. Este nevoie şi de legi în domeniul culturii în aşa fel încît managementul să fie fructuos.

- E o problemă de legislaţie faptul că managementul nu funcţionează?

- Categoric. Un director de teatru, de exemplu, este legat de mîini şi de picioare în faţa propriilor angajaţi.

- Şi atunci de ce legi e nevoie?

- Dau numai cîteva exemple: legea instituţiilor de spectacole, legea bibliotecilor, legea muzeelor. Ar trebui, de asemenea, să acţionăm mai eficient într-un domeniu care să permită atragerea de fonduri, altele decît cele bugetare. Mă refer la legea burselor de artă. Instituţiile administraţiei locale, primăriile ar avea posibilitatea, dacă ar avea o astfel de lege, să stipendieze artiştii tineri, de exemplu.

Meditez extrem de serios la amendarea legii sponsorizării, pentru că este inadmisibil să vezi cît de mult se investeşte în fotbal, în sport în general şi cît de puţin în cultură.

- Se încadrează aceste propuneri legislative într-o viziune şi o strategie pe termen lung a comisiei pe care o conduceţi?

- Noi nu suntem o comisie care să ne propunem strategii în domeniul legiferării. Noi primim proiecte de legi şi încercăm să le armonizăm după legile europene şi cu nevoile reale ale societăţii Româneşti contemporane. De strategii în acest domeniu se ocupă, evident, ministerele de resort şi, în cadrul partidelor, departamentele de programe în domeniul culturii.

Trebuie să constat însă, cu o oarecare tristeţe, că problemele legate de administrare, de rezolvare a structurilor de organizare ale Ministerului Culturii au întîrziat proiectele de legi pe care le aşteptăm cu nerăbdare.

- Care este strategia culturală a partidului din care faceţi parte?

- Noi considerăm în continuare cultura, chiar dacă bugetul alocat ei a fost să fie extrem de mic, ca o parte integrantă a strategiei naţionale de aderare. În secunda în care vom izbuti, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, să facem parte din Uniunea Europeană, identificarea noastră se va face în primul rînd prin cultură. Suntem, pe de altă parte, extrem de bogaţi în acest perimetru şi îmi permit să cred că nu suficient de zgîrciţi cu bogăţia pe care o avem.

- Nu vedeţi totuşi cultura ca pe o investiţie ce trebuie făcută chiar şi în condiţiile grele de astăzi?

- Sunt adeptul aceluiaşi tip de discurs. Mai mult, eu cred că ceea ce pierdem în momentul de faţă în spaţiul cultural va fi extrem de greu de recuperat. De fapt, ne aflăm în faţa singurei industrii care merge din plin la nivel european şi mondial şi pe care n-am avea dreptul să o stopăm sau să o încetinim.

- Dvs., ca preşedinte al Comisiei de Cultură, în ce fel puteţi susţine această idee şi promova cultura în faţa cetăţii şi a decidenţilor în cetate?

- În primul rînd, prin faptul că încerc să nu promovez nici un fel de criterii politice în lucrările comisiei. Eu nu voi pune piedici niciodată unui proiect de lege care vine de la un deputat din opoziţie sau din altă structură politică decît cea din care fac eu parte. Pe de altă parte, încerc să determin o accelerare în domeniul legiferării. Şi apoi eu o fac - ca să zic aşa - prin exemplul personal. Eu conduc în continuare un teatru care are o misiune socială clară, nu subînţeleasă şi joc în continuare în stradă.

- În ce fel poate sectorul cultural să influenţeze în momentul de faţă activitatea Comisiei de Cultură şi a Parlamentului, în general, în adoptarea legilor?

- Lobby-ul în Comisia de Cultură e aproape inutil, pentru că uşa biroului meu nu se închide niciodată şi nu am ore de audienţă.

Pe de altă parte, însă, trebuie să recunosc că un cuvînt al unui om de cultură în Parlamentul României contează, o intervenţie a unui om de cultură pe lîngă un ministru sau altul este, fără doar şi poate, importantă.

La discutarea Legii accesului la informaţia publică eu nu numai că am permis accesul structurilor societăţii civile, nu numai că le-am ascultat doleanţele, dar le-am admis şi am transformat doleanţele lor în amendamente la lege, amendamente care au fost acceptate.

(Interviul a fost realizat de Oana Radu)

Actor şi director al Teatrului Masca, unul din primele teatre independente din România, Mihai Mălaimare este, din toamna anului 2000, deputat şi preşedinte al Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor, deţinînd în cadrul partidului pe care îl reprezintă - PSD - funcţia de vicepreşedinte. Interviu apărut iniţial în revista 22, Bucureşti, nr. 132, 19 iunie 2001

Aura Corbeanu

Indiferenţa letală

Aş dori doar să lansez trei întrebări, deloc retorice, al căror răspuns ar putea defini într-o oarecare măsură starea culturii Româneşti actuale, în care răspunderea societăţii civile este majoră:

Există în România o criză a culturii?

Este această criză legată exclusiv de condiţiile tranziţiei economice?

Care sunt efectele crizei de azi asupra culturii de mîine?

Dacă luăm în seamă faptul că termenul criză provine din grecescul Krisis, care în neogreacă înseamnă decizie, judecată, atunci putem spune că orice schimbare care permite formarea unei noi judecăţi determină o stare de criză. Aşadar, chiar şi din punct de vedere etimologic suntem într-o stare de criză culturală. Aproape tot ce s-a petrecut în România de 11 ani încoace ne-a zdruncinat intelectual, obligîndu-ne la inteligenţă.

Starea economică a culturii este precară. Dar acest lucru nu o singularizează în peisajul social actual. Întreaga societate Românească se confruntă cu astfel de probleme. Cultura se află într-un impas izvorît din însăşi ideea de dezvoltare. Ceea ce trebuie însă să luăm în seamă în mod special este faptul că dificultăţile prin care trece cultura Românească actuală sunt cauzate şi de o suită de erori ale unui mod de a o privi şi de a o înţelege. Cred că ceea ce ameninţă mecanismul cultural Românesc de azi nu este criza, ci mai ales indiferenţa faţă de fenomenul cultural în genere, şi faţă de actul creator în special.

Iar rolul fundamental al oamenilor de cultură este sau ar trebui să fie acela de a crea un suport real al formării unei noi mentalităţi, de a propune alternative, de a forma mentalităţi, de a crea curente de opinie, de a-i determina pe ceilalţi să le pese de tot ce se petrece în jurul lor.

Prioritatea întregului sector cultural ar trebui să fie tocmai contracararea acestei indiferenţe ucigătoare. O întreprindere dificilă, ce presupune lansarea unei dezbateri la nivel naţional; o întreprindere în care dialogul şi parteneriatul dintre instituţiile publice "sprijinitoare" sau "apărătoare" ale culturii şi sectorul cultural este singura cale de reuşită. Şi încă un amănunt esenţial — e nevoie de un sector cultural organizat, ai cărui reprezentanţi au ajuns să înţeleagă că e nevoie să se unească pentru a-şi apăra interesele. Interesele sale şi ale culturii Române.

