În căutarea identităţii, sau calea spre Imago-ul politic

Motto: "Cine nu se impune rămâne necunoscut, iar cine e necunoscut, nu este iubit" (Ovidiu)

În SUA sunt zeci de formaţiuni politice, dar câte din ele s-au remarcat? Doar două – Partidul Republican şi Partidul Democrat. În Marea Britanie? Conservatorii şi Labouriştii. În Germania? Partidul Social-Democrat, Partidul Verzilor şi cel Creştin-Democrat. În "Ţara Viţeilor"? "Forzza Italia". În Rusia? Partidul Comunist, blocul "Iabloko", LDPR, SPS. În România? PSD, PNL, UDMR, PRM. Sunt cunoscute, fiindcă sunt parlamentare şi sunt parlamentare, fiindcă sunt cunoscute. În politică, această interdependenţă e axiomatică.

Din totalitatea partidelor prezente pe o arenă politică, şansa de a trece pragul ce le desparte de accesul la tribuna Parlamentului o au acele formaţiuni, a căror imagine s-a asociat cu viziunile şi doleanţele electoratului. E o condiţie simplă în aparenţă, ce se dovedeşte însă a fi dificil de realizat în practică. Or, tocmai la capitolul capacităţii acestor partide de a răspunde aşteptărilor şi dorinţelor alegătorului de rând, se frâng cele mai multe iniţiative. De regulă, partidele care au reuşit să ocupe nişe politice potrivite straturilor în care e împărţită societatea, deţin din start monopolul asupra expresiei politice ale acestora. Şi cu cât e mai pronunţată fragmentarea societăţii, cu atât mai mult se deosebesc între ele partidele respective. Celorlalte formaţiuni, a căror constituire a avut loc cu întârziere, nu le rămâne decât să depună eforturi susţinute pentru a-şi crea o imagine pozitivă în mijlocul electorilor. Succesul lor este, adesea, o urmare a unor modificări intervenite în straturile societăţii sau a unor schimbări esenţiale în viaţa comunităţii. Şi cum într-o ţară cu tradiţii adânc înrădăcinate revoluţii sociale nu prea au loc, succesul formaţiunilor nou-formate este unul mai mult ipotetic.

Structura societăţii din Republica Moldova reprezintă, probabil, o sursă de inspiraţie doctrinară pentru savanţii specializaţi în domeniu, ale căror diagrame sociologice ar aminti mai curând o "roză a vânturilor". (În această ordine de idei, nu mai puţin pestriţ este eşichierul politic moldovenesc). Specificul R. Moldova e că, pe lângă faptul existenţei unui mare hiatus între cei bogaţi şi cei săraci, societatea e divizată şi pe criterii etnice, divizare care deţine primatul în formularea strategiilor şi în prognozarea evoluţiilor politice de la noi. Dată fiind compoziţia eterogenă etnic a populaţiei, dreapta şi stânga politică în RM sunt exponente nu ale unor concepţii de organizare a statului, ci ale populaţiei românofile şi rusofile. Încercările de a crea partide de centru, care nu mizează neapărat pe aceste două atitudini divergente, deocamdată nu au avut succes.

Din aceste considerente, sunt explicabile succesele electorale ale Partidului Popular Creştin Democrat şi ale Partidului Comuniştilor. Programele lor împărtăşesc întocmai viziunile românofile şi rusofile ale populaţiei, menţionate mai sus. (Starea de criză proprie perioadei de tranziţie le-a permis comuniştilor să obţină, prin aplicarea unui populism exacerbat, o parte considerabilă din voturile electoratului). Aceste două partide şi-au găsit poziţii sigure pe scena politică moldovenească, poziţii cu atât mai mult situate la extreme, cu cât simpatiile pentru extreme sunt specifice pentru o societate scindată, aşa cum e cea moldovenească.

Multitudinea formaţiunilor politice apărute în anii ‘90 a însemnat formarea pluriparti­dismului în RM – un fenomen firesc într-o societate aflată pe calea reformelor democratice, ce le-a permis unor curente politice să-şi încerce forţele şi să se afirme. Însă pluripartidismul mărunt, atomizarea politică, caracteristică la această etapă pentru R. Moldova, sunt semne ale unui sistem politic neevoluat şi ale unei conştiinţe a maselor încă nematură politic. Acest gen de pluripartidism este o boală infantilă şi, ca orice boală de acest fel, va trece cu timpul. Mai mulţi indici ne fac să credem că şocul scrutinului electoral din 2001 a impulsionat, în acest sens, procesul de maturizare.

