Poezia e necesară pentru a ne împlini şi a ne simţi fericiţi

De cîţiva ani încoace, Francisco Brines s-a retras în Sudul Valenciei, acolo unde îşi are casa solitară, în Oliva, loc în care fiinţa lui se contopeşte cu liniştea. Adoră acest mod de viaţă şi aceste ţinuturi sacre: Am venit aici ca să mor, zice Francisco Brines. Acum nu-mi doresc altceva, decît nişte ani ca să mai pot citi cărţile necitite încă. Eu nu voi muri nicicînd împăcat cu propria-mi conştiinţă.

S-a născut în Oliva (Valencia) în anul 1932. Licenţiat în drept la Universitatea din Salamanca. Licenţiat în Filosofie şi Litere la Universitatea din Madrid. Este deţinătorul Premiilor Adonais (1959) şi al premiului Critica (1966). A semnat mai multe cărţi de poeme care l-au consacrat ca unul dintre poeţii remarcabili ai generaţiei lui Claudio Rodriguez. Printre cărţile care i-au adus renume figurează: Jeraticul (1960), Sfîntul inocent (1965), Cuvinte pentru îmblînzit întunericul (1966) ş. a.

E membru titular al Academiei Regale Spaniole.

Într-o cameră imensă păstrează cărţile cele mai vechi, multe dintre ele fiind ediţii rarisime din sec. al XVIII-lea. În biblioteca lui poţi vedea mai cu seamă volume de poezii şi eseuri.

Propunem cititorilor noştri un excelent interviu al lui Francisco Brines, solicitat de revista Babelia chiar de ziua septuagenarului, şi trei poeme din creaţia acestui strălucit om de litere. Dialogul amintit reprezintă o trecere în revistă a celor mai valoroşi poeţi din poezia spaniolă, de la Luis Cernuda încoace, dar şi a unor personalităţi din America Latină. (I. R.)

Revista Babelia: Cea dintîi descoperire a Dvs. ca cititor a fost poezia lui Juan Ramon Jimenez.

Francisco Brines: Primul poet din opera căruia ştiam majoritatea poemelor pe dinafară a fost Becquer. Apoi a urmat Ruben Dario, care n-a însemnat pentru mine revelaţia dorită, fiindcă l-am citit în opere complete, parcurgîndu-l integral. Astfel că, pînă să ajung la celebrul AZUR, a trebuit să înghit toţi poeţii mediocri spanioli din secolul XIX, care vorbeau prin gura lui Dario în primele lui încercări.

B.:  Cum aţi ajuns la Juan Ramon Jimenez?

F.B.: Pe cînd îmi luam bacalaureatul, un profesor mi-a propus să citesc Antologia a II-a. M-a fascinat mai ales prima parte, cea impresionistă. Cartea aceasta mi-a dat o lecţie de morală, fiindcă m-a învăţat să admir lumea din acest unghi de vedere. Lui Juan Ramon i-a reuşit ceva dificil de atins într-o operă literară şi anume, starea adolescentului. Aceasta presupune o lume şi un ton aparte, proprii doar adolescenţei la care a putut să ajungă numai o personalitate de talia lui. Acest amalgam estetic constituie un lucru rarisim. Alt autor de mare importanţă pentru mine a fost Azorin.

B.: Un prozator, de altfel.

F.B.: Este un poet, deşi n-a scris nici un vers. Cînd Vargas Llosa a devenit Membru titular al Academiei Regale Spaniole, a spus ceva valoros despre Azorin, caracteristic mai mult poeţilor: "Îl port cu mine pretutindeni, în toate călătoriile şi citesc din opera lui zilnic cîte un fragment", subliniind în acelaşi timp că "originalitatea în gîndirea unui poet nu are cea mai mare semnificaţie. Uneori, în tot ce spui, poţi emoţiona doar cu topica şi acest lucru este esenţial." Opera lui Azorin are o importanţă capitală. Marea temă abordată de către poeţii şi filosofii secolului XX a fost cea a timpului. Şi dacă există pe lume un scriitor care a explorat în profunzime tema timpului acesta a fost chiar Azorin. Dar a făcut-o, aplicînd stilul poetului.

B.: Alt nume de bază întru formarea Dvs. ca poet a fost Luis Cernuda, dacă nu mă înşel.

