|
Pe 15 ianuarie a.c., la sediul Ambasadei Poloniei din Chişinău a avut loc lansarea cărţii Străveacul şi alte vremi ("Prawiek I inne Czasy") de Olga Tokarczuk, apărută la Editura Polirom de la Iaşi (traducere din poloneză şi postfaţa aparţine Olgăi Zaicik, iar Mircea Cărtărescu semnează o prefaţă) cu participarea autoarei. Un actor a citit fragmente din carte, după care Olga Tokarczuk, prozatoare şi eseistă de frunte a ceea ce am putea numi "generaţia ‘80 poloneză", a răspuns întrebărilor asistenţei, compusă mai ales din studenţi rusofoni, virtuali vorbitori de poloneză (spunem "virtuali" pentru că nu i-am auzit să scoată vreun cuvânt pe parcursul înt`lnirii), reprezentanţi de la alte ambasade acreditate la Chişinău, membri ai diasporei poloneze din Moldova şi câţiva scriitori, redactori şi colaboratori ai revistei Contrafort – Gr. Chiper, I. Ciocan, C. Cheianu, N. Rusu, V. Gârneţ şi V. Ciobanu, care au fost invitaţi la eveniment de către ataşatul cultural polonez dl Jerzy Stankiewicz. A fost o întâlnire interesantă şi animată, într-o sală mică, neprevăzută cu scaune pentru toţi. Din păcate, dincolo de disponibilitatea cu adevărat remarcabilă a Olgăi Tokarczuk pentru un dialog cu publicul, întâlnirea a căpătat pe alocuri aerul unor "activităţi culturale" de dinainte de 1989, desfăşurate sub supravegherea vigilentă a unor funcţionari de la ambasadă, de o vârstă mai înaintată, cu tabieturi ce aminteau foarte tare stilul comunist. Gazdele nu au asigurat translarea în limba română – limba oficială a statului pe teritoriul căruia se află ambasada şi, esenţial, limba în care a fost tipărit volumul ce tocmai se lansa, fiind vorba chiar de a doua (!) carte a Olgăi Tokarczuk apărută la aceeaşi editură Polirom: ar fi fost deci un minim semn de respect pentru cei care realizaseră evenimentul editorial. Limba de lucru a organizatorilor polonezi a fost rusa (ne şi întrebăm câţi dintre funcţionarii ambasadei, cu excepţia ataşatului cultural, cunosc limba româna?). Mulţumind dlui Stankiewicz pentru invitaţia adresată grupului de scriitori de la Contrafort şi pentru ajutorul pe care ni l-a dat ca traducător în scurtul dialog înregistrat cu protagonista evenimentului, nu putem să nu constatăm, pe firul observaţiilor de mai sus, că Republica Moldova este tratată în continuare de către o fostă "surată" de lagăr comunist (azi membru NATO şi în curând şi al UE) – fireşte, nu generalizăm, dar aceasta a fost impresia degajată în urma lansării! – ca o republică sovietică, aflată în zona de influenţă rusească, şi nicidecum ca un stat independent, conştient de vocaţia sa europeană, această imagine deformată a Basarabiei în ochii străinilor "datorându-se", incontestabil, şi largului concurs al autorităţilor comuniste moldovene. În orice caz, prezenţa Olgăi Tokarczuk la Chişinău nu merita să fie adumbrită de acest sediment negativ.
Reproducem în continuare interviul pe care ni l-a acordat scriitoarea poloneză.
Contrafort: - Stimată doamnă Olga Tokarczuk, sunteţi o scriitoare poloneză de succes, cunoscută şi tradusă în mai multe ţări europene. Vorbeaţi la întâlnirea de azi despre proza Dv. cu diversele ei subtilităţi de construcţie şi abordare. Cum aţi defini-o ca factură: postmodernă sau mai degrabă "realistă"?
Olga Tokarczuk: - Nu cred că specificul, calitatea prozei mele poate fi concepută în continuum-ul realism-postmodernism. Noţiunea de postmodernism a ajuns azi atât de amplă şi diluată, încât nu aş mai vrea să o utilizez. Se poate spune că vremurile, epoca în care trăim au devenit postmoderne în ansamblul lor, şi că tot ce se scrie astăzi este parte a literaturii postmoderne. Eu cred că scriitorii, în special cei tineri din Polonia, încearcă să depăşească această paradigmă.