Maturitatea politică, aşa cum o înţelegem noi, înseamnă tendinţa limpezirii spectrului politic, tendinţa fuzionării partidelor cu viziuni politice similare, tendinţa diminuării ponderii forţelor situate la extremele politice, tendinţa de a deosebi formaţiunile nu după amprenta etnică sau naţională, ci după valorile şi doctrinele care le definesc. Maturitatea politică în R. Moldova, în ultimă instanţă, se defineşte prin tendinţa de racordare la modelul politic european.

Actualmente, doar câteva formaţiuni au priză în rândul electoratului. Două din ele, amintite mai sus, au un raiting stabil. Situaţia celorlalte e mai confuză. Astfel, Alianţa Social-Democrată, lider D. Braghiş, trădează simptomele unei crize de identitate. Nu are un electorat fidel întrucât nu are un mesaj-ţintă distinct. Ideile doctrinare şi programul politic al acestei formaţiuni are similitudini cu cel al PSD-ului lui O. Nantoi şi cu cel al PD-ului lui D. Diacov. În plus, prestaţia cu tentă social-democrată a comuniştilor le ia cu tot cu fărâmituri bucata de pâine propagandistică. La dreapta de social-democraţi se situează Partidul Social-Liberal al lui O. Serebrian, o formaţiune nouă, netrecută printr-un botez electoral, cu un mesaj clar adresat tinerilor şi intelectualilor, mergând sub flamura ideii de integrare a RM în confederaţia europeană. Nişa de centru-dreapta e ocupată de Partidul Liberal în frunte cu V. Untilă, partid constituit prin fuziunea a patru formaţiuni, care tinde să cuprindă nu numai reprezentanţii păturii de mijloc a societăţii, ci şi alte segmente ale electoratului. Alura de partid unit i-a permis, probabil, să ocupe, potrivit rezultatelor ultimelor sondaje de opinie, locul 3 în topul simpatiilor electorale.

Procesul iniţiat de unificare a formaţiunilor de centru-dreapta se poate finaliza prin formarea unui pol liberal care, în lipsa unei "contrabalanţe" social-democrate, ar putea întruni voturile unor segmente largi ale populaţiei, de la PCRM până la PPCD. Social-democraţii, chiar dacă se vor consolida, riscă să fie eclipsaţi de comunişti, în cazul când aceştia din urmă vor decide să-şi schimbe denumirea. Apropo, în contextul ultimelor evenimente (extinderea NATO până la Prut, vizita preşedintelui V. Voronin la Washigton, apropiata preşedinţie a RM în Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, neconcordanţa titulaturii de comunistă a guvernării cu intenţiile afişate de orientare a statului spre UE şi de promovare a unor reforme pretins liberale etc.), acest lucru nu pare a fi neverosimil. Deci, pentru reprezentanţii social-democratismului, convertirea la liberalism/social-liberalism ar fi o modalitate de a supravieţui politic. Schimbări de atitudine pot fi înregistrate şi în tabăra PPCD-ului, sloganul căruia "Unire cu România" este depăşit de realităţile ultimilor ani. Reorientarea în direcţia fortificării statalităţii RM ar putea fi însoţită de reacţii nu tocmai prognozabile din partea unor simpatizanţi ai respectivei formaţiuni.

Schema politică potrivită pentru Republica Moldova ar fi cea constituită, cum am menţionat mai sus, dintr-un pol liberal şi un pol social-democrat (eventual - socialist), partide moderate cu doctrine europene clasice, elaborate nu în baza criteriilor etnice, ci în baza criteriilor programatice. În acelaşi timp, tendinţa de a-şi moderniza statutul de partid, pentru a nu fi catalogate în continuare drept formaţiuni situate la extremele eşichierului politic, îi impune şi PPCD-ului, şi PCRM-ului reconsiderarea principiilor după care se ghidează, iar aceasta, în ultimă instanţă, impune şi remodelarea imaginii. Situaţia actuală, când liberalii şi social-democraţii sunt în căutarea unui mesaj ce le-ar asigura asocierea cu opţiunile politice ale electoratului, iar PPCD-ştii şi comuniştii scot dividende de pe urma conflictului interetnic şi al raportului bogaţi/săraci ar putea, în mod paradoxal, să se transforme în situaţia când ultimii vor fi nevoiţi să se debaraseze de "pielea" pe care au purtat-o atâta timp, pentru a corespunde rigorilor modelului occidental. Recentele încercări ale acestor două formaţiuni (PCRM şi PPCD) de a asocia în jurul său mai multe partiduţe (blocul socialist ce se prefigurează la stânga şi apelul în hău de a forma ceva similar la dreapta) se încadrează în albia acestor presupuneri.