Miturile anului o mie

Deşi apare în respectabila colecţie "Ideea europeană" (care ne-a pus, pînă acum, la dispoziţie destule apariţii interesante), cartea lui Dominique Barthelemy nu prea are legătură cu această titulatură şi nici nu pare a fi făcută pentru marele public. Lungă, foarte lungă şi minuţioasă (uneori în exces), subiectul ei este, pentru nespecialişti, complet esoteric sau, în orice caz, greu de fixat tematic fără ajutorul unor lecturi prealabile. Dar, chiar şi dintre aceia care, nespecialişti fiind, sînt într-atît de pasionaţi de istorie, încît ar fi dispuşi să ia în piept cele peste 700 de pagini ale cărţii (cu tot cu note şi indice), puţini au şansa de a rezista pînă la capăt, urmărind toate meandrele argumentaţiei autorului. Acum, că am alungat o mare parte dintre potenţialii ei cumpărători, mă grăbesc să adaug, în chip reparatoriu, că profesioniştii breslei au, în ceea ce-i priveşte, ocazia să afle în ea multe lucruri demne de cea mai atentă reflecţie. Fiindcă, mai ales lor li se adresează cartea lui Dominique Barthelemy.

Specialist în istoria secolelor X-XII – în legătură cu care a scris mai multe studii şi trei cărţi, dintre care una apăsat polemică (La Mutation de l’an mil a-t-elle eu lieu?) – autorul este un deconstructivist. Scopul său este de a demonstra că multe (corect: cele mai multe) dintre interpretările ţesute de-a lungul timpului în jurul anului 1000 sînt eronate şi că imaginea de ansamblu produsă de ele se reduce, de fapt, la o suită de mituri lipsite de temei documentar. De la Michelet la Georges Duby, trecînd "prin" Ernest Semichon şi Achille Luchaire, istoriografia franceză – spune, în esenţă, Barthelemy - nu ar fi făcut decît să construiască şi să reproducă mai multe stereotipuri ale Mileniului creştin, unificate de prejudecăţile culturale ale autorilor care le-au creat şi de distanţa considerabilă faţă de spiritul textelor din care au izvorît. Aceste stereotipuri sînt două sau chiar trei. Cel dintîi, al spaimelor milenariste, evocat cu talentul său binecunoscut de Michelet, a fost, la drept vorbind, "demontat" mai demult, chiar de către unii dintre cei (precum Georges Duby) pe care îi critică autorul în prezentul volum. De aceea, concluzia lui Barthelemy este, la acest punct, succintă şi fără drept de apel: "Anul o mie al erei creştine – scrie el – nu a fost trăit ca atare de imensa majoritate a oamenilor, care îl ignorau sau nu-şi făceau nici cea mai mică grijă în privinţa lui. Raoul Glaber (referinţa canonică a tuturor celor care au crezut că văd în acea epocă semnele unor mari spaime eschatologice – nota mea) este singurul sau unul dintre puţinii ...care i-au conferit o anumită valoare, însă pentru el este vorba înainte de orice de comemorarea vieţii lui Hristos" (p. 43). În schimb, cu "mutaţia anului o mie" şi "pacea lui Dumnezeu", lucrurile sînt mai complicate. Împotriva lor, mai ales a lor, îşi îndreaptă Dominique Barthelemy critica "demitolo­gizantă".

