Noi, esticii..., şi avatarurile literaturii

Pe terenul înţelegerii relaţiilor noastre culturale cu Europa, funcţionează cîteva clişee, greu de demontat, de altfel, din cauza faptului că în majoritatea cazurilor ideile susţinute intră cumva în categoria evidenţelor. Căci, aproape… caragialean, istoria culturală românească este suprapusă formelor consacrate occidentale. Şi, totuşi, dacă eliminăm zgura naţionalist-protocronistă, multe dintre aceste evidenţe devin fapte încă interpretabile, cel puţin în direcţia identificării cu mai mare acuitate a amprentei locale. Pentru că aşa-zisul umanism românesc, Renaşterea românească, Iluminismul Şcolii ardelene sînt tot atîtea forme de a ne… sincroniza (post factum), prin spirit al secolului sau deliberat, dar, mai ales, forme de a parcurge un traiect propriu şi nu o dată paralel celui occidental. Diferenţele devin, în astfel de cazuri, mult mai relevante decît asemănările. Epoca modernă a României, aşezată voit sub fascinaţia Parisului, nu este lipsită nici ea de astfel de situaţii, care ne arată că nu există o singură Europă, ci mai multe. Ilustrează astfel de aserţiuni şi demonstraţiile lui Nicolae Manolescu privind existenţa unui romantism aşa-zicînd marginal, cu tipologie, evoluţie şi manifestări proprii, prezent în Portugalia, Grecia, Rusia sau România, şi interogaţiile lui Eugen Negrici asupra modernismului românesc interbelic, diferit radical în substanţă de acela european, chiar nedumeririle mai noi, raportate de data aceasta la alt punct de reper, unul anglo-saxon, privitoare la justificările şi ipostazele postmodernismului.

În zona acestei dezbateri mai largi aş supune analizei cartea Sandei Cordoş, Literatura între revoluţie şi reacţiune (Editura Apostrof, 2002), care propune o analiză extrem de atentă asupra contextului politic, moral şi cultural care individualizează literatura scrisă sub dictatura comunistă în estul european. De altfel, subtitlul cărţii, Problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX, ţine să fixeze riguros cadrul în care se mişcă spiritul românesc în perioada comunistă, departe de modelul european privit clandestin cu nostalgie şi cu speranţă; pariul subteran al acestei cărţi nu rămîne în zona radiografiilor şi diagnosticelor de mare fineţe şi acuitate, asupra cărora vom reveni, ci lunecă uşor, imperceptibil, dar dintr-o opţiune sigură şi printr-o decizie fermă, către prospecţie. Iată cuvinte din sfîrşitul unui capitol: "El, marele rănit (adică omul din Răsărit, fiinţă şubredă şi încărcată de prea multe angoase, cum spune autoarea însăşi în rîndurile anterioare), se află astăzi în pragul unor alte mari bătălii, cele în care există şansa de a-şi recîştiga o identitate. O identitate care se (re)construieşte plecînd de la o teribil de simplă şi de responsabilă propoziţie (de rostit, însă, fără teamă şi fără stereotipuri): Eu sînt. În Occident, e o inflaţie de variante posibile în a o pronunţa; noi esticii sîntem încă la primele lecţii libere de rostire. Privind înapoi cu mînie şi spre viitor cu o luciditate sceptică, ne străduim să-i dăm un sens". În mod implicit, cartea aceasta pe teme culturale şi literare transcende nelinişti şi angoase şi instituie un crez, în umbra conştiinţei acute a fragilităţii conştiinţei şi fiinţei umane. În subteran, ea este o meditaţie asupra cîtorva probleme de identitate culturală care au constituit reperele fundamentale ale culturii secolului XX, dar mai ales asupra fiinţei umane şi literaturii, expresie a libertăţii spiritului. Printre rînduri, ca un leit-motiv, căci studiul acesta are mai degrabă o construcţie muzicală, o meditaţie şi asupra ipostazelor româneşti instituite prin aceste interogaţii. Citim într-un loc, la sfîrşitul altui capitol: "Astăzi, desigur, cu noi se întîmplă altceva. Astăzi sîntem singuri de bunăvoie. Dar n-am ajuns, încă, în acel rai deprimant, dispreţuit de Cioran. Sîntem mai degrabă într-un purgatoriu mai mult infernal, pavoazat cu spaimele şi neîncrederea de odinioară, insuficient de maturi şi responsabili, fără prea mare dispoziţie de a umbla prin memoria noastră sincopată şi zdrenţuită. ă...î Poate cea dintîi, cea mai grabnică lecţie ce trebuie s-o desprindem din Vest este cea despre primejdioasa întoarcere a refulatului". De o rigoare chirurgicală, vizibilă atît în construcţia de ansamblu a edificiului argumentativ, atît în asumarea unei bibliografii şi a unor atitudini la care Sanda Cordoş se raportează cu umilinţa cercetătorului autentic, avînd doar orgoliul identificării şi numirii faptelor, dar şi acesta secundat de o cerebralitate avidă,  cartea încorporează mărturii dintr-o confesiune la limita pasiunii, făcute cu convingerea că intelectualul nu poate trăi în afara angajării existenţiale. În adîncimea unor radiografii făcute cu minuţie şi cu discretă erudiţie, pulsează afirmarea cu fervoare a unei subiectivităţi care nu face simple exerciţii de stil, stilul însuşi fiind însă dovada sigură a unei participări afective, ideatice şi morale exemplare. Căci stilul, ca să zic aşa, nu minte: "socotită de mulţi scriitori români a doua lor patrie, atît de fierbinte iubită, atît de deznădăjduit chemată, Europa acelui timp şi-a protejat urechile şi finul său auz cu o cortină de fier. La acea vreme, rostită din România, din întreg Estul sovietizat, «Europa, dragostea mea» nu mai reprezenta nimic altceva decît şoapta de invocare a unei iubite absente şi intangibile. Pentru această iubită Europă, s-a plîns, s-a luptat, s-a suferit, s-a murit". Totul stă, însă, în cartea Sandei Cordoş sub semnul discreţiei; discreţia – care exclude patetismele şi verdictele definitive,  fixarea în anume clişee de judecare şi exhibarea adevărului propriu – face parte din instrumentarul folosit în tendinţa către adevăr, alături de o onestitate, aparţinînd organic cercetătorului veritabil, atît de rară şi atît de fascinantă. Un spirit geometric exclude orice euforie şi, deopotrivă, orice umoare, şi care trece prin epoca aceasta extrem de tulbure a comunismului, veritabil Infern, însoţită doar de nevoia avidă a adevărului, a înţelegerii, evitînd cu grijă să facă o nedreptate în plus, fie celor care au fost personajele, fie şi pasagere, ale cuştii comuniste, fie celor care au devenit judecători inclemenţi, deseori bizuindu-se pe citirea defectuoasă şi de departe a faptelor.

Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX?! Indiscutabil, mai multe cărţi într-o carte… Prin titlu şi prin modul de organizare interioară, totul lasă impresia că ar converge către condiţia literaturii estice, supusă unei atente analize şi unor fine disocieri în ultimul capitol numit chiar Literatura crizei. Dacă acest capitol n-ar aparţine unei arhitecturi cu o miză ceva mai amplă, am putea spune că Sanda Cordoş intră fără nici un fel de complexe în disputa de actualitate despre revizuiri. De altfel, ce altceva este cealaltă carte a Sandei Cordoş, o micromonografie despre Alexandru Ivasiuc, apărută în 2001 – carte în care prozatorul Racului este supus unei pasionante interpretări, care pune în balanţă, la nivelul nuanţelor, ce rămîne din opera acestui scriitor prodigios şi prolific şi ce anume cade sub vremi. Reuşind să treacă matur de opoziţia care nu vede decît iconoclaşti şi iconoduli, Sanda Cordoş citeşte romanele lui Ivasiuc cu un spirit critic care vibrează nu în faţa prejudecăţilor, de orice fel, ci în faţa literaturii căreia nu vrea decît să-i servească. La drept vorbind, nu ştiu dacă romanele lui Ivasiuc vor fi avut parte de o lectură nu numai atît de proaspătă, dar atît de liberă şi de avizată.

