'Eu cred în valorile universale, nu în apartenenţa ideologică'

Vitalie Ciobanu: - Stimate domnule profesor, Vasile Anestiade, la 4 mai 2003, sărbătoriţi o frumoasă aniversare, atingeţi un prag "biblic", un moment deosebit în destinul unui om. Este motivul pentru care v-am invitat să purtăm acest dialog în paginile revistei noastre. Aţi fost vreme de aproape un sfert de secol rector al Institutului de Medicină din Chişinău, într-o perioadă complicată, înainte de 1989. Astăzi conduceţi Centrul de Patobiologie al Academiei de Ştiinţe. Într-o viaţă de intensă activitate ştiinţifică aţi acumulat titluri şi distincţii remarcabile. Aveţi sentimentul împlinirii?

Vasile Anestiade: - Întrebarea Dv. nu e deloc uşoară. Albert Einstein era de părere că după 60 de ani, dacă ai trăit o zi bine, trebuie să mulţumeşti naturii, în caz că eşti ateu, iar dacă aparţii unei confesiuni religioase, se cuvine să-i mulţumeşti lui Dumnezeu. Patriarhul Pimen al Rusiei (pe care l-am auzit cu urechile mele) spunea la rândul său: "La 70 de ani mulţumeşte lui Dumnezeu pentru fiecare oră trăită". Sigur, ar fi cumva lipsit de modestie din partea mea să nu fiu recunoscător Celui de Sus, zeilor pe care îi admir, pentru faptul că am atins 75 de ani, că am prieteni foarte buni, de vârste diferite: deşi puţini, în schimb fideli şi valoroşi. Viaţa ne oferă numeroase ocazii, pe unele le fructificăm, pe altele le ratăm. Cu toate acestea, mă consider un om împlinit şi doresc şi altor semeni de-ai mei, care muncesc onest, să atingă aceeaşi vârstă şi să trăiască sentimentul de care mă întrebaţi.

Vit.C.: - Dv. nu renunţaţi niciodată. Mi-aţi spus de multe ori că indiferent de etate, e bine să o privim doar ca pe o etapă, ca pe o "escală" existenţială. Pentru că mai avem speranţa că viaţa continuă şi că multe alte lucruri putem realiza. E un tonus foarte pozitiv.

V.A.: - Aceasta este convingerea mea: să nu te opreşti, să-ţi propui mereu alte obiective, care să-ţi dea sens vieţii. Am să vă mai dau un citat, din filozoful antic elin Democrit: "Oamenii imploră sănătatea de la zei, fără a şti că au mijloacele păstrării ei în propriile lor mâini." - un adevăr valabil şi azi, ca şi atunci când a fost enunţat, cu 400 de ani î. Ch. Asupra nevoii de a fi activi la orice vârstă ne atrag atenţia şi alţi înţelepţi longevivi: Bernard Show, Goethe, Bertrand Russel, Stravinski ş.a. Durata (teoretică) a vieţii ajunge azi la 115-120 de ani. Pe de altă parte, ca om de ştiinţă sunt nevoit să apreciez starea fiinţei umane ajunsă la o vârstă înaintată, mai ales când eşti concomitent subiect şi "obiect" al propriilor cercetări. De aceea cred că a-ţi face proiecte nerealiste, de la un punct încolo, înseamnă să dai dovadă de frivolitate. Proiectele trebuie să fie rezonabile, e bine să fii conştient de capacitatea ta de a le realiza - vă spun acest lucru eu, care mă ocup de problemele Gerontologiei şi ale Juvenologiei. Nu pot să-mi imaginez că aş putea fi în afara cercetării, în afara prezenţei la anumite congrese ştiinţifice, unde rezultatele investigaţiilor sunt expuse în faţa profesioniştilor din domeniu, iar tu participi, pe viu, la dezbaterea lor. Mă aşteaptă în viitorul apropiat câteva deplasări în străinătate. Mai întâi, un forum mondial dedicat calităţii sănătăţii şi a mediului ambiant, intitulat "Environment and Human Health", la Sankt-Petersburg, între 29 iunie şi 2 iulie 2003. Am trimis materialele mele, articolul a fost deja publicat. Am o invitaţie pentru acelaşi interval de timp la Barcelona - "6th European Congress of Gerontology" - şi va trebui să aleg. Urmează, în septembrie, la Ljubljana, Congresul al XIX-lea al Societăţii Europene de Patologie - Societate care m-a nominalizat "Senior" la Berlin, în 2001 - unde de asemenea au fost acceptate rezultatele pe care le-am obţinut. Viaţa activă îmi dă o satisfacţie deosebită. Sunt conectat la evenimentele politice de la noi şi din lume. Urmăresc presa culturală. Ştiţi foarte bine că vă citesc foarte atent revista de la primul număr. Contrafort e o mângâiere pentru mine, un izvor de inspiraţie, şi reprezintă o lectură de cultură modernă, foarte utilă şi pentru tinerii medici cu care lucrez şi cu care discut, în momentele libere, pe marginea textelor din Contrafort. Hărnicia Dv. mă obligă să încerc să ţin pasul şi eu. Însă sunteţi prea "acceleraţi" pentru vârsta mea şi nu reuşesc.

