Acuzaţia de omor ritual (O sută de ani de la pogromul de la Chişinău)

De la deicid la infanticid

În termenii lui Ioan Hrisostom, din cauza "odioasei ucideri a lui Hristos", pentru evrei "nu este posibilă nici mîntuirea, nici indulgenţa, nici iertarea". În Evul Mediu, însă, acuzaţia de deicid începuse să-şi cam tocească colţii. Sigur că evreul era urît în continuare din acest motiv, dar era vorba cumva de un evreu abstract, un "evreu imaginar". Creştinului medieval îi era mai dificil să-l urască cu patimă pe "evreul real" – contemporan şi concitadin – pentru o execuţie, fie şi a lui Cristos, înfăptuită de "evreul imaginar" cu secole în urmă. Se pare că, după mai bine de un mileniu, chiar şi "crima crimelor", "uciderea lui Dumnezeu", începea să se prescrie. Deicidul devenea istorie, dacă nu chiar legendă.

În vederea înlocuirii sau a dublării acuzei de deicid, cea mai puternică învinuire adusă evreilor a fost cea de infanticid ritual. Eficienţa acestui tip de inculpare este evidentă. Din abstracţi, toţi termenii ecuaţiei devin extrem de concreţi. De data aceasta, pasămite, victima ar fi un copil, cunoscut de toată comunitatea. Ucigaşii n-ar mai fi nişte "evrei imaginari", care ar fi ucis "nu se ştie cînd" şi "nu se ştie unde", ci "evrei reali", care locuiesc "chiar în tîrgul nostru". În fine, ar fi vorba de o crimă, chipurile, "efectivă", şi nu de una legendară, înfăptuită într–un timp imemorial. Totuşi, acuzaţia de infanticid nu este complet autonomă. Ea se naşte din acuzaţia de deicid şi rămîne într-o relaţie ancilară faţă de aceasta, avînd menirea de-a o reactiva. Aşa se explică faptul că presupusa victimă ar fi, de regulă, un băiat (mai rar o fată), "crima rituală" ar avea loc în Vinerea Mare (cînd se comemorează moartea lui Isus), iar modus operandi ar relua, pasămite, unele elemente ale torturării şi crucificării lui Isus.

Compromiterea adversarului religios

De-a lungul timpului, nu numai evreii au fost acuzaţi că practică astfel de ritualuri sîngeroase. Era un mod infailibil de a compromite pe "celălalt", şi anume un adversar religios. În secolul al II-lea, chiar creştinii au fost învinuiţi de romani că ar practica omuciderea rituală. Acţiunea era motivată de faptul că pe atunci creştinismul (religio ilicita) era o sectă iudaică din ce în ce mai populară, deci din ce în ce mai periculoasă. Astfel de calomnii erau susţinute cu citate din evanghelie: "De nu veţi mînca trupul Fiului omului şi nu veţi bea sîngele lui, nu veţi avea viaţă în voi" (Ioan, 6, 53). Peste doar cîteva secole, înşişi creştinii au început să folosească astfel de acuzaţii, îndreptîndu-le împotriva propriilor adversari.

Evreii au fost principalele victime ale acestor calomnii. Legenda infanticidului practicat de evrei a fost cea mai puternică, a durat cel mai mult (secolele XII-XX) şi a avut cele mai sîngeroase urmări. Poveştile cu evrei care ar fura copii creştini, i-ar ucide în mod barbar şi le-ar folosi sîngele la prepararea azimei pascale au dat naştere în Europa unor adevărate psihoze colective. Psihoze care au ridicat nivelul antisemitismului la cote paroxistice şi care au generat procese inchizitoriale, execuţii, arderi pe rug, dar şi masacrarea şi expulzarea unor întregi comunităţi evreieşti.

Cea mai veche atestare documentară medievală de acuzare şi condamnare a unor evrei pentru delictul de infanticid ritual şi de hemofagie datează din 1144 (Norwich, Anglia). Acesta a fost doar fitilul bombei. Spiritul anti-iudaic al cruciadelor a creat atmosfera propice unei uriaşe deflagraţii în toate ţările vest-europene. Procesele, expulzările şi pogromurile avînd acest tip de motivaţie s-au ţinut lanţ pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea în toată Europa de Vest. Fenomenul scăpase de sub control, astfel că s-au simţit obligaţi să intervină mai mulţi împăraţi (Frederic II, de pildă) şi papi (Inocenţiu IV, Grigore X). "Este complet falsă credinţa unor creştini – spunea Grigore X în 1272 – că evreii ar omorî în taină băieţi creştini şi ar aduce ca sacrificiu inima şi sîngele lor. Legea evreilor le interzice în mod expres să aducă sacrificii şi să consume sînge. Ei nici măcar nu au voie să consume sîngele animalelor".