Aura Corbeanu este director executiv al Uniunii Teatrale din România (UNITER) şi al Asociaţiei ECUMEST.Articol apărut iniţial în revista 22, Bucureşti, nr. 132, 19 iunie 2001

Virgil Ştefan Niţulescu

Legislaţia ca operă

Aşa cum există demnitari care, odată ajunşi în Ministerul Culturii (şi Cultelor, mai nou) îşi imaginează că vor avea prilejul să facă cultură, tot aşa există şi parlamentari care cred că rostul lor este acela de a realiza opere în specialitatea lor. Curînd, înţeleg că au obligaţii mult mai plicticoase. Dar rolul acestor parlamentari este uriaş, pentru că de imaginaţia, cunoştinţele, experienţa şi luciditatea lor depinde, în ultimă instanţă, măsura în care cultura va înflori sau nu. Legislaţia culturală trebuie să se integreze sistemului legislativ Românesc şi are nevoie şi de coerenţă internă. Lipsa acesteia din urmă pare a fi cea mai dificilă problemă. Atunci cînd legislaţia culturală nu este percepută ca un sistem, parlamentarii par să se rătăcească în jungla prevederilor importate din modele culturale diferite sau supravieţuitoare ale normelor socialismului multilateral. În Parlament se confruntă păreri - uneori, opuse -, iar dezbaterile cu privire la legislaţia în domeniul culturii nu pot să fie scutite de la această regulă. Ceea ce lipseşte, însă, este încadrarea acestor dezbateri într-un model legislativ (şi, implicit, cultural), care să fie stabilit, atîta cît este posibil, prin consens. Nu văd de ce nu am putea avea o strategie a dezvoltării culturale, aprobate interpartinic. În baza ei, Parlamentul ar putea să îşi desăvîrşească (armonica) opera "culturală" pe care o aşteptăm de la el.

Din păcate, România nu are o asemenea strategie. Guvernele vin şi pleacă, încercînd să salveze cultura naţională după un model asumat sisific. Atunci cînd Guvernul nu este suficient de prompt în a trimite proiecte Parlamentului, aleşii îşi pierd răbdarea şi îşi promovează ideile, cu un soi de disperare în faţa neputinţei sau a dezastrului. Totul ar fi în regulă dacă aceste proiecte, de oriunde ar veni ele, ar fi aprobate prin prisma integratoare de care aminteam, dar nu este aşa. Legislaţia culturală din România se aseamănă cu realitatea contrastelor între care trăim; tot aşa cum vedem palate de marmură înălţate între cocioabe din paiantă, şi legile noastre par a se înşira unele, modulabile şi strălucitoare precum cuburile Rubik, lîngă altele, amorfe, chinuite şi chinuitoare.

Un exemplu edificator ar fi cel al legilor privitoare la instituţiile culturale. Un fapt pe care, mai ales, finanţiştii par să fie incapabili să îl înţeleagă este că aceste instituţii nu pot funcţiona nici după regulile aplicabile regiilor autonome, dar nici după acelea rezervate spitalelor, şcolilor sau unităţilor militare. Fie că sunt teatre sau muzee, arhive sau biblioteci, ele au nevoie de un cadru specific de funcţionare. Acesta ar putea fi realizat printr-o lege care să stabilească acele modele viabile pentru fiecare tip de instituţie în parte, lăsînd administratorilor o cît mai mare libertate de mişcare, iar administraţiei (centrale sau locale, după caz), cuvenitul drept de control şi intervenţie.

În lipsa unei strategii şi a unei viziuni integratoare, fiecare breaslă îşi cere propria lege. Avem o lege a arhivelor (asta, fără a mai lua în discuţie ce se întîmplă în zona audiovizualului). Vom avea o lege a bibliotecilor, una a muzeelor, una a instituţiilor de spectacol şi una a centrelor culturale.

Un alt exemplu: cum trăim într-o ţară în care comunităţile tînjesc să fie tratate drept "defavorizate", zonele care sunt protejate (legal) pentru importanţa lor culturală tind să depăşească numeric zonele care sunt protejate pentru sărăcia lor lucie. Astfel, în loc să avem o (una) lege pentru protejarea monumentelor istorice (dacă vrem să le numim astfel), numărăm o lege pentru zonele protejate, două legi pentru zone de interes naţional, două legi care aprobă ordonanţe privind declararea unor zone de interes naţional, o ordonanţă de urgenţă pentru protejarea monumentelor istorice, una pentru protejarea monumentelor aflate pe lista patrimoniului mondial şi una pentru protejarea siturilor arheologice ca zone de interes naţional, o ordonanţă în vigoare pentru protejarea unei zone de interes naţional şi una suspendată sine die şi, bineînţeles, un proiect de lege pentru protejarea monumentelor istorice, răsărit din ruinele altor - greu de numărat - ordonanţe şi legi abrogate ori proiecte avortate. N-ar trebui să fie de mirare că monumentele istorice se ruinează sub ochii noştri, pentru că, vorba lui Gore Vidal, "un stat cu prea multe legi ajunge de facto un stat fără legi, fără spirit, fără inimă".

Virgil Ştefan Niţulescu este expert parlamentar în cadrul Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor; redactor-şef al Revistei Muzeelor. Articol apărut iniţial în revista 22, Bucureşti, nr. 132, 19 iunie 2001

Vesna Copic

Legislaţia: o ameninţare sau o oportunitate?

Legea se aseamănă unui clasic al literaturii – este lăudată de toată lumea, fără a fi citită.

Cum trebuie concepută o lege, pentru a fi citită şi lăudată deopotrivă?

Cuvintele sînt, fără îndoială, cel mai puternic drog utilizat de omenire.

Legile nu ar trebui nici supraestimate, şi nici subestimate.

Legea nu ar trebui să devină o manifestare politică sau o propagandă ieftină, folosită în campaniile electorale, rămînînd astfel doar o declaraţie de intenţie. Dimpotrivă, ar trebui să se realizeze, pentru fiecare lege, o evaluare a efectelor, dar şi a limitelor de acţiune ale acesteia. Marele pericol, în faţa progresului, este adoptarea unei legi cu scopul exclusiv de a "cîştiga puncte", de către politicienii care se perindă la guvernare. O lege nu poate fi un substitut formal pentru un sistem de finanţare stabil, eficient şi bine reglementat, şi nici un alibi pentru absenţa unei politici culturale cu o viziune clar definită pe termen lung. Legea nu este, de fapt, decît un instrument de punere în practică a acestei viziuni.

Puterea şi neputinţa legii.

Legea ar trebui să guverneze doar acele relaţii ce pot fi în mod adecvat reglementate prin acte legislative.

Legea este un instrument de reglementare. Principala ei menire este aceea de a reglementa relaţiile individuale, împărţind, pe de o parte, puterea de decizie între diferiţii participanţi la procesul de decizie, şi dînd celorlalţi, pe de altă parte, drepturi şi obligaţii (pentru a se asigura că aspectele ce pot fi reglementate devin, astfel, supuse legii). Legile sînt, aşadar, mai degrabă instrumente de reglementare decît norme programatice, de care diferă prin faptul că sînt inevitabil asociate unor consecinţe legale, în timp ce normele programatice nu aduc nici o restricţie, ci doar surprind anumite direcţii specifice de dezvoltare. O dată ce documentele programatice capătă o formă legală, legile îşi pierd puterea legală şi, totodată, rostul existenţei lor.