Vit.C: - Sunteţi om de ştiinţă, aveţi grijă să nu fiţi acuzat de parti-pris-uri literare şi ideologice!… Povestiţi-ne despre volumul deosebit pe care l-aţi realizat, e vorba de o lucrare de ştiinţă fundamentală, foarte importantă, care a apărut, în două limbi, rusă şi engleză, sub auspiciile AŞM şi ale Academiei de Ştiinţe Medicale din Rusia, la Sankt-Petersburg. Ce înseamnă ea pentru Dv., pentru activitatea pe care o desfăşuraţi de-a lungul mai multor ani în cadrul Centrului de Patobiologie de la Chişinău?

V.A.: - Subiectul acestui studiu este Aterogeneza. E un fenomen biologic care îl marchează pe om de la naştere şi până la trecerea în lumea umbrelor. El deviază în evoluţie şi involuţie, generând cele mai grele patologii, aflate în atenţia medicinii, şi anume: patologiile cardiovasculare. De ele suferă mai mult de jumătate din populaţia globului. Aterogeneza, numită în popor "rugina vieţii", poate să-l însoţească pe om şi să nu se manifeste funcţional-clinic. În acest caz el ar fi capabil să trăiască şi peste o sută de ani! Şi invers. Stresul, condiţiile mediului ambiant stimulează şi determină aceste patologii. E o problemă de maximă importanţă, de ea depinzând frecvent longevitatea vieţii. Mă ocup din 1959 de aterogeneză. Am avut noroc de doi mari savanţi, unul rus  (Strukov) şi altul american (White), care m-au orientat la momentul oportun. Pe parcurs, studiind, am depistat fazele incipiente ale aterosclerozei şi reversibilitatea acestora - fenomene care prezintă atât un interes teoretic fundamental, cât şi unul cert aplicativ. Am scris circa 700 de lucrări (articole, rapoarte etc.) şi zece monografii în domeniu. Discipolii şi colaboratorii mei au dezvoltat substanţial această direcţie. Lucrarea la care v-aţi referit, intitulată Aterogeneza (aspecte patobiologice), însumând circa 330 de pagini, adună rezultatele unor investigaţii fundamentale originale şi sinteza a 4 decenii de muncă. În elaborarea lor ne-au ajutat contactele cu partenerii de peste hotare. Cu Institutul de Medicină Experimentală din Sankt-Petersburg, de pildă, colaborăm de 40 de ani. Monografia a fost lansată la al XXIV-lea Congres al Academiei Internaţionale de Patologie, desfăşurat în Amsterdam, în octombrie 2002. În iunie, acelaşi an, ea a fost lansată la Moscova, în cadrul celui de-al VI-lea Congres european de Gerontologie. Să mai adaug că monografia a fost evaluată şi la Institutul de Patologie al Universităţii Humboldt (Berlin), institut de mari exigenţe, ce poartă numele cunoscutului om de ştiinţă, fondatorul patologiei moderne, Rudolf Virchow; este amplasat în renumitul spital Charitй, care a scăpat ca prin minune de distrugerile războiului. În România, lucrarea a fost prezentată la Bucureşti, la Institutul "Victor Babeş". Cu acest prilej mi s-a înmânat şi diploma de membru de onoare al Academiei Române de Ştiinţe Medicale, şi tocmai în aceeaşi zi, 7 noiembrie 2002 - o coincidenţă: mi s-a acordat medalia de aur "Sfântul Gheorghe", potrivit ratingului academic internaţional "Fortuna de Aur" – o distincţie oferită la sfârşit de an unor personalităţi din diverse ţări, "care au înregistrat progrese evidente în ştiinţă, economie, artă şi cultură". E vorba de o serie de academii de ştiinţe din spaţiul Europei Centrale şi de Est, vreo 20 la număr, cu sediul central la Kiev. Astfel, pot spune că anul 2002 a fost reuşit pentru mine. M-aţi întrebat de proiecte. Voi studia în continuare etatea, felul cum se manifestă aterogeneza, patobiologic vorbind, la o vârstă avansată. Am înaintat acest proiect la nivelul experţilor internaţionali (OMS), şi a fost aprobat până în anul 2015. Să dea domnul să trăim până atunci!