În secolele XII-XV s-au produs mai multe valuri succesive de expulzări şi migrări în masă ale evreilor dinspre vestul şi centrul Europei către est. Legenda infanticidului ritual a migrat şi ea pe creasta acestor valuri. Inculparea evreilor pentru delictul de omor ritual s-a deplasat treptat spre răsărit, astfel că în secolele XV–XX manifestări de acest gen sînt atestate cu predilecţie în centrul şi apoi în estul Europei.

"Omor ritual" în Ţările Române

Acuzaţiile de infanticid ritual în spaţiul românesc sînt înregistrate relativ tîrziu, dar sincron cu restul zonei est-europene: în secolele XVIII-XIX. Adesea, astfel de incriminări erau urmate de tulburări violente. În 1710, de pildă, la Tîrgu Neamţ au fost linşaţi 5 evrei şi puşi în lanţuri alţi 22, pe motiv că ar fi ucis un copil creştin: "căci le trebuie lor sînge de Paşti". Este cea mai veche atestare documentară a unui astfel de caz în arealul românesc. Văzînd că violenţele asupra lor sînt gata să ia amploare, evreii au trimis soli la Iaşi, la Dimitrie Cantemir. Domnitorul a trimis la faţa locului doi oameni de încredere. "Oamenii veniră şi cercetară şi căutară bine şi văzură că fals şi neadevărat e", se consemnează într-un document din epocă. S-a stabilit ca "evreii să fie sloboziţi", iar călugărul care a înscenat aşa-zisul omor ritual "să fie pus în casa de nebuni în tot timpul vieţii sale".

În 1726 a avut loc o inculpare similară a evreilor din tîrgul basarabean Oniţcani (Orhei). S-a spus atunci că "bezzaconicii jidovi" ("evrei fără de lege", cum i-a numit Ion Neculce în Letopiseţ) ar fi "furat în ziua Paştilor un copil ăcreştinî, cam de cinci ani" (Cronica Ghiculeştilor). "Sîngele ăbăiatuluiî l-au împărţit, punîndu-l în butoiaşe, şi l-au trimis marelui haham din Cracovia şi hahamului din Dubăsari." Procesul înscenat celor patru evrei învinuiţi a avut loc la Iaşi, fiind condus cu mare zarvă de însuşi domnitorul Mihai Racoviţă, care a încercat să-i şantajeze pe evrei şi "să-i păgubească de bani", scrie cronicarul. Pînă la urmă, inculpaţii au fost achitaţi. "Din pricina lăcomiei sale de bani", se scrie în Cronica Ghiculeştilor, lui Racoviţă Vodă "i-a sosit mazilirea" de la Istanbul, imediat după încheierea farsei judiciare. Întregul eveniment a avut un puternic impact asupra societăţii, astfel că povestea a fost reluată în nu mai puţin de trei cronici moldoveneşti din secolul al XVIII-lea.

În vremea domniilor fanariote astfel de evenimente au avut loc mai mereu în Ţările Române. Studiind această epocă, Pompiliu Eliade scria următoarele în 1898: "Lumea le pune în seamă ăevreilorî tot soiul de lucruri ciudate: în săptămîna Paştelui evreiesc şi în săptămîna Paştelui creştin, oamenii îşi ţin copiii închişi în casă, de teamă că evreii să nu-i fure şi să le sugă sîngele, ca să-l pună în «azima» lor; şi, dacă se întîmplă vreodată să dispară vreun copil, întreaga populaţie cere sus şi tare ca toată evreimea să fie supusă la cazne".

Masacrul din Galaţi

În secolul al XIX-lea, în oraşe din Moldova (Iaşi, Roman, Galaţi, Bacău, Piatra Neamţ ş.a.), sînt atestate cele mai multe acuzaţii de acest gen, cu urmările cele mai grave. Tulburările violente de la Galaţi, care au avut loc de Paşte în 1859, sînt simptomatice: au fost înregistraţi morţi şi răniţi, au fost distruse sinagogi, au fost arse sulurile Legii, au fost devastate casele şi prădate prăvăliile, iar autorităţile, în loc să pedepsească pe instigatori, i‑au arestat pe evrei. Bancherul Rothschild însuşi a intervenit pe lîngă Cuza Vodă, cerînd protecţie pentru evreii din Galaţi.