Pentru a evita neputinţa legii, trebuie să se facă şi să fie luată în considerare distincţia dintre elementele ce pot fi reglementate şi formalizate din punct de vedere legal într-o lege şi cele care ţin de domeniul liniilor directoare şi al strategiei, şi care au, astfel, nevoie de un alt suport formal – acela al documentului de planificare a politicii culturale.

Susţine-ţi legea.

Fiecare lege trebuie însoţită de un plan de activităţi care să permită o aplicare eficientă.

Pentru respectarea unei "igiene" legislative, este necesar să se adopte doar legile ce pot fi aplicate, căci implementarea legislaţiei este la fel de importantă ca redactarea sa. În acest sens, trebuie să se ţină cont de:

– Principiul potrivit căruia o decizie bună este produsul (şi nu suma) dintre acceptabilitate şi aplicabilitate. (Oricît de profesionist ar fi formulată o lege, ea nu va da rezultate dacă cei vizaţi de această lege nu o acceptă ca fiind a lor şi nu şi-o însuşesc şi dacă nu sînt pregătiţi pentru o astfel de soluţie legislativă.)

– Estimarea realistă a consecinţelor materiale (financiare, organizaţionale, de personal etc.) ale unei legi. (Trebuie să existe o decizie conştientă a guvernului de a-şi asuma aceste responsabilităţi.)

Tradiţia se aseamănă pantofilor – cu cît îi porţi mai mult, cu atît te bat mai puţin.

Legea ar trebui să reglementeze doar ceea ce este necesar să fie reglementat. Dar ce anume este necesar să fie reglementat?

În ţările cu o îndelungată tradiţie şi continuitate, relaţiile specifice sînt recunoscute şi asumate necondiţionat şi nu au nevoie de o legalizare sau formalizare separată. Deşi este greu de închipuit că această metodă ar putea fi folosită pentru a reglementa, spre exemplu, probleme ce ţin de impozite şi taxe, totuşi, în domenii mai soft, precum cel cultural, situaţia este complet alta. În aceste medii, caracterizate prin continuitate, sistemul poate fi îmbunătăţit în mod spontan şi consensual.

Situaţia este însă cu totul alta în fostele ţări comuniste, în care societatea a fost puternic reglementată. Vidul ce a urmat abolirii fostului sistem politic a trebuit şi trebuie încă să fie umplut. Pentru a continua metafora din subtitlu, putem aprecia că, acolo unde nu există o tradiţie, legea este indispensabilă şi toţi paşii necesari trebuie făcuţi pentru a face pantofii "să se lase" şi să ajungă astfel "să se potrivească".

Conştientizarea culturală necesită şi o conştientizare legală.

Dacă putem pune încă sub semnul întrebării temeiul unei legislaţii culturale – de vreme ce din experienţa a numeroase ţări rezultă că se poate atinge un nivel cultural de invidiat şi fără o astfel de legislaţie –, nu mai este nici o îndoială că, în prezent, cultura trăieşte într-un mediu legislativ definit de convenţii şi reglementări internaţionale.

Ideea unei legislaţii universale s-a născut cu mult înainte de a începe să vorbim despre globalizare. Experienţa celor două războaie mondiale a determinat statele-naţiune să supună ordinii legale internaţionale suveranitatea lor în plan legal sau, mai precis, să ratifice convenţii internaţionale, precum Convenţia privind protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care vizează, alături de drepturile omului, şi dreptul de a fi informat.

Există un număr impresionant de domenii şi aspecte a căror reglementare afectează destinul culturii în mai mare măsură decît îşi închipuie sau o recunosc cei mai mulţi oameni – printre care bugetul adoptat anual, legislaţia asupra taxei pe valoarea adăugată, reducerile fiscale acordate în urma sponsorizării sau mecenatului, legislaţia dreptului de autor, reglementarea descentralizării, legislaţia referitoare la finanţarea de către comunităţile locale sau legislaţia vamală, sînt doar cele mai evidente. Teoria misiunii culturii ca ceva transcendent realităţii nu face decît să umbrească prezenţa intereselor culturii în domeniile în care i se scrie soarta.

Indiferent dacă sîntem sau nu avocaţii unei legislaţii speciale pentru cultură, e nevoie de o mai mare conştientizare legală, pentru a profita de ceea ce, practic, există de la sine atît la nivel naţional, cît şi internaţional şi poate asigura un mediu legislativ favorabil culturii.

Concluzie

Legislaţia poate fi o oportunitate, dacă ştim cum să o folosim.

(Traducere de Cosmina Ionescu)

Vesna Čopič este autoarea volumelor Elemente pentru formularea unei politici culturale naţionale şi, împreună cu Gregor Tomac şi Michael Wimmer, Politica culturală în Slovenia (ultimul, editat de Consiliul Europei). A predat cursuri de politică culturală şi management cultural la Facultatea de Ştiinţe Sociale din Ljubljana şi a fost implicată în pregătirea legislaţiei pentru sectorul cultural. A fost subsecretar de stat pentru Cultură în guvernul sloven. Articolul de faţă a fost inclus în dosarul seminarului Legislaţie şi elaborarea politicilor culturale derulat în cadrul programului Policies for Culture (Sinaia, iunie 2000).

Ion Caramitru

Un domeniu competiţional, construit pe rigorile pieţei de artă

- O întrebare retorică, pentru început: este nevoie ca statul să susţină cultura?

- Obligatoriu. Nicăieri în lume instituţiile culturale sau chiar gesturile artistice individuale nu pot acoperi toate costurile. Pe de altă parte, statul are obligaţia de a susţine un domeniu care e conceput atît pentru educaţia unui popor, cît şi pentru transmiterea moştenirii culturale.

Nu-i mai puţin adevărat, însă, că acesta ar trebui să fie în mod obligatoriu un domeniu competiţional. Numai astfel s-ar păstra arta şi cultura departe de cenzură, departe de comanda politică şi s-ar crea, ca şi în sport - dacă apropierea nu e prea forţată - o ingenuitate a actului propriu-zis. E nevoie de antrenament, de întreţinerea prospeţimii gîndului şi faptei şi e nevoie de a-i recunoaşte pe cei mai buni dintre cei buni sau de a-i separa pe cei buni de cei mediocri, într-un clasament care se creează pe nevoile şi rigorile pieţei de artă.

- Cum a fost făcut acest lucru pe perioada mandatului dumneavoastră?

- Problema cea mai importantă la preluarea unui mandat este de a-ţi propune priorităţi şi echilibru între ele. Prioritatea absolută a mandatului meu a fost salvarea patrimoniului cultural naţional, în special cel monumental, care se află în cea mai mare suferinţă. Am şi obţinut în 1997, la realizarea primului buget al guvernului de coaliţie, o finanţare specială pentru el. E vorba de un capitol specificat în bugetul Ministerului Culturii şi intitulat Programul Naţional de Restaurare, care se păstrează şi acum.

Alt domeniu foarte important a fost cel legislativ, pe care l-am găsit complet descoperit după 7 ani de guvernare PDSR. Nu apăruseră, la iniţiativa Ministerului Culturii, decît o ordonanţă şi o colaborare la Legea sponsorizării şi, în 1996, Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe la presiunea societăţii civile. Aşa cum promisesem la preluarea mandatului am reuşit să iniţiez şi să depun în Parlament: Legea proprietăţii patrimoniului naţional mobil, a protecţiei monumentelor, Legea bibliotecilor, Legea muzeelor şi colecţiilor. Am modificat Legea sponsorizării, am creat o lege nouă a cinematografiei. Din păcate, nu au intrat toate în discuţia Parlamentului pînă la sfîrşitul mandatului.