Vit.C.: - Domnule profesor, recitind zilele acestea primul nostru interviu, publicat în Contrafort nr.2-3 / 1997, am constatat că multe din ideile şi opiniile pe care le enunţaţi acolo nu şi-au pierdut deloc actualitatea, din nefericire, aş zice. Care mai este azi statutul ştiinţei, prestigiul omului de cultură în societatea moldoveană, cum este privită ştiinţa de guvernanţi?

V.A.: - E o problemă care îmi provoacă o mare amărăciune. Ce vreau să vă spun. Spaţiul nostru natal a dat dintotdeauna oameni de mare valoare şi aş dori ca cei ce decid soarta ştiinţei să conştientizeze importanţa ei, să nu o subordoneze unor scopuri politice, să nu încerce să profite fraudulos de pe urma ei. Or, în Moldova suntem în plin proces de provincializare. Eu prezint rapoarte ştiinţifice la diverse congrese în străinătate, unde îmi sunt insistent solicitate. Cheltuielile de deplasare sunt de cele mai multe ori acoperite de organizatori. Rapoartele noastre ajută la promovarea unei imagini pozitive a RM, dar acasă nu are cine aprecia aceste eforturi. Nici moral, nici material. Nu s-a schimbat nimic în bine de la ultimul nostru interviu. Din contra: azi mi se cer mai multe hârtii pentru o nouă instanţă care dirijează ştiinţa. AŞM şi-a pierdut suveranitatea academică, a devenit o structură intermediară, care este menţinută, am impresia, mai mult pentru oficializarea unor titluri academice. Presa de la Chişinău nu de mult a discutat cu aprindere posibilitatea de a se legaliza conferirea acestor titluri liderilor de partide, businessmanilor şi demnitarilor. Aici am ajuns!

Vit.C.: - Academia suportă presiuni teribile din partea guvernanţilor, care ar dori să o transforme într-un fel de anexă a puterii politice: diverşi nechemaţi au devenit academicieni peste noapte, pentru că aduc servicii oficialităţilor, fapt ce provoacă o mare îngrijorare asupra viitorului instituţiei. Se pare că până acum, în al 12-lea an al "tranziţiei moldoveneşti", nu a existat atâta arbitrar şi incompetenţă în atribuirea unor titluri ştiinţifice…