Îngrozit de aceste evenimente şi neştiind ce să apere mai întîi, "pe hebreii masacraţi în pămînt român sau onoarea proprie a românilor", cărturarul Ion Heliade-Rădulescu scria următoarele într-un articol intitulat "Masacru din Galaţi": "Populaţia află pretext de pradă, de ucideri şi de cele mai neomenoase crime; mulţi hebrei fură ucişi şi mai mulţi vulneraţi şi bătuţi, casele hebreilor toate violate şi prădate. Două sinagogi sparte şi despuiate, vasele cultului, Legea sau Tora călcate în picioare. Hebreii nu manîncă la copii în Englitera, nu în Franţa, nu în Germania, nu pe nicăiri, pe unde oamenii începură a deveni oameni. Pe unde mai sînt acuzaţi de asemenea neomenoasă faptă? Pe acolo pe unde popolii mai sînt încă barbari sau demi-barbari. Hebreii, iar o zicem din convicţia noastră cea mai intimă, nu sînt şi nici n-au fost vreodată popolul sau naţia care să manînce la oameni sau la copii de oricare stirpe sau credinţă; în religia lor nu se află asemenea precept inuman şi barbar; stirpea lor din origine n-a fost stirpe de sălbateci şi antropofagi. Din contra."

 "Nici însuşi în Rusia hebreii nu mănîncă la copii", scria Ion Heliade-Rădulescu în 1859. Cărturarul român se înşela, pentru că în Rusia, în secolul al XIX-lea şi chiar în primele decenii ale secolului XX, se credea că evreii practică infanticidul ritual. Acesta a fost, de altfel, motivul declanşării pogromului din 1903, de la Chişinău (pe atunci, în Rusia ţaristă) şi a procesului intentat lui Mendel Beilis, în 1911–1913, la Kiev.

Pogromul de la Chişinău

Se consideră că autorul moral al pogromului de la Chişinău este politicianul de extrema dreaptă Păvălachi A. Cruşevan. Acesta era un moldovean rusificat, care de cîţiva ani – prin intermediul ziarului său Bessarabetz ("Basarabeanul") – susţinea o întreagă campanie pentru expulzarea şi extermi­narea evreilor din zonă. Cruşevan l-a invitat la Chişinău chiar şi pe parlamentarul român ultranaţionalist A.C. Cuza, profesor la Universitatea din Iaşi, care a ţinut mai multe conferinţe incendiare, în care şi-a prezentat doctrina antisemită. Amîndoi au proclamat că masacrul va avea loc de sărbătoarea Paştelui, la 6-8 aprilie 1903. Într-adevăr, ziarul lui Cruşevan a anunţat chiar înaintea Paştelui că în tîrgul Dubăsari, pe malul Nistrului, evreii ar fi comis un omor ritual asupra unui băiat creştin. Simptomatic este faptul că nu au reactionat masele din Dubăsari, ci cele din Chişinău şi din împrejurimi (incitate în prealabil), care au năvălit înarmate în cartierele evreieşti. Îngrijorat de cursul evenimentelor, marele rabin din Chişinău a cerut episcopului creştin să nege în mod public zvonul absurd. Dar "acest înalt preot – scria un ziarist rus – a declarat public că el însuşi crede în povestea că evreii folosesc sînge de creştin în scopuri rituale". Episcopul a turnat astfel gaz peste focul pogromului. La rîndul lor, soldaţii nu au intervenit, pe motiv că guvernatorul ar fi "aşteptat ordine" de la ţarul Nicolae al II-lea şi nu le-ar fi primit, iar poliţiştii, în loc să ia măsuri de protecţie a evreilor, le indicau răzvrătiţilor casele în care aceştia locuiau. Evreii s-au trezit complet abandonaţi în faţa maselor isterizate. Urmările au fost pe măsură: 50 de morţi, sute de grav răniţi, 800 de case şi 600 de prăvălii distruse şi prădate etc.

