Puzzle

Era un puzzle imens. Îl asamblam pe parchet. Îmi ocupa tot centrul camerei. Imaginea reprezenta fotografia alb-negru a unei aniversări. Cu multă lume: bărbaţi, femei în toiul petrecerii, cu feţe diferite. Unele radiau de bucurie, altele, afişând o lejeră ebrietate, purtau amprenta unor stări incerte. Erau şi câteva feţe triste, una tragică chiar.

Fiecare faţă trebuia compusă din mai multe piese de puzzle. Lucram cu pasiune, cu frenezie chiar. Spaţiul vid de pe podea devenea tot mai mic. Ajunsesem să pun ultima piesă când am descoperit că s-a strecurat o eroare. Erau ochii unei femei din mijlocul mulţimii care mă privea drept în faţă. Ochii îi erau brutali, reci, în timp ce buzele îi schiţau un zâmbet. Corpul său era cuprins de o mişcare pasională, care accentua şi mai mult contrastul dintre privire şi celelalte elemente ale făpturii ei.

Am examinat mai atent fotografia, căutând adevăraţii ochi ai Femeii la o altă persoană. Mai întâi, am început să schimb piesele cu ochi, mai apoi pe cele cu guri şi nasuri. Peste un timp uriaşa fotografie a căpătat o cu totul altă expresie. Unele feţe posomorâte au devenit vesele, păstrând totuşi câte ceva din tristeţea anterioară. Câtorva invitaţi cu corpurile contorsionate, cărora le găsisem anterior nişte chipuri ce exprimau fie beţia, fie o stare de nebunie şi inconştienţă, le stătea foarte bine acum cu feţe serioase. Una din persoanele ce dansa pe masă cu braţele desfăcute şi căreia îi găsisem mai înainte expresia cea mai degajată şi mai plină de bucurie cu putinţă, acum primise o faţă care plângea în hohote. Şi toate se aranjau de minune din punct de vedere tehnic.

Mi-am zis atunci că este un puzzle cu sens dublu sau chiar triplu şi că are mai multe variante posibile. În acelaşi timp îmi spuneam că imaginea era totuşi o fotografie şi deci că atunci când a fost făcută a existat o singură imagine reală, originară. Şi dacă valoarea acestui puzzle era, să zicem, în a asambla cât mai multe variante posibile, vroiam să găsesc acea scenă iniţială, autentică ce fusese imortalizată de obiectivul aparatului. Dar lucrul nu era deloc simplu.

Cu toate că fotografia era clară şi toate feţele se vedeau bine, fotograful a surprins o scenă extrem de dinamică în care toată lumea se afla într-o mişcare continuă. Feţele participanţilor la aniversare reflectau această mişcare fizică generală în cadrul căreia fiecare trăia o gamă complexă de emoţii. Oamenii dansau, beau, îşi spuneau bancuri, bârfeau… Unii erau exaltaţi, alţii storşi de energie; erau persoane însoţite, altele veniseră singure la petrecere, în căutare de comunicare. Era imposibil să găseşti expresia adecvată a feţelor celor prezenţi pentru că nu era deloc clar dacă această mimică trebuia să exprime momentul pe care o persoană abia îl trăise sau cel prin care urma să treacă.

M-am uitat din nou la chipul Femeii de la început. Nu ştiam dacă expresia ei era legată de discuţia pe care o avusese cu colega din dreapta, sau de emoţia dansului pe care urma să-l înceapă cu bărbatul din stânga sa. Fotograful surprinsese exact acest moment când Femeia îşi schimba interlocutorul. Am încercat să-i deduc expresia, pornind de la alura celor două persoane de alături. Doamna, cu care Femeia vorbise, tocmai fusese chemată de un bărbat şi puteam să presupun că şi expresia feţei sale se schimbase. Iar bărbatul spre care Femeia se întorcea să danseze sfârşise de puţin timp dansul cu o altă femeie şi nu puteam să-mi dau seama dacă emoţiile pe care le exprima erau legate de Femeia cu care urma să danseze sau de cea de care abia se despărţise.