 V.A.: - Just. Pe timpul URSS-ului titlul de academician era oferit după o analiză minuţioasă a candidaţilor. Trebuia să-ţi dovedeşti valabilitatea, să trimiţi la expertiză absolut toate lucrările. Când am fost promovat, iniţial ca membru corespondent în 1965, apoi ca membru titular în 1972, toate lucrările şi activitatea mea ştiinţifică, nu publică, au constituit obiectul unor analize efectuate în cadrul Academiei mari din Moscova - faimoasa Academie fondată de Petru 1 şi recunoscută în lumea largă - la două secţii: de biologie generală, şi, respectiv, de fiziologie şi medicină. Şi numai după această evaluare am fost omologat ca membru al Academiei în cauză. Am fost recomandat de trei mari personalităţi: Pavel Lukomski (terapeutul principal de la MS al URSS, omul care semna buletinele de boală ale lui Stalin), Ananatoli Strukov (patologistul care i-a făcut expertiza medico-legală "marelui tătuc") şi Nicolae Kraievski, cu care am fost promovat la Paris în Academia Internaţională de Patologie. Este specialistul responsabil de identificarea cadavrului lui Hitler, numele său apare în memoriile mareşalului Jukov. Ani de zile, nu am îndrăznit să mă numesc academician alături de aceşti savanţi celebri. Azi, în "independenta" Moldovă, aceste "complexe" au dispărut. De altfel, în Occident de mult nu se mai utilizează titlul de academician, ci este preferat cel de profesor (în diverse sintagme). La noi, însă, te izbeşti de "academicieni" la tot pasul – semn că trăim într-o provincie izolată. E un titlu totalmente devalorizat, nici nu mai ştiu câte academii există azi în RM.

Vit.C.: - Aţi fost rector cu cea mai lungă durată al Institutului (actualmente Universitatea) de Medicină din Chişinău. Vorbiţi-ne puţin despre absolvenţii Dv. Ce nume credeţi în momentul acesta că merită a fi rostite, oameni care v-au confirmat aşteptările, au devenit veritabili profesionişti, cercetători cu care vă mândriţi?

V.A.: - Mă întâlnesc sistematic cu foştii mei absolvenţi. Aceste întâlniri îmi provoacă o mare bucurie. Sentimentele sunt reciproce. Discipolii mei, pot spune, făuresc istoria medicinii noastre moderne. Însă, în RM, din păcate, medicina a devenit o cenuşăreasă. Dacă se vor generaliza anumite fenomene negative, cele care îi consternează pe profesioniştii devotaţi jurământului lui Hippokrates - mă refer la pretinsa "vânătoare de corupţi" declanşată în ultimele luni de autorităţi în cadrul instituţiilor medicale, cu o încrâncenare demnă de o cauză mai bună - viitorul se anunţă trist şi obscur. În Israel, acum câţiva ani, oamenii cu care m-am întâlnit din comunitatea de acolo, au numit cifra de 20 000 de absolvenţi, cărora le-aş fi semnat diplomele – mulţi dintre ei stabiliţi în "Ţara Sfântă". Era atât de mare într-o perioadă autoritatea acestor diplome, încât deţinătorii lor, ajunşi în Israel, nu erau supuşi atestării, deoarece institutul din Chişinău era clasificat drept "experimental", de înaltă performanţă, alături de alte 3 (din cele 75) institute de profil din URSS: din Moscova, din Leningrad şi, respectiv, din Kiev. Cu ocazia acelei vizite în Israel, am primit insigna "50 de ani de la victorie, 1945-1995", pe care am transmis-o muzeului universitar. Am pregătit peste 100 de doctori în ştiinţă şi "habilitaţi", cum se spune aici - informaţie pe care am livrat-o unui săptămânal din Chişinău, dar cei din redacţie au crezut că e o greşeală şi au publicat cifra 10!… Ei bine, din aceşti circa 100 (nu 10!) de specialişti ai mei veţi găsi în orice ierarhie ştiinţifică şi didactică, sunt medici-savanţi care lucrează în mai multe ţări ale lumii. Nu vreau să dau nume, pentru a nu provoca animozităţi între ei. Patologia mi-a permis, ca specialitate de bază, să am discipoli în multe direcţii. Chiar zilele acestea am autorizat un fost student de-al meu care îşi va susţine disertaţia de doctor în ştiinţe la Moscova. Altul urmează să-şi apere teza la Chişinău, un al treilea, din Bucureşti, pregăteşte o disertaţie în Gerontologie şi, să nu vă miraţi, am un doctorand la Tiraspol.