Sînt observaţii care pot fi extinse fără reţinere asupra acestei ultime cărţi, care porneşte de la cîteva principii ferme, structurate în jurul unei apetenţe speciale către comprehensiune. Într-o vreme în care se dau uşor, ca şi altă dată, verdicte, Sanda Cordoş ştie, pe de o parte, că impe­rativul moralităţii venit din partea citito­rului nu e decît un fapt psihanalizabil (scriito­rului român i se cere să fie altfel decît este societatea românească; altfel spus, el e investit de cititor cu atributele propriilor carenţe, în negativ) şi, pe de altă parte, că epoca favori­zează griurile morale, şi prin urmare, şi griurile artistice. "Ar fi incomparabil mai simplu dacă o linie de demarcaţie fermă ar fi împărţit, fără rest, tagma scriitorilor în oficiali şi neoficiali", dar, trecînd deocamdată în fugă peste situaţiile din România, deşi îi invocă pe Marin Preda, Nichita Stănescu sau D.R.Popescu (– altundeva pe Paul Georgescu, Radu Cosaşu ori Miron Radu Paraschivescu), Sanda Cordoş aminteşte cazul lui Cinghiz Aitmatov, "unul dintre cei mai mari scriitori din întreg Estul comunist, autor de capodopere literare", care "este şi semnatarul celor mai înflăcărate texte de proslăvire a regimului comunist din URSS". Astfel încît, în judecarea operei, Sanda Cordoş exclude din start criteriile politice (şi pe acelea ţinînd de existenţa pragmatică a scriitorului), ţinînd cont exclusiv de criteriile estetice, care implică atît prezenţa unor teme cu un grad mare de generalitate, glisînd către arhetipal (în cazul Galeriei cu viţă sălbatică, romanul lui C. Ţoiu, considerat exemplar, tema istoriei, a cărţii, a vinovăţiei sau a morţii), cît şi – cu referire la acelaşi roman – "realizarea artistică ă…î, construcţia impecabilăă…î şi frumuseţea scriiturii". Dar dacă pînă şi lui Ţoiu – ca într-o veritabilă carte a libertăţii – i se reproşează abţibildurile, pe care autorul s-ar cuveni să le îndepărteze, analiza făcută cărţilor semnate de Buzura (Feţele tăcerii) şi D.R.Popescu (ciclul F) sfîrşeşte astfel: "Prin eşecul lor, cele două romane dau seama de limitele vicleniei scriitoriceşti, dar şi de oboseala unei formule epice care, abuzînd de esopism, sub prea multe falduri, brocarte, podoabe, sfîrşeşte prin a înăbuşi tocmai ceea ce a intenţionat să protejeze şi să dezvăluie: respiraţia vie a adevărului vieţii". Oricum, e vorba de analize care nu urmăresc nicidecum demolarea umorală, ci înţelegerea unui mecanism interior, care constituie substanţa literaturii epocii şi care atrage după sine gloria şi eşecurile unor formule epice, peste care, iată, reuşeşte să treacă – cu Moromeţii, înainte de toate – Marin Preda.

Aşadar, atente analize, făcute cu o mînă fermă şi cumva abstractă, de cineva care porneşte nu numai de la o coerentă imagine asupra literaturii, ci mai ales de la o conştiinţă şi practică critică sigure – avînd criteriile la vedere –, netarate de subiectivisme umane ori de ezitări axiologice. Este aici, cum ziceam, miezul unei cărţi de… revizuiri, chiar dacă autoarea însăşi precizează că analizele acestea nu se recomandă ca nişte "revizuiri" (cuvîntul pus chiar de autoare între paranteze), prin ele urmărindu-se altceva şi mai mult decît o re-citire critică. Ea a ales să se ocupe de astfel de opere, căci, chiar şi cu anumite lunecări ideologice, "singură literatura şi-a asumat ă…î tema crizei, construind – sub pavăza ficţiunii – lumi adînc măcinate de minciună, de ură, de intratabile vinovăţii". Morala acestei demonstraţii – care porneşte de la observarea dramatică a faptului că revoluţia  şi reacţiunea coexistă bizar în paginile aceleiaşi cărţi –, morală care identifică şi instituie o etică, vorbeşte despre şansa pe care o oferă literatura de a salva fiinţa umană aflată sub teroare, despre faptul că, "rostită, povestea s-a sustras de sub puterea Leviatanului", deconspirînd monstruozitatea lumii şi adresîndu-se gîndirii luminoase, "singura care îi poate sta împotrivă". Aici identific eu mesajul de adîncime al unei cărţi care, altfel, nu este deloc lipsită de interogaţii cu referire la istoria modernităţii, la identitatea estului, la aspecte concrete, uneori de strictă istorie literară, cărora Sanda Cordoş li se devotează cu pasiune de hermeneut neobosit, care se supune cu aviditate logicii evenimentelor şi a argumentaţiei. Este vorba de un mesaj la care o obligă statutul înseşi al acestei literaturi, şi pe bună dreptate ea crede că "întregul crez din Pavilionul canceroşilor (romanul lui Soljeniţîn, care alături de Conservatorul de antichităţi, scris de Iuri Dombrovski, stîrneşte admiraţia autoarei) – un crez tradiţional şi înnoitor în acelaşi timp – poate fi rezumat astfel: înapoi la Tolstoi! Adică, înapoi la acea elementară lecţie despre iubirea născută din durere, vină şi căinţă". Este acesta mesajul înseşi al literaturii, căci "sub pavăza ficţiunii, ea (literatura, n.m., M.A.D.) a dezvăluit agonia unei lumi care s-a proclamat, mincinos, cea mai fericită dintre toate. Punînd în pagină starea de criză, literatura a vorbit, astfel, într-un limbaj al disperării, alimentînd şi alinînd, deopotrivă, necesara nelinişte a fiinţei umane".