- Înainte de a deveni ministru aţi fost un activ reprezentant al societăţii civile. Cum s-a petrecut trecerea de partea cealaltă a baricadei?

- Eu am fost propus pentru această demnitate de Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori şi, implicit, de mişcarea cultural-artistică Românească în plenul ei. Această alianţă s-a format în 1995, cînd cele 6 uniuni de bază au hotărît să se asocieze pentru a putea avea un glas mai puternic în procesele periculoase de reintroducere a cenzurii - cea administrativ-economică, într-o primă fază. Vorbesc de Hotărîrea de Guvern nr. 442 din 1995, care a obligat toate instituţiile şi toate organismele administrative - municipii, judeţe - de a ceda administrarea instituţiilor culturale - teatre, muzee, biblioteci - la Ministerul Culturii. Acesta devenise depozitarul tuturor instituţiilor culturale din ţară, lucru care nu s-a petrecut niciodată în istoria culturală a României. Ne-am asociat atunci - eu fiind preşedintele UNITER - şi am reuşit să facem un glas puternic.

Cînd am venit la minister, prin Hotărîrea de Guvern nr. 6, pe care am promovat-o imediat, am urmărit exact descentralizarea acestui act. 190 de instituţii au fost retrocedate administraţiei locale, cum era firesc. Ulterior, prin Hotărîrea de Guvern privind modul de funcţionare a Ministerului Culturii, am schimbat modul de apreciere a existenţei acestui minister. În hotărîrile anterioare se spunea că Ministerul Culturii este instituţia administraţiei publice de stat care pune în operă politica culturală a Guvernului, ca şi cum Guvernul în totalitatea lui ar putea să întreţină propria politică culturală. Era un nonsens.

- De ce un nonsens?

- Guvernul în sine înseamnă un cabinet, deci un corpus de miniştri, de responsabili, suverani ai domeniilor vieţii publice pe care le coordonează. Guvernul ca atare poate să aibă o politică economică, dar nu poate să aibă o politică culturală anume, decît cea pe care ministerul în sine o poate pune în circulaţie, la sugestia şi în relaţie cu societatea civilă.

Revenind la modificările în funcţionarea Ministerului Culturii pe care le-am adus, acestea au avut următorul motto: „Nu Ministerul Culturii face cultura, ci oamenii de cultură".

- Şi ce rol are atunci Ministerul Culturii?

- Ministerul are rolul de a administra actul cultural şi de a-l aprecia la justa valoare. Ceea ce mi se pare mie important în cultură este că trebuie să pregătim drumul în aşteptarea capodoperei; nu putem să decidem cînd apare, dar condiţiile apariţiei ei trebuie mai mult sau mai puţin rezolvate.

- Dar ministrul Culturii?

- Rolul ministrului este să fie încăpăţînat, să urmărească priorităţile stabilite, să fie flexibil faţă de nemulţumirile de o parte sau de cealaltă, să cunoască nemijlocit problemele specifice. Mă refer acum la domenii care s-au simţit frustrate în timpul mandatului meu, în special breasla oamenilor de teatru (sau cel puţin o parte a acesteia), căreia i s-a părut că, odată venind la minister un actor, un coleg de-al lor, teatrul avea numai de cîştigat. Ca şi cum pentru asta ajungi ministru - să ajuţi domeniul din care provii! De altfel, multe probleme ale teatrului au fost rezolvate (deducerile de impozite ale artiştilor, evaluarea profesională şi bugetul salarial, legislaţia specifică orientării - în perspectiva - către o piaţă deschisă, participarea la multe festivaluri în ţară şi străinătate etc.), dar trebuie să-ţi asumi întreg domeniul, altfel totul este compromis.

- De ce reforma în acest domeniu nu a fost realizată nici pînă acum?

- O reformă în domeniul instituţiilor de spectacole nu poate însemna decît schimbarea sistemului paternalist de stat şi a unei subvenţionări de pînă la 97-98% din cheltuielile totale ale fiecărei instituţii într-un sistem de tip occidental, care presupune o piaţă de artă şi de spectacol liberă, ieşirea tuturor artiştilor pe contract, reprezentarea intereselor lor de către impresari, de agenţii de gen, desfiinţarea sistemului de trupe permanente în teatru şi păstrarea instituţiilor ca centre flexibile ş.a.m.d. Lucrul acesta nu se poate face în România atîta vreme cît preţul biletului de teatru, concert, operă şi balet este aşa de mic.

- Şi cînd se va putea face?

- În momentul în care dezvoltarea economică a României va duce la un standard de viaţă onorabil al populaţiei, care se va putea duce la teatru plătind preţul cît de cît real al unui spectacol, ceea ce ar permite instituţiei să se autosubvenţioneze prin efectul vînzării produsului cultural. Pînă vom avea o economie de piaţă reală, care automat să ridice nivelul de trai, teatrele mai pot aştepta, pentru că desfacerea acestor instituţii înainte de termen poate echivala cu un cutremur.

- Ce părere aveţi despre faptul că bugetul culturii este în prezent la jumătate, în termeni reali, faţă de cel din anul 2000?

- Nici pînă în 1996 PDSR nu s-a preocupat de cultură. În bugetul din 1996, la capitolul restaurări monumente s-au cheltuit aproximativ 12 miliarde lei, pentru ca în 1997 Programul Naţional de Restaurare să primească 261 miliarde lei.

Bugetul atribuit Ministerului Culturii şi Cultelor în 2001 este trist, chiar tragic. Capitolul cel mai important, cel de subvenţii, este cu 60% mai mic decît cel de anul trecut. Pentru monumente, suma este ridicolă şi va duce la închiderea a peste jumătate din cele 351 de şantiere de restaurare deschise. În ansamblu, bugetul din 2001 este cel mai mic din ultimii 11 ani. Vă las pe dumneavoastră să estimaţi repercusiunile acestui fapt.

(Interviul a fost realizat de Oana Radu)

Ion Caramitru - actor. Este iniţiator al Uniunii Teatrale din România-UNITER - în 1990 şi preşedinte al acesteia - şi ministru al Culturii în perioada 1996-2000. Ion Caramitru a devenit în 1997 membru al PNŢCD, în cadrul căruia deţine, începînd din acest an, funcţia de vicepreşedinte. Interviu apărut iniţial în revista 22, Bucureşti, nr. 132, 19 iunie 2001

Eugen Vasiliu

Trebuie să finanţăm programe, nu instituţii

- Credeţi că e nevoie ca statul să se implice în cultură? Şi dacă da, în ce fel?

- Sunt convins de acest lucru. Dar nu finanţînd orbeşte, deşi aceasta este prima dorinţă chiar a oamenilor de cultură, care văd statul ca pe un Mecena. Eu cred că statul trebuie să se implice în cultură în principal prin elaborarea unor strategii culturale şi a unor politici culturale. Deci, în primul rînd, avînd o viziune clară a priorităţilor, şi, evident, acordînd un minim sprijin financiar, pentru atingerea acestora, pe bază de programe. După părerea mea, această schimbare de viziune a început să se manifeste. A început să se înţeleagă faptul că nu mai trebuie să aruncăm banii haotic, finanţînd instituţii că să existe pur şi simplu, ci programe ale unor instituţii sau ale diverselor forme de asociere ale oamenilor de cultură.