F.B.: L-am descoperit pentru prima oară în antologia poeţilor spanioli alcătuită de Alfonso Moreno. Ceva mai tîrziu, în librăria Abril din Madrid, am dat peste un exemplar unic al volumului Ca şi cum cineva aşteaptă zorii, poeme interzise pe atunci. La cartea cu poeme Realitate şi dorinţă, editată în anul 1936, s-a adăugat mai tîrziu şi ciclul Norii. Cea de a doua ediţie a fost ceva aparte, precedată de un eseu autocritic extraordinar intitulat: Istoricul unei cărţi. (...)

B.: Care Cernuda Vă place cel mai mult?

F.B.: Cel de după război, deşi peste tot predomină o viziune unitară, dar în fiecare carte a lui există ceva proaspăt care tocmai îi alimentează imaginaţia: poezia pură din volumul Profilul aerului, cea neoclasică din Bucolică, elegie, odă, cea surrealistă din Un rîu, o iubire şi din Plăceri interzise, cea becqueriană şi amoroasă din Unde locuieşte uitarea, şi cea holderliniană din odele incluse în volumul Invocaţii. Din momentul acesta e ca şi cum te-ai urca pe un munte şi a-i descoperi un podiş imens fără nici o schimbare importantă pînă la volumul Devastarea iluziilor; de parcă l-ar fi deranjat succesul care începea să-l aibă.

B.: De ce a fost atît de influent Luis Cernuda?

F.B.: Fiindcă era un poet autentic. Generaţia noastră avea nevoie de un suport moral, de ceva care să depăşească poezia socială. Erau primele poezii în care structura colectivă apărea într-o viziune pur personală. Această abordare îţi permitea să fii tu însuţi. Pe de altă parte, această manieră îmbogăţea varietatea temelor şi expresia poetică era exactă şi plastică, iar nu împovărată de ornamente. Mai mult decît atît, în opinia lui Cernuda poezia îndreptăţea persoana, justificînd întru totul faptele lui bune şi mai puţin bune. (...)

Este important faptul că, în timpul războiului civil din Spania (1936), toţi poeţii scriau romanţe, în afară de Luis Cernuda care şi-a permis să-i închine un vast poem lui Felipe II imediat după anul 1936. (...)

B.: Dvs. aţi fost amicul lui Vicente Aleixandre. Cum credeţi, nu şi-a pierdut din valoare poezia lui după moarte?

F.B.: Relativ. În genere, se crede greşit că actualitatea unui poet este direct proporţională cu materialele critice despre opera lui, dar acestea abordează doar cărţile noi. Niciodată nu amintesc de reeditările Rimelor lui Becquer, deşi Rimele au devenit de multă vreme un best-seller. Indicele de bază este cititorul. Fără îndoială, aici se impune şi factorul estetic.

B.: Tocmai la aceasta mă refeream.

F.B.: Opera lui Aleixandre va spori mereu în valoare pentru că este foarte bună şi foarte variată: el este marele surrealist, este poetul civic... Inclusiv, Aleixandre, cel din ultimii ani, este magistral. Puţine sunt cărţile care au abordat tema bătrîneţii atît de profund cum a făcut-o Aleixandre în volumul Poemele consumaţiei.

B: Iată-ne ajunşi la generaţia Dvs., la regretatul Claudio Rodriguez.

F.B.: Poezia lui este una dintre cele mai strălucite din istoria poeziei spaniole. Darul ebrietăţii a fost un miracol. La numai 17 ani, Claudio Rodriguez ieşise în evidenţă cu o manieră expresivă proprie, care nu poate fi confundată cu stilul altui poet nici pînă azi.

B.: Este contemporanul Dvs. cel mai apropiat?

F.B.: Îl admir mult, dar ca poet mă simt mai aproape de Jaime Gil de Biedma şi Jose Бngel Valente. Gil de Biedma şi-a alcătuit o antologie proprie: a scris puţin, dar foarte bine. La el mă interesează mai cu seamă tonul, felul lui de-a spune şi de a se apropia de poezie. (...)

B.: Dvs. aţi fost asistent la Universitatea din Oxford, v-a influenţat cumva poezia engleză?