Am început să analizez feţele altor persoane din acest şir complex de relaţii şi acţiuni. Bărbatul care-o chemase pe doamna ce tocmai vorbise cu acea Femeie făcea parte, la rândul lui, dintr‑o companie aparte. Era vorba de un cerc de bărbaţi dintre care trei stăteau întorşi cu faţa spre mine, doi în profil şi doi cu spatele. Unul dintre cei care stătea cu spatele  se răsucise cu o clipă mai devreme pentru a o striga pe doamnă. Puteam să presupun că cineva din acel grup spusese un banc. Părea să fie aşa, dar aveam totuşi unele rezerve. Dacă reuşeam să stabilesc starea de spirit a întregului grup, în consecinţă aş fi reuşit să recompun expresia feţei bărbatului ce dorea să i se adreseze doamnei care vorbise cu prima Femeie, şi astfel aş fi putut să deduc şi expresia justă a acesteia.

Însă fotograful a surprins grupul cu câteva secunde mai târziu, atunci când reacţia generală era pe cale să se consume. Una din persoanele din grup care stătea cu faţa spre mine se ridicase de pe scaun, cea de alături îi spunea ceva la ureche vecinului, bărbaţii din profil se priveau complice, iar ultimul care stătea cu spatele se afla într-o poziţie incertă: intenţiona să se ridice sau să se aşeze. Chipurile membrilor grupului aveau ceva comun care putea fi reacţia la bancul auzit, dar în acelaşi timp feţele lor ar fi putut să reflecte şi ambianţa generală a serii sau să sugereze tendinţa fiecăruia în parte de a comunica cu alte persoane.

Pentru un moment am crezut că persoana care se ridicase de pe scaun îmi putea servi ca reper pentru a-mi confirma expresia bărbatului care chemase doamna, dar privind mai atent am văzut că starea lui putea fi determinată şi de alte două amănunte. Privirea lui era îndreptată în direcţia chelnerului care, fiind strigat din toate părţile, se dezorientase şi, pierzându-şi echilibrul, se pomeni într‑o poziţie cu totul bizară, în timp ce o mână a acestui bărbat atingea parcă involuntar fesele unei tinere doamne care se afla şi ea pe acolo.

Astfel am trecut în revistă zecile de feţe din fotografie, încercând să reconstitui sau mai bine zis să descopăr fizionomia autentică a fiecăreia, cea care ar fi corespuns momentului pe care îl trăia. Dar era imposibil. Felul de comunicare al oamenilor la această aniversare era foarte bizar. Fiecare invitat făcea parte dintr-un şir de mişcări, gesturi, reacţii şi nu era clar niciodată care era cauza adevărată a expresiei sale.

Atunci când găseam o situaţie în care două persoane vorbeau, ele numaidecât aveau atitudini diferite. Dacă prima era serioasă sau chiar tristă, cealaltă era bine dispusă. De parcă istoria povestită de unul din convorbitori nu îl privea deloc pe altul, sau de parcă din contra, acesta din urmă s-ar fi bucurat de nenorocirea pe care tocmai o auzea. Curios era faptul că cel ce povestea nu observa deloc că celui de faţă nu-i pasă şi continua să vorbească. Dacă găseam două persoane care ciocneau paharele, atunci numaidecât, în acest timp, fiecare privea în altă parte. Astfel am parcurs tot tabloul, om cu om şi situaţie cu situaţie, şi am ajuns iarăşi la Femeia de la care pornisem.