- Nu credeţi că unii ar considera viziunea dvs. prea liberală?

- Nu. Viziunea mea este pur şi simplu realistă, pentru că ţine cont de ceea ce se întîmplă în lume în acest domeniu. Deja de multă vreme, în spaţiul european, cel puţin, se finanţează programe, şi nu instituţii. Aceasta nu înseamnă că trebuie omorîte complet instituţiile culturale. Sunt 4–5 instituţii naţionale care trebuie să existe în continuare: Teatrul Naţional, Opera Naţională etc. Dar şi acestea sunt finanţate tot pe baza unor programe clare şi cu obligaţia managerilor de a fi traducătorii lor în practică.

- Spuneaţi, generic vorbind, că statul trebuie să stabilească o strategie pe termen lung. Cine este "statul" în domeniul cultural?

- Statul înseamnă Guvernul, iar în domeniul culturii Guvernul înseamnă Ministerul Culturii, este evident.

- Şi atunci care este rolul Parlamentului?

- Din  fericire, Parlamentul nu lucrează cu aprindere internă, ci doar cu ardere internă. Scînteia e din afară. Asta însemnă că, în general, către Parlament vin proiecte de lege, în care sunt înscrise astfel de strategii şi politici pe care Parlamentul le discută şi apoi le adoptă, le îmbunătăţeşte sau le respinge. Mai rar, parlamentarii înşişi au proiecte proprii pe care le depun şi le discută. Şi am spus "din fericire" pentru că structurile  guvernamentale au totuşi avantajul informaţiei, al cunoaşterii domeniului şi a nevoilor acestuia. De asemenea, în afara aşa-ziselor structuri guvernamentale şi a Parlamentului, mai există societatea civilă care, prin formele ei de asociere, cunoaşte foarte bine problemele vieţii din spaţiul cultural.

- Comisia de cultură, pe care aţi prezidat-o, nu avea o strategie proprie?

- Nu avea. Urmărea însă cu atenţie politica pe care o face Ministerul Culturii. De la început, de la aprobarea bugetului unui minister în Parlament, Guvernului i se cere să pună pe masă o strategie. Strategia lui generală, a Guvernului, şi strategia ministerelor. În acest context, comisia s-a şi implicat, pentru că Parlamentul trebuie să aibă şi el o perspectivă. Dar nu sunt propriile lui strategii, fiindcă Parlamentul este o alcătuire eterogenă de forţe politice diferite, care cu greu s-ar putea pune de acord să meargă într-o direcţie, şi atunci, majoritatea parlamentară, pe bună dreptate, urmăreşte proiectele aceleiaşi majorităţi, care se exprimă prin Guvern.

- Credeţi că este nevoie de reglementări specifice pentru domeniul cultural?

- Există necesitatea reglementării specifice, chiar în cultură. Nu însă întotdeauna în direcţiile pe care oamenii de cultură le solicită, pentru că aici există unele diferenţe de perspectivă. De exemplu, editorii şi scriitorii îţi vor spune automat că este nevoie de o lege a cărţii. Dacă stai de vorbă cu ei, constaţi însă că, de fapt, nu este vorba de o lege, ci de un pachet de mici legi, care să aducă corecturi legii finanţelor publice, impozitelor etc. Sigur că, dacă vrei să strîngi toate aceste prevederi la un loc şi să le dai un titlu pompos, să le intitulezi "legea cărţii", se poate, dar demersul este inutil. Nu de o lege a cărţii este nevoie, ci de o strategie de sprijinire a pieţei cărţii. Dar există diferenţe, decalaje: piaţa cărţii este o piaţă deschisă, concurenţială, în timp ce teatrele n-au făcut reforma încă. În acest sens eu cred că trebuie făcută o lege a instituţiilor de spectacole în România. Cu aceste nuanţe sunt de acord că e nevoie, uneori, de legi specifice.

- Legea trebuie să fie aşadar un instrument care să ducă la îndeplinirea obiectivelor strategiei?

- Absolut obligatoriu. De altfel, toate intenţiile unui guvern sau ale unui partid - economice, culturale, de orice fel - trebuie să se traducă, finalmente,  în legi.

- Consideraţi că în mandatul dvs. a existat această strategie de ansamblu?

- În ciuda unor detractori notorii, eu consider că această strategie de ansamblu a existat, preocuparea pentru stabilirea unei strategii fiind, de altfel, unul din punctele forte ale acelui ministeriat. A fost o întreagă discuţie, şi aici, într-adevăr, subiectul este deschis, dacă ea a fost în primul rînd corectă şi, apoi, dacă s-a şi realizat. Dar asta este o altă discuţie care, în plan politic, se poate face.

- Ce cadru legislativ există acum în România pentru cultură?

- Cadrul legislativ s-a îmbunătăţit în permanenţă, sub toate guvernele. Sunt în continuare în discuţia Parlamentului şi proiecte rămase din legislatura trecută. Cel al Legii monumentelor este unul dintre ele. În domeniul culturii, treptat, s-au adoptat ori s-au mai corectat legile de care era nevoie. În momentul de faţă avem o legislaţie cadru a culturii, susceptibilă de îmbunătăţiri, dar existentă.

- Cum poate influenţa societatea civilă legile adoptate în momentul de faţă?

- La început a fost o influenţă foarte slabă, pentru că societatea civilă însăşi era slabă. De-a lungul timpului, în domeniul cultural, poate chiar mai mult decît în altele, a început să devină mai activă. Nu e surprinzător, avînd în vedere că societatea civilă, cel puţin partea ei culturală, este alcătuită din elitele culturale ale ţării. Marea descoperire pe care a trebuit s-o facă societatea civilă este că, dacă nu se organizează, nu există. Şi chiar dacă a existat o anumită rezistenţă, am reuşit, totuşi, să impunem această idee. De exemplu, în ce priveşte Legea drepturilor de autor, a trebuit să fac militantism efectiv pentru a explica oamenilor că trebuie să se asocieze, dincolo de uniunile de creatori, care sunt foruri de consacrare, în societăţi de gestiune a drepturilor lor, necesare, neelitiste, nediscriminatorii. Înţelegînd mai bine contextul, au început să se organizeze şi, obţinînd rezultate din această organizare, lucrurile au început să funcţioneze. Şi, cum era normal, a apărut şi feedback-ul, adică societatea civilă a început să înţeleagă cum ar fi mai bine să fie legea în contextul actual. Şi au început propuneri, proiecte de lege. Sunt optimist.

(Interviul a fost realizat de Oana Radu)

Jurist de profesie, Eugen Vasiliu este în prezent director general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturi de Autor. Subsecretar de stat în Ministerul Culturii, în perioada 1991-1992, a deţinut între 1996-2000 mandatul de senator din partea PNL şi funcţia de preşedinte al Comisiei pentru cultură, arte şi mijloace de informare în masă a Senatului României. Interviu apărut iniţial în revista 22, Bucureşti, nr. 132, 19 iunie 2001

Ludmila Ivashkina

Politici culturale în Rusia. Dimensiunea siberiană

Sfîrşitul Uniunii Sovietice a adus o serie de reforme socio-economice cu importante efecte atît asupra evoluţiei culturale a Rusiei în general şi asupra politicilor sale culturale, cît şi la nivel regional. Dar aceste reforme au venit şi vin în continuare de la centru, şi în implementarea lor se folosesc metode şi practici depăşite. În puţine zone, în măsura posibilităţilor, se încearcă în ultimul timp coordonarea unor asemenea reforme la nivel regional – este cazul zonei Nijni Novgorod.