C: - În ce mod, pe cei "căi"? Printr-o întoarcere la "poveste", la story-ul clasic, prin alegorie, parabolă sau mai degrabă printr-un melanj de viziuni şi reţete narative, care însă tot la postmodernism te aduce?
O.T.: - Mi se pare important faptul că fiecare dintre aceşti autori tineri este o individualitate, îşi are propriul stil. Fiecare scriitor trebuie să "cresteze" spaţiul în care se mişcă şi să-şi afle propriul limbaj de transpunere a acestuia. Un scriitor cunoscut ca Andrej Stasiuk, de exemplu, a început cu romane ce pot fi numite "realiste" sau "de caractere", mergând ulterior în direcţia reportajelor literare pe tema Europei Centrale. Magdalena Tulli, o autoare poloneză foarte interesantă, a început cu proza poetică şi a parcurs drumul spre nişte naraţiuni mai ciudate, onirice, psihedelice. În Polonia ca şi în Cehia este foarte puternic filonul literaturii ironice, satirice – o grilă mai specială în reflectarea realităţii. M-aţi întrebat mai devreme, în cadrul lansării, despre atitudinea mea faţă de istorie. Ce îmi pare interesant este că generaţia mea nu a găsit o altă raportare la istorie decât prin această prismă: sceptică, ironică şi sarcastică. Este o sublimare, un refuz implicit de a rămâne în continuare ostatici ai istoriei. Destul cât s-au lăsat generaţiile mai vârstnice devorate de ea. Nu toată lumea însă este de această părere. În Polonia a apărut de curând o carte de eseuri a poetului Adam Zagejewski, în care el cheamă la o întoarcere către o abordare serioasă a realităţii, la o transcriere a ei în cheie dramatică, autentică, nu parodică şi relativistă. Cred că în sensul ieşirii, evadării din formula postmodernă, anume aceste eseuri ale lui Adam Zagejewski constituie un manifest individual semnificativ. Eu nu sunt un teoretician al literaturii şi mă privesc mai degrabă cu ochii cititorului decât ai criticului. Ca scriitor, încerc să găsesc un limbaj nou, personal şi inconfundabil dacă se poate, şi ţin să las istoria propriu-zisă în grija istoricilor. Însă de tragediile de la Katin şi de la Jedwabne nu scăpăm. Sunt obsesii ce trebuie rezolvate, exorcizate şi în scris. Aveţi dreptate.
C: - În cartea lansată azi, Străveacul şi alte vremi, Dv. trataţi istoria mai degrabă în grilă naivă, mai bine zis, voit naivă, "infantilă" chiar. Confruntarea dintre spaţiu şi timp, care vă preocupă, o rezolvaţi prin refugiul în alegorie, în metaforă, în simbol. Credeţi, într-adevăr, că această "metodă" literară vă este consubstanţială şi că poate avea succes la public?
O.T.: - Străveacul este o carte deosebită de celelalte pe care le-am publicat, o carte-experiment. Am încercat să găsesc aici o limbă cât mai simplă cu care să descriu lucruri complicate. Eu cred că ideea însăşi a cărţii mi-a venit din relatările auzite în copilărie de la bunica mea. Naratorul tocmai de aceea trebuie să reintre în pielea copilului, deoarece anume un copil a auzit acele poveşti, pe care le reproduce în conformitate cu percepţia vârstei. Desigur, eu am scris această carte fiind adultă, astfel că şi personajul narator e alcătuit din două "straturi", din două nivele: este stratul infantil, cum spuneţi, dar şi cel matur, apare şi o reflecţie filozofică de care un copil nu este capabil. Îmi permit să afirm că Străveacul cuprinde o experienţă istorică poloneză, proiectată pe un firmament mitologic şi biblic. O poveste pentru maturi. Problema filozofică ce m-a obsedat în această carte – sunt oamenii liberi de istorie sau sunt trecuţi inevitabil prin "morişca" ei, ca nişte boabe – această întrebare s-a pus acut în societatea poloneză. Succesul Străveacului se datorează faptului că această carte încearcă să instituie o ordine metafizică într-o lume de-căzută, bulversată. Avem mare nevoie de asemenea istorii integrative, coagulante. De nişte mituri fondatoare. Străveacul a fost foarte bine primit în Lituania şi Cehia. Probabil pentru că în această carte am redat un fragment din istoria şi mentalităţile Europei Centrale şi cred că mulţi oameni s-au recunoscut