F.B.: Citirea poeziei străine, consider eu, are importanţă doar ca şansă suplimentară în ce priveşte descoperirea unor viziuni şi metafore noi, abordarea unor teme, dar te formezi ca poet numai în arealul scriitorilor limbii tale. Prin ei, şi numai prin ei, ajungi să percepi nuanţe şi subtilităţi. Sunt un cititor avid al poeţilor de limba spaniolă. De aceea, în mine este mai prezent Luis Cernuda decît Kavafis, care mă încîntă, spre exemplu.

B.: Cînd l-aţi descoperit pe ultimul?

F.B.: În anul 1963, în versiunea superbă a lui Valente. Mi-a lăsat manuscrisul aşa, într-o doară, însă cînd i l-am întors m-a întrebat: ei, cum, ţi-a plăcut? I-am zis: este cartea ta cea mai bună. El a rîs. Kavafis tradus de Carles Riba este mai mediteranean, nu ştiu cum. În ediţia lui Riba n-au fost incluse poemele cu tematică homosexuală, dar să-l lipseşti pe Kavafis de aşa ceva, este mult de tot. Educaţia lui s-a format sub influenţa directă a grecilor alexandrini. Acest mare adevăr constituie, de altfel, punctul de rupere a lui Kavafis cu poezia occidentală, marcată atît de mult de religie. Din acest moment, începe să facă o poezie păgînă care vorbeşte cu naturaleţe, cu o naturaleţe ciudată, uneori.

B.: Există vreun poet anglo-saxon pe care l-aţi citit cu interes deosebit?

F.B.: Desigur, este chiar T.S. Eliot, mai ales cel din volumul Patru cuartete, deşi în Pămînt viran poetul descrie de profundis starea omului care a trăit într-o epocă teribilă. Cum rezistăm noi fără protecţia religiei şi alte proptele mai vechi. Eliot este un mare simbol al secolului XX.

B.: Ce-aţi evidenţia din poezia latino-americană?

F.B.: Ca cititor, gusturile variază. Îmi place mai ales Borges şi Cesar Vallejo, care e un poet extraordinar. Ultimul justifică uneori un poem pe de-a-ntregul doar cu un singur vers. Aceasta este diferenţa capitală dintre un poet de geniu şi unul mediocru. Primul atinge starea de revelaţie doar cu un vers. Celălalt îl ucide.

B.: Pe care dintre cărţile lui Vallejo le preferaţi cel mai mult?

F.B.: Spanie, îndepărtează acest potir de la mine.

B.: E cel mai revendicativ?

F.B.: Cu siguranţă. Nu importă tema pe care o abordează, ci modul de tratare a ei. Proiecţia lui Vallejo constă în faptul că, fiind un vanguardist, el este şi poetul metisajului. La modul nostru castellan de a simţi şi suferi, Vallejo vine cu ceva nou, din rîndul unei umanităţi care pînă la el nu avusese nici o voce. Astfel, poetul peruvian îmbogăţeşte limba spaniolă. (...)

B.: Cum vi se pare poezia de astăzi?

F.B.: Poeţii care ating vîrsta de 40 de ani, încep abia acum să se împlinească: Luis Garcia Montero, Felipe Benitez Reyes, Vicente Gallego sau Carlos Marzal, a cărui cea mai recentă carte cere un considerabil efort la lectură poate să te ducă la anumite confuzii. Dar sunt nişte poeme profunde, îmbibate de gînduri şi concepţii filozofice, şi, în acelaşi timp, foarte limpezi. Altfel spus, o carte de zile mari. (...)

B.: În fine, eterna întrebare: credeţi că poezia contemporană trece printr-o criză?

F.B.: Poezia n-a mizat niciodată pe marele public, poezia îşi are cititorii săi. I-a avut dintotdeauna, astăzi însă sunt mai numeroşi, fiindcă-s mai multe Universităţile şi diversele centre de educaţie. Scopul poeziei n-a fost mereu altul decît să facă viaţa omului mai bună. Să se bucure de ceea ce are. La ce bun i-ar trebui, de pildă, cărţile lui Lezama Lima?… Mai cu seamă pentru a călători prin locuri necunoscute.

B.: Vi se pare utilă polemica vizavi de poezie?