Regiunea Novosibirsk face parte din Districtul Federal Siberia, avînd o populaţie de 22,4 milioane. Novosibirsk este centrul administrativ, fiind şi un important nod al căilor de transport din regiune. Novosibirsk dispune de cele necesare pentru aplicarea eficientă a reformelor: are o industrie puternică, centre de cercetare ştiinţifică şi e situat în centrul unei reţele de transporturi deosebit de vaste. Cîteva programe de dezvoltare urbană au intrat de curînd în funcţiune aici, pentru prima dată în mulţi ani; de exemplu, Proiectul de dezvoltare socio-economică a oraşului în primele decade ale secolului XXI sau Proiectul de stabilire a priorităţilor de dezvoltare a oraşului Novosibirsk pe termen mediu şi lung.

În perioada anterioară actualelor reaşezări (perestroika), politicile economico-sociale ale oraşului aveau ca bază, prin tradiţie, prelucrările industriale (mai ales în domeniul industriei de armament), alături de cercetarea ştiinţifică în institute şi centre universitare. În ultimii ani, politicile urbane şi regionale elaborate, la origine, de Guvernul federal au suferit importante deturnări – din cauza redistribuirii proprietăţii, a destrămării sistemului defensiv centralizat al URSS, a distrugerii legăturilor economice interregionale după dezintegrarea Uniunii, a suspendării finanţării de către stat a activităţilor universitare şi ştiinţifice. Anii ‘90 au adus o scădere dramatică a importanţei unor domenii esenţiale pentru regiunea Novosibirsk, cum ar fi ingineria mecanică, iar proasta organizare la nivelul sistemului monetar şi deficitarul sistem de impozitare au făcut ca nivelul investiţiilor în industria locală şi în economia urbană să fie foarte scăzut. Practic, descentralizarea în domeniul Apărării a dus la o lipsă acută a cererii în domeniul cercetării ştiinţifice militare, activitate în care erau implicate centre de cercetare, de proiectare, de planificare. Recesiunea economică regională a afectat, fireşte, politicile sociale locale: standardul de viaţă al cetăţenilor a scăzut, nivelul şomajului a cunoscut o importantă creştere, s-au amplificat o serie de procese demografice negative, iar indicatorii sănătăţii populaţiei urbane au înregistrat o îngrijorătoare scădere. Industria zonei Novosibirsk a pierdut aproximativ 200.000 de specialişti, care fie au rămas şomeri, fie s‑au reorientat profesional.

Totuşi, în ciuda scăderii producţiei generale de mărfuri, s-au înregistrat progrese într-o serie de domenii axate pe producţia de bunuri de consum. Comerţul en gros şi en detail e în plină dezvoltare, şi s-a format deja o infrastructură de piaţă. În ciuda exodului de creiere, oraşul a găsit resursele necesare pentru a promova producţia de software. Cercetătorii folosesc adesea sintagma silicon taiga cu referire la complexul academic Novosibirsk. Firmele de software se înmulţesc pe zi ce trece, iar numeroase companii de software din Moscova sau din străinătate îşi deschid filiale aici.

Societatea civilă

Noţiunea de "societate civilă" se bucură de atenţie sporită în ultima vreme. Sectorul non-profit este în continuă dezvoltare. Timp de 15 ani, s-au pus abia bazele reorganizării instituţionale. Numeroase parteneriate non-profit şi ONG-uri iau fiinţă în oraş în fiecare an. În 2002, numărul de ONG-uri a ajuns la 3000. Totuşi, nici sectorul economic privat, nici organizaţiile civice nu se implică încă aşa cum ar trebui în activităţi de proiectare şi planificare, în definirea unor politici în acest domeniu; cu alte cuvinte, democraţia participativă e încă la început în Novosibirsk. Organizaţiile civice nu au căpătat încă un caracter de masă, nu sînt încă destul de vizibile şi de solide. Majoritatea nu au reuşit încă să pună la punct politici şi strategii clare de lansare a programelor proprii la nivel de oraş. Funcţionează independent, fiecare în domeniul său restrîns, particular de activitate. Activităţile publice ale cetăţenilor se desfăşoară pe baza legislaţiei federale: Legea organizaţiilor civice (mai 1995), Legea activităţilor şi a organizaţiilor de caritate (august 1995), Legea organizaţiilor non-profit (ianuarie 1996) şi Legea autonomiei culturale naţionale.

Totuşi, "al treilea sector" – al organizaţiilor civice – începe să se mobilizeze. Există deja exemple de cooperare între ONG-uri şi diverse structuri statale – mai ales cu administraţia locală. Reprezentanţi ai unor organizaţii civice din oraş au funcţionat ca membri în consilii, comisii şi comitete oficiale din administraţia locală. Dar ONG-urile nu au reuşit, încă, să reprezinte un factor decizional în cadrul conturării politicilor publice, ca să nu mai vorbim de controlul financiar. Cei implicaţi în "al treilea sector" nu se bucură, în general, de nici un fel de protecţie.

Din 1994, funcţionează un Centru de sprijin al Iniţiativelor Civile, care astăzi reuneşte infrastructurile centrelor de resurse ale ONG-urilor din 12 oraşe siberiene. Centrul a dezvoltat o metodologie de colaborare a ONG-urilor cu birourile guvernamentale (executiv şi legislativ). Dar mandatul lor nu acoperă şi zona culturală. Sînt peste 500 de ONG-uri cu target cultural în Novosibirsk (nu putem oferi numărul exact, întrucît nu există o bază de date în acest sens). Managerii lor sînt profesionişti cu experienţă, care s-au ocupat de implementarea unor proiecte internaţionale, astfel deprinzîndu-se cu activităţile de proiectare, marketing şi comunicare la nivel internaţional, strîngere de fonduri prin fundaţii internaţionale (Institutul pentru o Societate Deschisă, Fundaţia Ford, Institutul Goethe). În activitatea lor, aceştia utilizează cele mai noi tehnologii, avînd o bază tehnică mulţumitoare (echipamente, conectare permanentă la Internet). Cele mai multe dintre ONG-urile cu target cultural se interesează în primul rînd de activităţile creative. Ele funcţionează însă izolat, nu sînt suficient de bine organizate şi nu sînt încă perfect conştiente de rolul important pe care l-ar putea avea, pe plan local, în construirea de politici culturale. Organizaţiile culturale non-profit nu cunosc prea bine metodele moderne de dezvoltare a societăţii civile (implicare în procesele legislative, constituire de coaliţii, organizarea unor campanii de sprijin pentru anumite iniţiative etc.).