Vit.C.: - Chişinău-Bucureşti-Tiraspol, halucinantă triadă!

V.A.: - În ştiinţă nu se ţine seama de graniţele politice.

Vit.C.: - Cu certitudine, avem oameni de valoare şi în alte domenii. Întrebarea este de ce oare, dispunând de un asemenea potenţial intelectual, nu am reuşit după 1989 să formăm o elită capabilă să ia în mâinile sale destinul acestui popor, să-l aducă pe făgaşul unei dezvoltări democratice şi europene? E o carenţă de caracter a basarabenilor - incapacitatea lor de a se solidariza, individualismul acerb, păgubos, sinucigaş -, nu ştim să vedem interesul naţional dincolo de orgoliile personale? Care să fie cauza?

V.A.: - Aţi răspuns deja în principiu la această întrebare. În octombrie 2002, la Amsterdam, aflându-mă la congresul Academiei Internaţionale de Patologie, într‑o discuţie liberă dar aprinsă, mi s-a adus următorul reproş: "Ori sunteţi cointeresaţi, Dv. cei din Moldova, să menţineţi o instabilitate în zona în care trăiţi, instabilitate ce favorizează îmbogăţirea frauduloasă a conducătorilor voştri, dincolo de limba, etnia şi convingerile lor politice, ori nu sunteţi apţi a deveni o Irlandă, un Cipru, o Slovenie, o Estonie. Aveţi o populaţie polivalentă, creativă – pentru că se creează mai bine într-un loc în care se încrucişează diferite culturi şi civilizaţii - o situaţie strategică Est-Vest de care aţi putea beneficia, asemeni Finlandei lui Paasikivi şi Kekkonen, doi preşedinţi care au folosit, după cel de-al doilea război mondial, o situaţie geostrategică similară pentru a ridica nivelul de trai în ţara lor. Dar nu o faceţi. Aveţi grijă. Urmaşii nu vă vor ierta această iresponsabilitate." Discuţia a fost de lungă durată şi nu tocmai plăcută, cu participanţi din Europa şi din ţările vecine nouă, având propria experienţă a tranziţiei. Aceeaşi comparaţie, cu ţările mici ca şi noi, marcate de probleme etnice asemănătoare, mi s-a întâmplat să aud şi la un congres la Vatican, în 2000. Irlanda, Cipru, Slovenia, Estonia, ţări pe care le-am vizitat, au o situaţie economică incomparabil mai bună decât RM, în pofida, de pildă, a conflictului politic dintre turci şi greci în Cipru. Vă spun sincer, mi-a fost de fiecare dată foarte greu să explic interlocutorilor mei "specificul nostru naţional". Eu cred că în societatea basarabeană,  problema capitală este asigurarea vitalităţii fiinţelor umane, iar axioma zilei ar trebui să fie concordia civică. În caz contrar, vom avea conflicte violente, sărăcie, demoralizare şi epuizare fizică. O spun ca medic, înainte de toate. Eu mă ţin minte din 1933, când a fost asasinat primul ministru I. Gh. Duca de legionari, îmi amintesc şi de dictatura lui Carol al II-lea. Da, am simţit această dictatură, chiar dacă eram foarte mic atunci. A fost o schimbare radicală. Dacă până atunci, în perioada când la putere se aflau partidele istorice, era democraţie şi în curtea Dv. nu avea voie să intre jandarmul fără mandat, după instalarea dictaturii lui Carol, puterea a devenit discreţionară. Nu mai zic de grozăviile ce au urmat – războiul, foametea, totalitarismul comunist. De aceea nu sufăr extremele, de orice culoare politică ar fi. Avem oameni dotaţi, dar ei nu au fost învăţaţi să coopereze. A fost încurajată concurenţa neloială, în care, evident, nu criteriile profesionalismului contează, ci capacitatea de adaptare într-un mediu vicios, impostura, ipocrizia, dublul standard, "manevrele interzise". În Moldova talentele autentice sunt pur şi simplu strivite. Aşa se explică "exodul de creieri" la care asistăm. Mă bucură mult faptul că generaţia Dv. încercaţi să realizaţi o aşa-zisă sincronizare cu Europa, cu Occidentul, aşezând pe primul plan calitatea individuală, nu "generozitatea" sloganului. Dar vorbim de o minoritate. Predomină interesele de grup, mentalităţile meschine, servilismul şi spiritul de vendetă. Tragerea sforilor în folos propriu şi împotriva interesului naţional este calitatea de căpetenie a autohtonilor noştri. Cred că de situaţia jalnică a Moldovei, de faptul că nu am devenit şi noi o Slovenie, se fac vinovate toate guvernările din ultimii 12 ani, sistemul kakistokraţiei - după inspirata definiţie a lui Dorin Tudoran.

