O instalaţie tandră

Doamna Mardare era furioasă.

- I-am spus de atâtea ori: de ce nu poţi să pictezi şi tu nişte flori ca Georgescu? Ştiţi cât câştigă Georgescu pe tablourile lui? O avere! Toţi mocofanii ăştia ridicaţi acum cumpără de la el. Şi-au tapetat vilele cu pânzele lui! Iar el nu mai pridideşte cu pictatul. Am auzit că a început să lucreze cu "negri". Cu studenţii de la Academie. Ăştia stau aliniaţi fiecare cu şevaletul lui, iar Georgescu se plimbă prin spatele lor şi – fleoşc! – mai trage şi el din când în când câte-o pensulă. O avere! Şi ştiţi ce mi-a răspuns omul ăsta al meu?… "Eu sunt sculptor, dragă, nu pictor." Auziţi! Sculptor! "Păi bine, măi omule", i-am zis eu, "dar, înainte de a sculpta, tu nu faci schiţe?" "Ba fac." "Şi deci nu ştii şi tu să desenezi?" "Ba ştiu. Să pictez nu ştiu." Auziţi! Dooaaamne! Şi parcă de sculptat credeţi că sculptează? Veniţi să vă arăt. Poftim! Astea le puteţi numi sculpturi? I-am zis: "Măi omule, uite, au început primarii ăştia să umple oraşele cu statui. Ba un Mihai Viteazul călare, ba un Antonescu, mai moare un politician şi-i ridică partidul bust. Ba aud că unul vrea să ridice Columna lui Traian în mărime naturală, dacă nu mai mare. Şi tu ce faci? Sudezi ciurucuri!" Arată curtea noastră ca un depozit de fier vechi. Vă rog să mă credeţi: au venit ţiganii să ne întrebe dacă nu le vindem. Ba, ce credeţi că a mai făcut? De curând i-a murit un frate de la ţară care i-a lăsat ceva pământ. Nu vă spun că i-a dat toată tarlaua pe nimic unui văr de-al lui şi şi-a păstrat doar o palmă de loc undeva pe o ridicătură. Şi s-a apucat să construiască acolo o… de-asta, cum îi spune el, o "instalaţie". A înnebunit la bătrâneţe, vă spun eu!… Păi, de unde să ştiu eu unde-ar putea fi? Că, dacă ştiam, nu vă chemam… S-o fi dus, arză-l-ar focul, la fufa aia care le pozează la atelier sau l-o fi lovit, Doamne fereşte, vreo maşină. Atâta doar, să mi-l găsiţi... Om bătrân şi fără minte. Ptiu!

"Fufa" mi-a întredeschis uşa îmbrăcată doar într-un halat de baie.

- Domnul Mardare este cumva la dumneavoastră?

- Maestrul Mardare?

- Da.

Nu. Nu era. Era în schimb maestrul Georgescu. Gol. Acesta îşi puse pudic în faţă o pălărie cu boruri largi. Un clop ar fi fost mai mult decât suficient.

- Ştiţi cumva unde este?

- Maestrul Mardare?

- Da.

Nu. Nu ştia.

- Sau poate mi-aţi putea sugera unde să-l caut?

- Pe maestrul Mardare?

- Da.

Nu. Nu ştia nici asta.

Ştia în schimb maestrul Georgescu.

- Întrebaţi de el la Trei Măsline.

- Poftim?!

- E o crâşmă. Întrebaţi acolo de el.

Am privit în jurul meu. În încăpere nu erau nici un fel de flori. "Negrii" lucrau probabil de zor în altă parte.

- Vă mulţumesc. O să mă interesez acolo… Domnişoară, vă mai amintiţi cum era îmbrăcat ultima oară când l-aţi văzut?

- Maestrul Mardare?

Nu, maestrul Georgescu. Dumnezeule!

La Trei Măsline era agitaţie. Se împărţeau "parcele". Localul este frecventat mai ales de scriitorime, iar proprietarului i-a venit ideea să pavoazeze pereţii cu figurile candidaţilor la nemurire. Un pictor oarecare acoperise deja mai bine de jumătate din suprafaţa albă şi, speriaţi dintr-o dată că spaţiul se împuţina, condeierii se repeziseră ca nişte vulturi să îşi revendice în avans cei câţiva centimetri pătraţi de glorie ce li se cuveneau. Căci, dacă pereţii erau gratis, manopera se plătea. În bere. Ori maestrul nu putea lucra zilnic decât preţ de şapte-opt, cel mult zece beri. Astfel că suprafaţa încă virgină fusese împărţită în mici "parcele" pe care proprietarii îşi scriau numele. Unii dintre ei, mai ambiţioşi, ocupaseră câte două. Alţii rezervaseră spaţii şi pentru prieteni. Mai puţini, e adevărat.

Printre atâţia scriitori, m-am adresat celui din aceeaşi branşă cu omul nostru. Adică pictorului.

- "Maestrul" Mardare? Băiete, se vede că nu prea eşti acasă în domeniul ăsta. Hai să-ţi explic eu cum stau lucrurile… Altă dată? Mă rog, cum doreşti… Atunci, poate vrei şi mata un portret. Hai că mai e un loc lângă fereastră, să nu te decoloreze soarele. Cinci beri şi s-a făcut, că nu mai pot. Am desenat azi de era cât pe-aci să-mi plesnească băşica… Ce importanţă are că nu ai scris nici un rând, o să scrii… Slăbeşte-mă, dom’le, odată cu "maestrul" Mardare! Care maestru? Dacă nu te pricepi, taci din gură… Şi ce dacă a crăpat? Să-i fie de bine!… Nu ştiu, dom’le, o fi la moşia aia a lui. Am auzit că şi-a construit acolo un fel de sondă cu care crede el că revoluţionează artele plastice. Un dobitoc!… Hai, gata, altul la rând că mi s-a făcut sete!… Nu mă mai pisa, dom’le, la cap! Parc-ai fi de la poliţie!… A? De la poliţie? Mă scuzaţi.

"Sonda" se afla cocoţată în vârful unei coline. De jos se vedea doar parţial. Cei câţiva stâlpi metalici arătau ca nişte ţepi de porc spinos. O scară destul de aproximativă din piatră cioplită grosolan urca până în vârf. La baza ei, o placă de bronz montată pe un suport de granit avea scris: "TANDREŢE. Instalaţie de Cristian Mardare".

Vârful colinei fusese excavat pentru a crea un mic crater artificial. Suprafaţa acestuia fusese pardosită cu bucăţi de tablă de la frigidere şi maşini de spălat vechi. Între ele se aflau intercalate şi câteva aripi de Dacie. Mozaicul acesta forma un fel de oglindă parabolică din care rugina începuse deja să mănânce. Deasupra ei se afla suspendată o structură complicată din obiecte sudate laolaltă: bucăţi de bicicletă, ligheane, scaune din fier forjat, scule, fragmente de maşinării. Într-o parte, adunătura aceasta de fiare o pornea în sus, spre cer. În vârful ei, înfipt într-o furcă, atârna maestrul Mardare. Acesta se dezechilibrase probabil în timp ce o monta şi căzuse în dinţii ei ascuţiţi ca într-o furculiţă ceva mai mare. Cine ştie de cât timp stătea atârnat acolo, deasupra craterului. Între timp, oglinda de dedesubt concentrase razele soarelui şi îl rumenise bine.

- Doamne! Parcă-i un cârnat! strigă doamna Mardare şi leşină.

Cerul şi Pământul păreau să îşi dispute îmbucătura aceea cu forţe egale.

1