Conform unui raport alcătuit în cadrul proiectului Protecţia drepturilor şi a intereselor organizaţiilor non-profit, realizat de organizaţia non-guvernamentală din Novosibirsk "Leader’s Club 2002", un obstacol important întîmpinat de organizaţiile culturale non-profit în dezvoltarea lor (atît în Siberia, cît şi în Rusia) îl reprezintă prevederile contradictorii din cadrul legislaţiei care reglementează activităţile organizaţiilor culturale non-profit – Regulamentul privind Impozitele, adoptat în 2001 –, ca şi alte documente legale, anulează o serie de privilegii de care se bucurau organizaţiile culturale non-profit. Impozitarea în domeniul afacerilor împiedică finanţarea de activităţi statutare ale organizaţiilor non-profit. Aceste organizaţii nu au experienţa şi cunoştinţele necesare pentru a-şi asigura protecţia legală (astfel neexercitîndu-şi un drept constituţional); lipsa fondurilor nu permite angajarea de personal calificat. Numai două din cele 300 de organizaţii pe studierea cărora se bazează raportul sus-menţionat au reuşit să-şi apere drepturile în justiţie. Astfel că cele mai multe au suportat pierderi (diverse amenzi, reclamaţii etc.).

Politici culturale

Actualele politici culturale sînt determinate de următoarele aspecte:

1. Principiile care stau la baza metodelor de finanţare sînt depăşite. În plus, practic nu există surse financiare alternative, non-guvernamentale (sponsorizări particulare, strîngere publică de fonduri).

2. Baza legislativă este depăşită; diversele tipuri de interacţiuni între participanţii în procesul cultural nu au fost încă legiferate mulţumitor; Legea Sponsorizărilor încă nu a fost ratificată etc.

3. Transparenţa e inexistentă. Lipsa ei se simte în toate sectoarele coordonării activităţilor culturale. Printre altele, absenţa ei se menţine din cauza tradiţionalei (şi inerţialei) distribuţii a fondurilor pe verticală, în cadrul forurilor administrative.

4. Directivele Ministerului Culturii fac legea.

5. Managementul cultural pe verticală este extrem de inflexibil.

6. Lipsa mecanismelor orizontale de tip integrativ blochează dezvoltarea în cadrul sectorului cultural.

7. Lipsa abordărilor pe bază de proiect/program.

8. Lipsa planurilor strategice.

9. Sectoarele non-guvernamentale nu se pot implica în procesele decizionale.

Totuşi, autorităţile locale nu pot să neglijeze complet activitatea ONG-urilor. De exemplu, profesionişti din diverse ONG-uri au fost invitaţi să ţină prelegeri la Academia Siberiană de Servicii Civile şi, astăzi, cursurile lor au devenit parte a programei academice. Din 1995, diverse departamente care să asigure legătura cu ONG-urile au fost înfiinţate în cadrul structurilor administrative municipale şi regionale, şi au apărut numeroase programe de colaborare cu susţinere guvernamentală. Dar nu s-a schimbat nimic în activitatea Comitetului Culturii de la nivel municipal sau regional. În 2000-2002, a fost anunţată, de către autorităţile municipale, intenţia de a susţine "proiecte sociale sănătoase". Deşi suma alocată era limitată, au fost susţinute 22 de proiecte. Majoritatea aveau ca target îmbunătăţiri în cadrul mediului social municipal – unul singur avînd bătaie culturală: Laboratorul de Creaţie al Dramaturgilor Siberieni, realizat de Asociaţia Teatrelor Independente din Siberia şi din Ural.

În general, interacţiunea dintre organizaţiile culturale non-profit şi autorităţile locale rămîne superficială. Destul de frecvent, persoane oficiale îşi dau acordul de a "cofinanţa" anumite proiecte (festivaluri, de exemplu), lăsînd să le fie folosită "firma" în acţiunile publicitare. Dar nu întotdeauna şi participă la respectivele evenimente, iar sprijinul financiar pe care-l oferă este mai degrabă simbolic. În orice caz, prin comparaţie cu situaţia existentă în perioada comunistă, cînd nici un fel de iniţiativă individuală nu era permisă, tipul acesta de colaborare poate fi considerat un pas înainte.

Viitorul?

Prin urmare, ce e de făcut pentru a asigura dezvoltarea de politici culturale cu o mai pronunţată dimensiune democratică în Novosibirsk? Un prim lucru ar fi derularea unor cercetări privind activitatea desfăşurată, în regiune, de organizaţiile non-profit, pentru a crea o bază de date dedicată ONG-urilor şi altor tipuri asemănătoare de organizaţii sau asociaţii. Astfel, s-ar putea contura mai clar imaginea sectorului cultural independent şi a activităţilor sale şi ar exista un fel de evidenţă a profesioniştilor, a managerilor din domeniu, care să poată fi solicitaţi ori de cîte ori e urmărită înfiinţarea unor echipe mixte (de reprezentanţi ai autorităţilor locale, alături de membri ai unor organizaţii independente) care să lucreze în domeniu. Astfel, folosindu-se experienţa acumulată în cadrul proiectului Policies for Culture (a cărui aplicare a început deja, printr-o serie de acţiuni culturale, în România şi în Bulgaria), prin implicarea experţilor formaţi deja în aceste ţări, vor putea fi demarate, la nivelul administraţiei municipale, discuţiile cu referire la politicile culturale – adunînd laolaltă specialişti în realizarea de proiecte şi reprezentanţi ai societăţii civile. E timpul să se insiste în această direcţie, pentru că toţi aceşti oameni trebuie să ajungă să înţeleagă importanţa dimensiunii culturale în dezvoltarea unei societăţi democratice, ca şi necesitatea reformei în cadrul politicilor culturale, pentru a le racorda la noile cerinţe ale perioadei de descentralizare. ONG-urile cu target cultural trebuie să devină conştiente de propria putere; au nevoie de pregătire pentru a şti cum să comunice eficient cu autorităţile locale; trebuie să înveţe modalităţile moderne de implicare în procesul decizional. La rîndul lor, reprezentanţii autorităţilor trebuie să fie pregătiţi să stimuleze dezvoltarea sectorului independent, pentru ca astfel acesta să poată contribui la reproiectarea politicilor locale.

E foarte important să se dezvolte un mediu de comunicare menit să facă cunoscute intenţiile comune majorităţii ONG-urilor implicate în activităţi culturale din Novosibirsk, ca şi nevoile cu care se confruntă ele; să formuleze criteriile de avut în vedere în construirea noilor strategii de acţiune culturală; să creeze o Coaliţie Culturală în care să se integreze toate organizaţiile non-profit din domeniu, facilitînd implicarea ONG-urilor în dezvoltarea politicilor culturale la nivel local.

Proiectul Policies for Culture poate constitui o serioasă bază consultativă de relansare a procesului re-gîndirii politicilor culturale în Siberia, încurajînd participarea efectivă a organizaţiilor din sectorul independent la construirea acestor politici pe plan local şi dezvoltînd relaţii de lucru eficiente între acest sector şi autorităţile locale.

(Traducere de Cristina Ionică)

Ludmila Ivashkina este manager cultural la Novosibirsk. Articolul de faţă a apărut iniţial în Policies for Culture Journal (iulie 2002)

Lidia Varbanova

Politicile culturale în Bulgaria - în căutarea drumului

Cum a început?