Vit.C.: - Rezumând răspunsul Dv., am putea face următoarea ierarhie: influenţa fostei metropole, de care nu reuşim să ne desprindem; lipsa unei tradiţii istorice care a fost extirpată în cei 50 de ani de totalitarism "roşu" – s-a făcut o contraselecţie a elitelor: inşii periferici, lumpenii sociali au ajuns în fruntea bucatelor, iar oamenii de valoare au fost marginalizaţi, izgoniţi, şantajaţi, umiliţi. În sfârşit: incapacitate cronică de cooperare. E greu, în aceste condiţii să-ţi imaginezi o solidaritate socială, creată doar în baza unui instinct sănătos, care să ne indice, fără greş, ce e "bine" şi ce e "rău".                                                                                               

V.A.: - Da, cred că expresia pe care o putem folosi în cazul compatrioţilor noştri este daltonism moral, miopie morală. Urăsc totalitarismul, nu sufăr autoritarismul, nici măcar în familie, cu atât mai mult în societate. Nu am fost niciodată înregimentat, tolerat şi agreat de putere, din care cauză, în 1966 am fost şters din lista candidaţilor în deputaţi pentru Sovietul Suprem al URSS, în 1969 mi s-a interzis să concurez pentru titlul de membru al Academiei din Moscova, până şi "democraţii" de la 1995, cu prilejul celor 50 de ani ai Universităţii de Medicină, nu au găsit de cuviinţă să spună un cuvânt despre activitatea mea. Ca să nu mai vorbesc de atacurile ce mi s-au făcut în presă, şi în cea de limbă "natală" şi în cea de limbă "interetnică". N-am fost niciodată activist, m-au obligat să devin membru de partid pe timpul lui Hruşciov, după ce le-am arătat că sora mea de la Bucureşti, Olimpia - care s-a stins anul trecut, la Bucureşti - a fost decorată cu "Medalia Muncii" - o decoraţie foarte importantă în România socialistă. Am avut rude directe în România, ceea ce înainte de 1991 nu mă favoriza, dimpotrivă. Unii au luptat de o parte a frontului, alţii de cealaltă. Sora şi unul din fraţi (Boris) se aflau în România - acesta din urmă a făcut războiul în Armata Română (până la 23 august 1944 s-a aflat la antiaeriana de la Constanţa, iar după "întoarcerea armelor" a luptat împotriva nemţilor, în Carpaţi, pentru eliberarea Ardealului.) Fratele Nicolae, mobilizat în armata sovietică, a ajuns până la Praga, iar sora Eleonora, care încă mai trăieşte, a participat în bătălia de la Berlin. Să nu vă pară dur ce o să vă spun: eu am instinctul demnităţii autohtone şi apreciez la etapa mea de viaţă trăită numai pe acei indivizi care prin fapte dovedesc că promovează umanismul: vorbească în orice grai, să strige orice lozinci, nu mă interesează doctrinele lor. Sunt oameni între oameni. Eu cred în valorile universale, nu în apartenenţa ideologică. Pentru asta sunt criticat şi azi. Important este omul, comportamentul, faptele sale. Nu se naşte nimeni rău de la natură, ci este format sau de-format prin educaţie. Am fi putut şi noi, basarabenii, atunci când ne-am declarat suveranitatea, să gândim o strategie, să nu aţâţăm în mod inutil spiritele, ori s-au găsit, aşa cum ştiţi, destui "patrioţi" tari de gură şi inconsistenţi din punct de vedere profesional, care au îngropat "cauza colectivă". Ar fi trebuit să urmăm poveţele lui Andrei Saharov, care spunea: găseşte ceea ce-i uneşte pe oameni, fă-i să-şi conveargă interesele. El şi este, de altfel, autorul teoriei convergenţei. Saharov era de părere că trebuie să păstrezi ce e bun la tine şi să împrumuţi din Occident lucrurile ce pot fi aplicate, normele, instituţiile absolut necesare, indispensabile unei societăţi democratice. Ori ce s-a făcut la noi? Valorile noastre sunt dispreţuite, în schimb, doar pentru a se "bifa" într-o condică de merit, au fost invitaţi să ne dea lecţii unii reprezentanţi din Vest, nişte diletanţi, cu care s-au cheltuit sume enorme. Demnitarii noştri s-au plimbat prin Occident şi la întoarcere ne-au anunţat că trebuie făcut ca acolo. Dar ne putem măsura cu aceste mari puteri? Cred că le întrecem doar într-o privinţă: după numărul de funcţionari, stupizi şi ineficienţi. În Moldova birocraţia proli­ferează monstruos, or despre birocraţie s-a spus încă din Evul Mediu că este veşnic venală, veşnic coruptă, veşnic incompetentă.