în ambientul descris, în personajele mele şi în "destinul" lor. Cele două cărţi pe care le-am publicat ulterior sunt scrise deja într-o cheie diferită, mai degrabă demitizantă. Una dintre ele, mult mai dificilă pentru public, are titlul Casa de zi, casa de noapte, dar s-a dovedit că şi ea se vinde foarte bine. Adevărul este că am un public al meu, de aceeaşi sensibilitate cu mine, pe care simt nevoia să-l justific, să-i ofer ceea ce aşteaptă din partea mea, încerc să-l surprind dar se întâmplă să mă surprindă el pe mine. Pentru aceşti oameni scriu. Cât priveşte "metoda literară" de care aminteaţi, există în general două categorii de scriitori:
a) cei care elaborează, îşi propun nişte teme şi le realizează; şi b) cei care materializează o inspiraţie vagă, indeterminată. Eu tind spre cea de a doua categorie. Subiectul îmi apare spontan şi chiar dacă fac alte lucruri, trăiesc cu necesitatea că trebuie să scriu asta, iar forma pe care o capătă scrisul meu nu este intenţională, premeditată, ci răspunde mai degrabă unei "respiraţii" interioare.
C.: - Străveacul şi alte vremi are o prefaţă semnată de Mircea Cărtărescu. Este pentru noi o surpriză plăcută.
O.T.: - Îl apreciez foarte mult pe Mircea Cărtărescu, mă simt afină în scris cu el. Ne-am împrietenit la Berlin, unde am fost cu o bursă – întâlnire pe care Mircea o evocă în prefaţa cărţii. E un scriitor foarte valoros şi cred că va lua în viitor premiul Nobel. Îl merită cu prisosinţă. Vreau să spun, de asemenea, că sunt foarte recunoscătoare editurii Polirom şi directorului său, Silviu Lupescu, pentru cele două cărţi pe care mi le-a publicat în limba română, Călătoria oamenilor Cărţii (volumul meu de debut pentru care am luat premiul Asociaţiei Editorilor Polonezi) şi acum Străveacul şi alte vremi. Este o excelentă ocazie pentru mine de a mă adresa direct publicului român şi sper să nu fie ultima. Mă interesează foarte mult impactul literaturii mele în ţările vecine, de care noi, polonezii, ne simţim legaţi prin aceeaşi istorie şi străveche aspiraţie europeană.
C: - Cum se dezvoltă literatura poloneză după 1989? Ce orientări, şcoli, stiluri mai interesante s-au manifestat în această perioadă, postcomunistă? Între timp, noi, în Republica Moldova, ne-am debarasat de particula post când spunem "comunist"/"comunistă".
O.T.: - În literatura noastră din ultimii ani a evoluat foarte mult o direcţie care se ocupă de ceva ce se poate numi "patria mică". Pentru prima dată s-a putut vorbi despre teritoriile, destul de eterogene, care au fost alipite la Polonia după cel de-al doilea război mondial. Înainte, în perioada regimului comunist, noi eram forţaţi să privim Polonia ca pe un monolit, ceea ce nu corespunde realităţii. Azi apar romane care descriu topografia anumitor regiuni ale ţării, cu atenţie pe detaliu, încearcă să restabilească şi să valorifice miturile locale, tradiţiile aproape uitate, particularităţile de caracter şi de conduită. Dar este şi un curent care reuneşte literatura populară cu "cel de-al doilea fund, postmodernist, al valizei", cum se spune. Trebuie amintit foarte puternicul trend feminin în literatura actuală din Polonia. Interesant este faptul că femeile nu scriu asemănător între ele, sunt nişte individualităţi inconfundabile. Se pare că nu a existat niciodată o altă perioadă în istoria literaturii poloneze, în care creativitatea feminină să influenţeze atât de mult literatura.
C: - Este şi un "suflu" al vremii: feminismul, multiculturalismul, localismele de tot felul etc., prezente în mai toate ţările europene. Polonia, fireşte, nu poate să se situeze în afara acestor tendinţe. O altă întrebare este dacă există în mediile intelectuale poloneze o conştientizare critică a literaturii scrise în perioada postbelică, comunistă? Dacă aveţi polemici, dezbateri pe această temă, dacă au apărut Istorii ale literaturii care să dea dovada unei noi viziuni asupra cărţilor de dinainte de 1989? Probabil, o serie de nume mari ale "realismului socialist" şi-au pierdut deja soclurile.