Acum zece ani termenul de "politici culturale" nu era folosit în Bulgaria. Schimbările politice şi economice către o nouă societate deschisă, bazată pe principiile economiei de piaţă, au găsit sectorul cultural nepregătit să se acomodeze noilor condiţii şi cerinţe. Schimbările rapide şi constante ale scenei politice au făcut ca să fie destul de dificilă crearea unei strategii culturale pe termen lung. Organizaţiile culturale şi artiştii erau lăsaţi să supravieţuiască într-un sistem fără viziune structurală şi fără instrumente clare de management şi finanţare. Întregul cadru legislativ era incapabil să se acomodeze noilor realităţi culturale.

De la schimbările politice din 1989, un nou model de politici culturale a fost adoptat în mod gradual şi natural în Bulgaria, punîndu-se accentul pe:

- liberalizarea creativităţii artistice şi controlul redus al statului asupra vieţii culturale;

- descentralizarea — rolul sporit al municipalităţilor ca factori de decizie;

- diversitatea crescîndă a organizaţiilor culturale de toate tipurile;

- dezvoltarea sectorului independent şi a iniţiativelor artistice particulare;

- sprijinirea culturii tradiţionale bulgare;

- participarea egală a grupurilor minoritare la viaţa culturală.

Cele două rapoarte despre politicile culturale bulgare, iniţiate de către Comitetul Cultural al Consiliului Europei, urmate de Dezbaterea Naţională din 1998, au ajutat enorm analiza şi clarificarea obiectivelor şi scopurilor politicilor culturale naţionale. Importanta Lege a prezervării şi dezvoltării culturii a fost adoptată în 1999, urmată de Legea persoanelor juridice nonprofit, în 2001. Diverse alte legi vizînd sectorul cultural au fost, de asemenea, adoptate.

Sprijinul statului pentru cultură şi procesul de descentralizare

Descentralizarea financiară din ţară oferă posibilităţi de a implementa principiul de bază al "egalităţii fiscale", care este o metodă de a distribui resursele într-un mod mai bun şi mai eficient. Cheltuielile pentru cultură ale statului se împart pe două niveluri principale: nivelul central (în jur de 70% din cheltuielile totale ale statului) şi nivelul municipal (în jur de 30% din cheltuielile totale ale statului). În prezent există două direcţii principale prin care statul sprijină direct organizaţiile culturale:

- prin subvenţii de la buget, acordate unor organizaţii culturale naţionale, regionale, locale specifice, anual şi regulat, fără o legătură specifică cu rezultatul creativ;

- prin finanţări pe bază de proiect, acordate pe criterii competitive tuturor tipurilor de organizaţii culturale care au proiecte bune şi rezultate concrete.

Partenerii principali ai statului în implementarea politicilor culturale sunt departamentele municipale de cultură şi comisiile de cultură de la consiliile municipale, care îşi desfăşoară propriile programe, aprobă şi urmăresc propriul lor buget cultural pentru a sprijini instituţiile culturale municipale.

Alte surse financiare

Sursele alternative de finanţare în Bulgaria sunt încă foarte limitate, majoritatea provenind de la sponsori, fundaţii şi indivizi. Acesta este motivul pentru care noile politici în cultură sunt orientate mai ales către deschiderea unui spaţiu mai mare pentru alte instrumente de finanţare pentru artă şi cultură.

Filantropia sectorului de afaceri este deocamdată legată doar de sponsorizare, neexistînd fundaţii de întreprindere înregistrate oficial în ţară. Sponsorizarea este spontană, ocazională şi ad-hoc, bazată mai curînd pe contacte personale, decît pe o strategie pe termen lung. Nu există tradiţii puternice de cooperare între sectoarele cultural şi de afaceri. Legislaţia bulgară amestecă termenii de "sponsorizare" şi "donaţie", şi nu este suficient de favorabilă pentru întreg procesul de sponsorizare.

Majoritatea fundaţiilor culturale naţionale şi regionale existente sunt încă foarte slabe. Multe dintre ele sunt înregistrate oficial, dar nu sunt operative, sau se închid după o anumită perioada de existenţă. Principalul susţinător al iniţiativelor culturale şi artistice, mai ales cele inovatoare şi contemporane, este încă Fundaţia pentru o Societate Deschisă, prin extensia ei, Centrul pentru Artă Contemporană.

Donaţia individuală pentru cultură nu este susţinută deloc de către actuala legislaţie, chiar dacă are o lungă perioadă de existenţă în Bulgaria. Contribuţiile individuale caritabile nu sunt deductibile fiscal, iar procentajul lor în totalul surselor de venit pentru cultură este foarte mic. Principalele motive pentru aceasta sunt veniturile individuale insuficiente, absenţa unei clase de mijloc puternice în ţară, lipsa de încredere şi de siguranţă în societate.

Împrumuturile pentru ONG-urile culturale sunt o nouă direcţie de finanţare, oferită de către Centrul de Resurse pentru ONG-uri din Bulgaria. Conceptul de bază este sprijinirea organizaţiilor artistice şi culturale promiţătoare pentru dezvoltarea şi implementarea unui plan de afaceri şi pentru a reuşi, pe termen mediu, să se autosusţină.

Sectorul terţiar

La începutul lui 1990, sectorul non-profit a început să se dezvolte foarte rapid. Pas  cu pas, societatea civilă şi-a luat locul, participînd la întregul proces legislativ, influenţînd schimbările sociale şi economice din ţară. Ultimele statistici (oferite de Uniunea Fundaţiilor şi Asociaţiilor Bulgare) arată că există aproximativ 5.500 de asociaţii, fundaţii, reţele şi organizaţii înregistrate oficial. Multe dintre ele se ocupă mai ales de politici sociale şi coeziune socială, drepturile omului şi participarea cetăţenească, educaţie şi asistenţă medicală. În jur de 30% dintre cele non-profit sunt active în domeniul moştenirii culturale şi al artelor.

Sprijinirea artei amatorilor - "Chitaliste"-le bulgare

Sistemul bine răspîndit de centre comunitare şi culturale, numite "chitaliste", datează încă din secolul al nouăsprezecelea ca o modalitate importantă de a păstra cultura, limba şi spiritul bulgare. La începutul lui 1990, erau în jur de 4.000 de chitaliste în ţară, multe dintre ele cu propriile lor biblioteci, grupuri artistice amatoare şi cursuri educaţionale. Legea chitalistelor din 1996 defineşte rolul lor foarte important, structura generală, managementul şi proprietatea. Aceste forme tipic bulgare pot fi una dintre direcţiile pentru noile politici culturale ale ţării. Transformarea lor în centre educaţionale şi artistice cu o multitudine de scopuri, cu programe inovatoare, poate contribui la dezvoltarea culturii rurale şi locale.

Concluzie

Multe mai sunt încă de făcut - îmbunătăţirea legislaţiei fiscale pentru sursele de finanţare alternative, lărgite şi sporite pentru cultură, îmbunătăţirea statutului artiştilor în societate, training şi educaţie în domeniul managementului artelor, stimularea spiritului întreprinzător în cultură, dărîmarea barierelor către cooperare culturală internaţională. Primii paşi în căutarea drumului către noi politici culturale în Bulgaria sunt deja făcuţi. Eforturi enorme încă trebuie investite de către politicieni şi factorii de decizie, managerii şi administratorii culturali, public şi indivizi, astfel încît moştenirea culturală unică şi realizările artistice ale ţării să se dezvolte şi să înflorească pentru binele următoarelor generaţii.

(Traducere de Amana Oişteanu)

1