Nutrită, în mare măsură de superstiţia "cifrei rotunde", care influenţase şi "mitul milenarist", interpretarea "mutaţionistă" se bazează, în esenţă, pe postulatul unei rupturi. Potrivit adepţilor ei, în preajma anului o mie, Europa carolingiană ar fi intrat într-un proces rapid de disoluţie, lăsînd locul unei "lumi noi", fragmentată şi profund particularizată, a cărei "unitate de măsură" a devenit senioria. Aici, în acest mediu, ar fi apărut atît relaţiile sociale specifice feudalismului clasic (vasalitatea, respectiv şerbia), cît şi noua clasă a cavalerilor, al cărei comportament brutal şi anarhic, întreţinînd, în epocă, un climat de violenţă endemică, a pus Biserica anului o mie în situaţia de a interveni, pentru a restabili ordinea. Aşa s-a născut "pacea lui Dumnezeu", nume prin care trebuie să înţelegem o vastă mişcare conciliară, menită să pună capăt sau, în orice caz, să limiteze (prin excomunicări şi anateme) valul general de violenţă, reorientîndu-l, spre războiul împotriva infidelilor (tendinţă din care s-a născut, spre finele secolului, prima cruciadă). Începută în Acquitania şi extinsă, treptat, la toate provinciile vechii Galii, "pacea lui Dumnezeu" (urmată, la scurt timp, de "răgazul lui Dumnezeu") a cuprins, într-un context marcat de puternice angoase milenariste şi frămîntări sociale, întreaga Creştinătate postcaro­lingiană, contribuind la reînnoirea pietăţii şi la reformarea spirituală a întregii Biserici, iniţiată în secolul precedent (al X-lea) de monahismul de la Cluny.

Ce ne spune, în replică, Barthelemy? Punct cu punct, exact contrariul. Simplificîndu-i cu bună ştiinţă demonstraţia, aş observa, în termeni "linne-eni" că autorul nostru nu este un "mutaţionist", ci un "evoluţionist". Ceea ce se întîmplă în jurul anului o mie nu îi apare autorului drept o schimbare radicală a climatului şi structurilor (ordine vs. dezordine, instituţii publice vs. instituţii private etc.), ci ca prelungirea unor procese, al căror debut se situează mai înainte, chiar în epoca urmaşilor lui Carol cel Mare. "Nici o revoluţie - scrie Dominique Barthelemy -în sensul radical şi modern al cuvîntului, nu s-a produs în vecinătatea imediată a anului 1000. Există modificări semnificative ale anumitor situaţii politice... însă nimic comparabil ca importanţă la cotitura anilor 860-900. Atît înscăunarea lui Hugo Capet, cît şi primele păci ale lui Dumnezeu au fost mult exagerate în secolele următoare... Nici unul dintre evenimentele amintite, adesea luate drept adevărate revoluţii, nu este complet lipsit de însemnătate, însă în anii din urmă, generalizarea abuzivă a invadat paginile cărţilor de istorie, iar "revoluţiile anului o mie" au fost descrise sau imaginate cu prea multă emfază, devenind tot atîtea obstacole ce trebuie înlăturate" (p. 306-307). Dar atunci, de unde provine impresia de violenţă socială generalizată şi cum se explică repetatele condamnări conciliare ale celor ce nesocoteau integritatea lăcaşelor de cult, jefuiau bunurile acestora şi încălcau libertatea oamenilor? Aparent, nimic mai simplu, ne explică Dominique Barthelemy. De fapt, aici este vorba fie de scoaterea unor documente din context şi învestirea lor cu o iluzorie expresivitate generală – cum s-a întîmplat cu celebrele Istorii ale lui Raoul Glaber, în care Duby dorise neapărat să vadă simbolul însuşi al însemnătăţii anului o mie, pentru cei ce l­‑au trăit –, fie de lectura prea literală a altora şi luarea în serios a unor afirmaţii de acolo, care s-ar cuveni puse, mai degrabă, pe seama unei retorici de circumstanţă şi a unor convenţii socio-culturale. Este adevărat că actele conciliilor care proclamă "pacea lui Dumnezeu" par (şi, la drept vorbind, chiar sînt) o ripostă la adresa unor abuzuri repetate. Dar, ne previne Barthelemy, a conchide, de aici, că secolul al XI-lea ar fi epoca unei violenţe scăpate de sub control este, neîndoielnic, o exagerare, pe care nu o pot comite decît cei prea puţin atenţi la dinamica proprie unei societăţi ca aceea din jurul anului o mie, în care mecanismele de autoreglare şi echilibru social se stabilesc, invariabil, prin război şi pace (amîndouă "feudale"), cel dintîi conţinînd-o, întotdeauna, în germene, pe a doua. "Dosarele anului o mie – scrie autorul – par să confirme observaţia antropologilor, potrivit căreia societăţile cu o putere politică destul de slabă secretă... proceduri de pace ca tot atîţia anticorpi împotriva violenţei care le afectează. De altminteri, violenţa nu este chiar atît de necontrolată pe cît se crede, ea autolimitîndu-se: războiul conţine deja germenii păcii". Şi încă: "Mai curînd decît transcendentă, pacea lui Dumnezeu trebuie gîndită ca imanentă societăţii feudale, o societate căreia reducţionismul modern i-a suprimat capacitatea de a încheia păci sau de a realiza legături sociale diverse..." (p. 43-44).