F.B.: Bineînţeles. Poezia face viaţa mai bună, noi devenim mai sensibili, cu simţul critic dezvoltat. Poezia ne învaţă să privim lumea mai clar. Seamănă cu pictura, aş zice eu: călătoreşti prin Italia, admiri peisaje pe care le vezi deja în muzeul El Prado, spre exemplu. Pentru ce ne serveşte educaţia? Dar banii? Ca să trăim mai bine, presupun eu. Omul vrea să se împlinească, să fie mai fericit, mai conştient, să trăiască mai intens şi să se pătrundă mai adînc de durerea aproapelui său. Pentru aceasta avem nevoie de  poezie.

Revista Babelia,

31 august 2002

Pădure în amurg

Această seară frumoasă, cu puţină lumină,

care planează peste pădurea Britaniei,

e timpul în Marea lui trecere.

                                      E timpul murind

în ochii mei liniştiţi,

contopindu-se cu timpul care se stinge.

Viaţa noastră, de fapt,

e o trecere naturală către moarte

e darul firesc de a fi, de a respira,

de a merge către neant.

Cu ochi liniştiţi, privesc pădurea

plină de graţie,

ca şi cum aş fi un suflu al ei;

e un noroc, căzut ca din senin la pieptul meu.

Dacă se împlineşte în om,

se va întîmpla de asemenea şi viaţa pe pămînt;

vecinătatea aceasta şubredă care-i realitate;

mai pe urmă va deveni spaţiu al întunericului,

totul va fi întuneric.

Privesc cu ochi vii întunericul selvei

şi-o fericire adîncă îmi încearcă inima;

în singurătatea sumbră,

apar nişte chipuri şterse.

Se conturează nişte fiinţe

care mă privesc cu dragoste,

cerîndu-mi să le însoţesc,

oferindu-mi cu căldură scrumul lor.

Înconjurat de negură, eu mi-am atins trupul

abia copt în spuză;

devenise aproape cenuşă.

Şi am simţit mai apoi că trupul meu, de fapt, se dizolvă.

Priviţi, cu cîtă bucurie,

vă zic că viaţa-i frumoasă.

Cu ochii senini

La această oră lividă de primăvară, către amurg,

după o proaspătă ploaie, florile

ies la iveală-n grădină

mai clar şi mai misterios;

aud căruţe în stradă, mai apoi tăcere,

simt cum mă răneşte singurătatea;

aud paşi şi voci care se pierd.

Undeva cîntă un tînăr. În ochii lui bănuiesc

iatacul luminii obosite,

plecarea acestei zile prea triste

şi glasul lui rătăcind în noapte.

Acum că sunt bleg, aş vrea

să întîlnesc chipul ce emană lumină,

să privesc cum se lasă noaptea peste

cîmpia dormindă,

să aud cum cîntă o pasăre cu

trilul ei inocent.

Acum cînd totul îmi scapă,

eu vreau să văd pasărea rîvnită,

să-i admir existenţa şi s-o reţin.

Cu ochii senini, eu mă iţesc la fereastră

ca să-l văd pe omul şi cîinele lui;

să văd puştii conversînd

şi balconul inundat de lumină.

Aud durerea surdă contra frigului gri

care se îmbulzeşte dincolo de clipele vieţii;

eu caut tipul ce emană lumină,

deşi poartă o moarte în sînge şi el.

Dar iată că puştii se împrăştie, balconul se stinge,

şi dispare în mrejele nopţii

individul însoţit de dulău.

Lucifer, îngerul

Eu nu m-am lăsat de lume.

Şi dacă Satan e carne,

eu îl iubesc pe Satan.

E îngerul cel mai frumos,

stăpîn pe sine,

fiindcă a ştiut să renunţe

la Dumnezeul său.

Rebeliunea lui,

el şi-o exercită în mine;

şi eu mi-o încerc pe a mea.

E noapte. Răsună muzica

în largul ei.

Temelia casei se cutremură,

şi noi intrăm înlăuntru.

Trupul meu, învins

de vîrsta inoportună,

se face păşune riverană,

o blîndă înserare. El paşte.

Şi eu, ca un şuvoi de raze,

pătrund în tinereţea

lui eternă,

devin frumos şi prihănit

precum El.

1