Vit.C.: - Ce calităţi apreciaţi mai mult la om?

V.A.: - În familia noastră ne-a fost cultivată doctrina creştină. Asta se vede şi din numele străbunicului meu Anesti ("înviat") şi al tatălui meu Hristofor ("purtător de Hristos") - îmi permit să vă dau şi acest detaliu: pe morm`ntul lui Hristos la Ierusalim e scris în elină: "Hristos anesti" - Hristos a înviat. Învăţătura creştină a fost pentru mine mereu o lumină. Şi dacă am văzut un om suferind, l-am ajutat cum am putut. Prima calitate la care ţin este umanitatea. A doua: am avut întotdeauna, instinctiv, o stimă faţă de cei care încearcă să-şi cultive spiritul, să se autoperfecţioneze. Încerc să mă împrietenesc cu aceşti oameni şi am reuşit adesea. Dacă m-aţi întreba şi ce detest mai mult, la defectele pomenite mai sus aş mai adăuga aplecarea multor conaţionali de-ai noştri spre fetişism şi idolatrie, e un lucru care mă consternează. În loc să se impună prestigiul intelectului, al profesionalismului, spiritul critic şi autocritic, în Basarabia înfloresc festinurile şi omagierile deşănţate. Dacă n-aş fi cunoscut alternative de conduită, nu m-ar durea atât. Norocul (sau nenorocul) meu a fost să am toată viaţa dascăli foarte buni, începând de la şcoala primară, i-am avut şi la liceu, şi la facultate, am cunoscut etaloane de o modestie extraordinară, mai ales oameni de ştiinţă, oameni de mare cultură. Am trăit şi în mediul rural, unde erau nişte tradiţii şi datini foarte frumoase. Toate astea s-au irosit, moravurile au decăzut. Mă gândesc mereu la cele 7 poveţe ale înţelepţilor antici elini, înscrise pe frontispiciul templului lui Apollo la Delfi: 1 - "Cunoaşte-ţi sfârşitul vieţii"; 2 - "Cunoaşte-te pe tine însuţi": 3 - "Fă totul cu măsură"; 4 - "Nimic în plus"; 5 - "Fără mânie"; 6 - "Nu te încrede în nimeni"; 7 - "Cei răi sunt întotdeauna mai mulţi". Aceste precepte ar trebui gravate în mintea basarabenilor.