Nu pot găsi nici o obiecţie împotriva interpretării lui Barthelemy, subîntinsă de o cunoaştere perfectă a textelor şi de o metodă analitică bine stăpînită (autorul nu lasă nici o afirmaţie lipsită de suport documentar, dimpotrivă: el citează in extenso  fiecare piesă esenţială). Atît doar că reevaluarea făcută de el anului o mie rezultă nu dintr-o perspicacitate superioară faţă de aceea a confraţilor care au văzut în secolul al XI-lea (şi) epoca unor trăiri spirituale intense, ci, de fapt, dintr-o altă lectură a aceloraşi documente. Dominique Barthelemy nu crede aproape deloc în istoria mentalităţilor (termen astăzi impropriu). Interpretării în termeni de reprezentare şi simbolism, el îi preferă una pur sociologică şi "culturală" (în sensul larg, antropologic, al cuvîntului: ca ansamblu de norme, sisteme sau coduri de procedură), care vede în referinţele religioase la care recurg actorii sociali, nu expresii ale unor structuri imaginative sau de gîndire, ci, mult mai prozaic, modalităţi de camuflare "ideologică" a unor interese bine definite sau enunţuri codificate în termenii discursului "acceptabil" sau obişnuit. Este o lectură la fel de bună ca şi aceea a lui Duby, pe care, la drept vorbind, o completează.

Nu pot încheia fără să menţionez foarte buna calitate a traducerii aparţinînd d-lui Giuliano Sfichi. Fragmentele documentare, mai ales, sînt, din acest unghi, exemplare, dl. Sfichi restituindu-ni-le cu talent într-o limbă romвnă cu "aer de epocă". I-aş semnala, totuşi, unele inadvertenţe, aproape de neevitat, totuşi, într-un număr de pagini atît de mare şi de cineva care, deşi bun tălmăcitor, nu are cum să fie un familiar al extrem de complicatei terminologii medievale. La p. 78, nu despre "ordinea" (a se citi: de la Cluny) "care nu se naşte decît treptat", cu preţul unor remanieri succesive, este vorba, ci de ordinul de la Cluny (care era o comunitate monastică). "Denys cel Mic" de la p. 167 este, în realitate Dyonisius cel Mic sau Dyonisius Exiguus, creatorul cronologiei creştine. În "lombarzii" lui Paul Diacul (corect: Diaconul) de la p. 172 trebuie să-i vedem, de fapt, pe longobarzi. În loc de "vasalii ligerieni, conţi de Blois şi de Angers" etc., corect este vasalii "devotaţi" (hommagium ligium fiind în Evul Mediu "omagiul preferenţial" sau – am spune noi astăzi, deşi nu întru totul corect – "devotat", care oferea unui senior întîietatea serviciilor feudo-vasalice în raport cu alţi seniori de acelaşi rang). Cîteodată, nici transliterarea unor toponime nu este fără cusur. "Angoumois" de la p. 407 nu este o localitate, cum ar părea la prima vedere, ci ţinutul (regiunea) Angoulкme. La fel stau lucrurile şi cu "Berichon" ("miliţia din Berichon", p. 18) şi "Biterrois" (p. 88), care se referă la ţinuturile Berry şi Beziers. În fine, pentru a nu mai lungi inutil lista, "abaţii regulaţi" – păcatele mele! – de la p. 63 sînt, de fapt, regulari, adică supuşi unei reguli (regula) monastice.

1