Dar, deşi are pretenţia că vede în subtext, analiza pe care am propus-o acestei cărţi riscă să lase nedescifrate – şi nenumite – cîteva din traseele pe care le propune, dimpreună cu demonstraţia de ansamblu privind avatarurile crizei în literatura estului faţă cu ipostazele ei în modernismul occidental. Pentru că, la drept vorbind, Sanda Cordoş face o investigaţie extrem de serioasă asupra crizei modernismului occidental – criză devenită chiar sursă a creativităţii sale –, dezvoltată într-o construcţie triunghiulară care urmăreşte identitatea eului, raportarea la Dumnezeu şi relaţia cu celălalt. Pătrunzînd în miezul fenomenului, înţelegem prea bine de ce, în epoca sincronizării cu valorile occidentale, perspectivei agonice îi răspunde în literatura română o disponibilitate constructivă şi, prin urmare, de ce poezia noastră modernă interbelică pare mai degrabă pre-modernă. Oricum, în răsăritul Europei, o dată cu instituirea comunismului, o ideologie triumfalistă face imposibil discursul despre criză, interzis de-adevăratelea, în vreme ce criza se instituia la toate nivelele existenţei. Alt fel de criză, însă, căci "în Occident,«politica» solitudinii o face individul pe cont propriu, în vreme ce societatea îi propune paleative acomodate şi strategii ale terapiei de grup", pe cînd în Est, însingurarea, teroarea, umilirea sînt politică de stat. «Biciuirea Eului», Dumnezeu a murit şi O lume de străini sînt titluri de subcapitole  care radiografiază formele crizei occidentale care primesc – nu la mare distanţă în timp, ca o ironie a tendinţei sincroniste – replica unor denumiri precum Foamea de «eu», O lume de vrăjmaşi şi Execuţia lui Dumnezeu, care numesc exact realitatea estică. Într-o analiză sagace, Sanda Cordoş, care are patosul abstract al demonstraţiei, face dosarul complet al discuţiilor pe tema crizei, într-un moment – anii 1946-1947 – în care amintirea democraţiei interbelice lăsa locul unor presimţiri sumbre şi, finalmente, infernului.

Nu pot să închei aceste pagini fără a invoca părerea notabilă a exegetei referitoare la postmodernism, paginile extrem de avizate despre literatura rusă a întregului secol XX, imaginea detaliată asupra frescei intelectuale şi morale din momentul de cumpănă de dinaintea căderii în infern sau excelenta sinteză pe tema crizei occidentale. Şi, finalmente, tot în zona revizuirilor, un detaliu nu tocmai lipsit de importanţă, care demonstrează şi apetenţa noastră către ignoranţă şi inerţie. Într-o addendă adăugată la această ediţie a II-a a cărţii, intitulată Proletcultismul n-a existat, Sanda Cordoş ne convinge că termenul acesta, proletcultism, impus de A.A.Bogdanov care a primit de altfel replica lui Lenin, este cu totul inadecvat realităţilor româneşti, că a existat, ca şi în Rusia anilor 20, o bătălie a proletcultului, şi că termenul care ilustrează corect faptele este jdanovism.

Aşadar, o carte de care cultura română avea nevoie (de ce nu şi cea rusă?), carte europeană, însă, născută din credinţă şi pasiune, nu din narcisism, dar scrisă cu instrumentele omului de ştiinţă, care pune sub lupă un secol de literatură pentru a vedea diferenţe, similarităţi, derapaje şi pentru a reconfirma sensul solidar pe care, în orice condiţii, creaţia literară îl instituie. Nu ştiu exact care va fi fost ecoul real al primei ediţii a acestei cărţi, din 1999. Îmi amintesc că, imediat după apariţie, la un colocviu despre Ion Caraion, discuţiile se îndreptau şi spre această carte – deşi ulterior o oarecare comoditate o va fi trecut şi pe ea într-un regim de nedreaptă aşteptare. Apariţia – justificată din plin – a unei noi ediţii obligă cultura română, în mod implicit, cred, la un pariu cu sine – pentru că rămîne să vedem dacă ea, cultura română, este dispusă cu adevărat să înveţe din lecţiile acestei cărţi şi să o asimileze.

1