Vit.C.: - Domnule profesor, aminteaţi de creştinism. Cum mai "arată" azi raportul dintre religie şi ştiinţă? Au fost înainte adversari ireconciliabili. Ulterior, o seamă de teorii şi lucrări ştiinţifice au încercat să apropie, să  "compatibilizeze" cele două domenii. Aţi putea rezuma în câteva propoziţii punctul Dv. de vedere în această privinţă?

V.A.: - N-o să vă spun nimic nou. Cred că l-aţi citit pe Joseph-Ernest Renan, care a apreciat activitatea lui Iisus Hristos de pe poziţiile ştiinţei istorice. Am cel mai mare respect pentru diferitele confesiuni religioase care au contribuit la cultura şi civilizaţia umană: creştinismul cu toate derivaţiile lui, religia mozaică, budismul, islamul. Dacă veţi analiza fenomenele din univers şi ce afirmă despre ele anumite doctrine religioase, veţi afla numeroase puncte de tangenţă cu ştiinţa. Pentru că ce altceva este religia decât o suită de observaţii, la nivelul marii înţelepciuni, acumulate mii şi mii de ani, observaţii confirmate mai apoi pe căi ştiinţifice? Patriarhul ecumenic Atenagoras al Constantinopolului avea o reflecţie memorabilă despre adevăr: "Nici un om nu poate spune cu certitudine, în ciocnirea şi conflictul credinţelor potrivnice, care este adevărul, sau că el este sigur că posedă adevărul, aşa încât oricine ar trebui să simtă că este posibil ca un altul, tot atât de cinstit şi de sincer cu sine, chiar dacă are o opinie contrară, ar putea fi în posesia adevărului". Această libertate a gândirii i-a fost aspru criticată de dogmatici. Eu respect tradiţiile, canoanele rezonabile, îi respect pe oamenii care cred, dar nu suport fanatismul religios, adică suspendarea raţiunii, devoţiunea oarbă. Acest fanatism provoacă azi cele mai mari tragedii în lume. Relaţiile religiei cu ştiinţa e o temă inepuizabilă. Ştiinţa, cum spuneam, a confirmat prin mijloace specifice multe din observaţiile empirice, conţinute în "cărţile sacre". Mă refer nu la informaţiile rezultate în urma unor investigaţii stricte, sistematice, ci la observaţiile de zi cu zi. Empirismul este vestibulul obligatoriu al ştiinţei. Această problemă se pune mai ales acum, când cercetarea a ajuns la un nivel extrem de ridicat. Mileniul al treilea va aparţine preponderent biologiei. Nu în zadar se spune "ştiinţă şi medicină". Fiindcă medicina e mai mult decât ştiinţă, este artă. Hippokrates considera că dacă medicul a discutat cu bolnavul şi discuţia nu i-a uşurat acestuia din urmă suferinţa, înseamnă că acela nu e un medic adevărat, pentru că nu a ştiut să atingă substratul spiritual al pacientului. Aceeaşi idee a formulat-o recent, la Chişinău, acad. E. Ciazov: "Înţelepciunea e superioară ştiinţei". Astăzi, viitorul medicinii ţine în mare măsură de arta de a neutraliza super-stresul. Stresul este strict necesar pentru existenţa fiinţei umane. Însă dacă depăşeşte limitele fireşti, el devine nociv, şi astfel, ne întoarcem la patobiologie - o ştiinţă care se întemeiază pe capitalul de înţelepciune al omenirii, învestit de-a lungul veacurilor.

Vit.C.: - Domnule profesor, Vasile Anestiade, vă mulţumesc pentru acest interviu.

Chişinău, aprilie 2003

1