Mă aflam în faţa unei dileme: să consider această fotografie o ficţiune sau un document? Fără îndoială că fotografia este artă. Bineînţeles, cu unele precizări şi nuanţe. În linii mari fotografia se împarte în două categorii generale: cea artistică şi cea documentară. Nu mă refer la fotografia artistică trucată, modificată sau mizanscenată. În cazul dat nu aveam de a face cu o astfel de fotografie. Era o fotografie reală. Dar orice fotografie, chiar şi reală, este şi ea subiectivă prin prezenţa fotografului. El alege locul, momentul, unghiul imaginii. Lumina la rândul ei joacă un rol primordial în fotografie. Totuşi, fiecare fotografie poate fi considerată şi document prin simplul fapt că reflectă un moment concret din viaţă.

Dacă consideram fotografia ficţiune, analiza situaţiilor şi a comportamentului celor prezenţi ar fi rămas într-un cadru subiectiv, dacă o luam drept document, analiza ar fi depăşit acest cadru, trecând în unul social.

În anii studenţiei mele mă întâlneam sistematic cu un fost coleg de şcoală care îşi făcea studiile la o instituţie de fizică nucleară. Eu îi povesteam ce mai era nou prin lumea artei şi a literaturii, el mă ţinea la curent cu noutăţile şi curiozităţile din lumea fizicii. O dată mi-a povestit despre atom, electroni şi experienţele savanţilor cu dezmembrarea atomului pentru a descoperi tainele materiei. Electronul era accelerat în aparate speciale până la viteze inimaginabile, cu scopul de a i se urmări comportamentul. În faţa electronului erau puse nişte obstacole ce trebuiau să ajute la stabilirea unor legităţi de mişcare a acestuia. Paradoxul consta în faptul că nu a putut fi descoperită nici o legitate prin care să se prevadă traiectoria mişcării electronului. Electronul îşi alegea locul de trecere a obstacolului de fiecare dată în mod aleatoriu. Concluzia care rezultă de aici este că materia ar fi imprevizibilă în esenţa ei…

Incapacitatea de a reconstitui o imagine autentică mă îngrozea. Între mine şi fotografie se stabilise un fel de relaţie complexă, un dialog. Eu, asamblând puzzle-ul, încercam să-i atribui imaginii din fotografie sensul pe care îl vedeam eu; fotografia însă se opunea, propunându-mi o altă viziune a realităţii. În fond, eu eram cel care încerca să-i dea fotografiei o interpretare subiectivă şi nu fotograful. Incapacitatea mea de a reface documentul fotografic se explica prin faptul că părerea mea asupra situaţiei era diferită nu de cea a fotografului ci de aceea a realităţii din fotografie.

Şi dacă materia fizică este imprevizibilă în chiar bazele ei, înseamnă oare că şi comportamentul uman este la fel de imprevizibil? Materia nu are morală şi poate că nu are nici sens. Sensul şi morala sunt apanajul societăţii umane. Dacă există un sens al vieţii, oricare ar fi el, ar trebui în consecinţă să existe o logică a comportamentului uman.

Am reclădit piesele de puzzle în varianta iniţială. Tânăra care trecea  alături de bărbatul care îi atingea fesele avea o mână întinsă spre un alt bărbat. Corpul ei încordat ca o coardă gata să plesnească de plăcere şi extaz privea în gol. Chelnerul, care luneca desfăcându-şi braţele într-o mişcare ridicolă, avea o expresie cu totul neconformă poziţiei corpului. Ochii lui exprimau frică, gura - o grimasă de bucurie, iar corpul trăda o stare de disperare morbidă. În timp ce chelnerul se afla în această cădere liberă, cu excepţia bărbatului din grup, care încerca să o atingă pe tânăra exaltată, mai erau cel puţin trei persoane ce urmăreau această prăbuşire: o doamnă care sărea în sus asemeni jucătorilor de baschet atunci când marchează la coş, un domn care făcea o mină de parcă ar fi mâncat o lămâie întreagă dintr-o înghiţitură şi un tânăr care, valsând, îşi lăsase partenera într-un echilibru precar, pentru a-şi elibera braţele ca să aplaude chelnerul ce continua să cadă.