O.T.: - Am impresia că aceste reevaluări s-au făcut în Polonia cel puţin cu zece ani în urmă. Cea mai mare parte a literaturii din perioada comunistă, aplaudată şi premiată, tributară ideologiei de atunci, a plecat în neant. Acest fenomen al deprecierii i-a atins şi pe unii scriitori valoroşi ai epocii, printre ei l-aş cita pe Andrej Kusniewicz, marele prozator, deja dispărut, pe care nimeni nu-l retipăreşte şi nimeni nu-l citeşte. Cred că în Polonia anului 1989 era o nevoie atât de imensă de noutate, încât chiar şi opere valabile estetic, ce ar fi meritat o soartă mai bună, au trecut într-un con de umbră.
C: - În ce mod mai este sensibilizată azi societatea poloneză de anumite dezbateri publice, cum a fost cea purtată de Adam Micknik în Gazeta Wyborcza pe tema corupţiei sau marea polemică dintre catolicism şi liberalism după căderea regimului totalitar? Cum se reflectă aceste discuţii publice în literatură, scriitorii participă la ele?
O. T.: - Scriitorii iau parte destul de rar la aceste dezbateri. Asta pentru că s-a schimbat şi rolul scriitorului în Polonia. S-a dus vremea intelectualului care se manifesta cu orice ocazie, se grăbea să ia atitudine, să-şi dea cu părerea pe marginea tuturor problemelor politice şi sociale. Sub comunişti era ridiculizat acest "civism intelectual" care pretindea oamenilor de litere să se pronunţe obligatoriu la comanda partidului. Se mai întâmplă şi azi, desigur, ca scriitorii să semneze proteste legate de anumite evenimente, dar asta nu înseamnă o angajare de proporţii, ci doar un act de susţinere a unei poziţii cu alţi protagonişti decât literaţii. În acelaşi timp, urmărind ce se întâmplă în politică, în sfera socială - când oamenii se simt vulnerabili şi neputincioşi – am impresia că tipul de scriitor care se implică, apără o poziţie morală, se va întoarce. Asta se va întâmpla mai târziu, în următoarea generaţie, pentru că generaţia mea este prima a nou obţinutei independenţe, eu şi colegii mei am "plonjat" imediat în individualism, în vise, în poezie ş.a.m.d. Dar cei ce vin imediat după noi vor face acest pas al rejoncţiunii cu politicul şi socialul, adică cu realitatea aşa cum este ea, fără evaziuni programatice şi refugii de alcov.
C: - Cum vă raportaţi la ideea de Europa şi la fenomenul globalizării? Unii evocă pericolul nivelării identităţilor naţionale sub presiunea acestor procese integraţioniste. Pe de altă parte, nu le poţi contesta beneficiile: libertatea de călătorie, schimbul de informaţii, comunicarea rapidă ş.a.m.d. Ce ecouri trezesc aceste probleme printre tinerii scriitori polonezi?
O. T.: - Ne simţim foarte atraşi de Europa şi am impresia că, după lunga noastră absenţă din civilizaţia occidentală, ideea de Europa la noi este mai puternică decât teama de a ne pierde identitatea, de a falimenta cultural în faţa globalizării. Identitatea noastră nu poate fi mai ameninţată acum decât pe timpul comunismului. Aş vrea să mai menţionez că eu sunt unul din scriitorii polonezi contemporani care îşi are propria editură. Sunt câţiva intelectuali amintiţi anterior, Andrej Stasiuk, Ryszarp Krynicki, Stefan Chwin, ce şi-au fondat nişte edituri, nu mari, dar foarte dinamice, oferind o replică marilor firme care vor să subordoneze piaţa de carte. Liberalizarea în Polonia a dus la descentralizarea literaturii, se fac lucruri foarte interesante la periferii, în provincie şi, respectiv, scade importanţa Varşoviei, ceea ce este un semn cert de evoluţie pozitivă.
15 ianuarie 2003, Chişinău
|
Inapoi la cuprinsul numarului