Mai mulţi scriitori ruşi (Lev Tolstoi, Maxim Gorki, V. Korolenko ş.a.) au adoptat o poziţie publică vehementă împotriva celor responsabili de producerea pogromului. Poemul Oraşul măcelului, scris imediat după pogrom de poetul odessan Haim Nahman Bialik, nu deplîngea nici violenţa oamenilor simpli, nici indolenţa autorităţilor, ci pasivitatea şi resemnarea evreilor. "Ce vor aceste umbre pe zid?", se întreabă Dumnezeu în poemul lui Bialik. "De ce îşi întind mîinile către mine? / Nu are niciunul un pumn?" (Pun între paranteze faptul că scriitorul-reporter F. Brunea-Fox a preluat şi el acelaşi titlu, Oraşul măcelului, atunci cînd a scris o carte despre pogromul legionar de la Bucureşti, din ianuarie 1941). Pogromul din 1903 de la Chişinău i-a şocat pe evreii din această parte a continentului, intensificînd emigrarea lor spre America, Europa de Vest şi Palestina. "Sionismul este fiica antisemitismului", constata Adolphe Stern în 1910, preluînd o idee a lui Theodor Herzl.

Cei care au rămas pe loc au înfiinţat şi organizat unităţi evreieşti de autoapărare. A fost un act care a declanşat un proces istoric, de modificare a mentalităţii de veacuri a evreilor. Un episod dintr-o povestire autobiografică (Prima dragoste), scrisă prin anii ’20 de prozatorul Isaac Babel, este simptomatic în acest sens. În timpul pogromului din 1905, desfăşurat la Nikolaev pe Bug, copilul de 11 ani îşi priveşte cu umilinţă tatăl tîrîndu-se în genunchi şi cerşind milă în noroi, la picioarele calului unui ofiţer cazac. Bunicul fusese ucis, iar prăvălia tatălui devastată. Închizîndu-şi ochii, copilul se imaginează făcînd parte dintr-o grupare evreiască de autoapărare, trăgînd cu puşca în pogromişti.

Prin organizarea, după 1920, a forţelor de apărare din Palestina (Haganah), ca şi prin revolta din 1943 a evreilor din ghetoul varşovian, această nouă mentalitate şi-a dat adevărata măsură. În România, primele unităţi evreieşti de autoapărare care şi-au dovedit eficienţa au fost cele organizate în cartierul evreiesc din Bucureşti în timpul tulburărilor din noiembrie 1918.

Supravieţuiri în spaţiul politic

După pogromul de la Chişinău, în spaţiul românesc nu au mai fost înregistrate tulburări sîngeroase sau procese juridice avînd ca motiv acuzaţia de omor ritual. Totuşi, mai ales în perioada interbelică, această legendă şi-a continuat cu oarecare succes destinul în cărţile, articolele sau discursurile unor publicişti şi politicieni români de extrema dreaptă. Timp de secole, stereotipul se întipărise prea puternic în mentalitatea populară pentru a nu fi fost speculat în scopuri politice.

În 1922, ziarul Apărarea Naţională – editat de A.C. Cuza şi Nicolae Paulescu – publica în fiecare număr "cazuri autentice" de omor ritual practicat de evrei de-a lungul secolelor. Concluzia cu care s-a încheiat acest serial a fost următoarea: "Sînt nenumărate alte cazuri dovedite şi descrise de autori pe baza mărturiilor contemporane. Aproape la toate se dovedeşte acelaşi lucru: omorul se săvîrşeşte în mod barbar, victima e chinuită, de cele mai multe ori imitîndu-se chinuirea lui Isus Cristos, sîngele victimei se scurge în vase şi e întrebuinţat la tot felul de rituri sălbatice. Aceste spicuiri din istorie le-am putea duce la infinit". Tot atunci, aceiaşi oameni au reeditat cartea Înfruntarea jidovilor (1803), scrisă de un pretins rabin convertit, care, chipurile, "demonstra" autenticitatea infanticidului practicat de evrei. Pe această temă, deputatul evreu Adolphe Stern a rostit în 1922 o interpelare în Parlamentul României. Peste zece ani (1932), parlamentarii evrei au protestat din nou împotriva acuzaţiei de infanticid ritual, adusă evreilor de A.C. Cuza în ziarul ieşean Curentul studenţesc, editat de Asociaţia Studenţilor Creştini, condusă de C.Z. Codreanu.

Presupusele cazuri de "omor ritual" practicat de evrei n-au fost – pentru Nicolae Paulescu – numai autentice "spicuiri din istorie", dar şi o metaforă a "sugrumării" românilor de către "o rasă infamă de răufăcători". Încercînd să-i convingă pe cititorii aceleiaşi publicaţii (Apărarea Naţională) că "expulzarea jidanilor ădin Româniaî se impune în mod imperios", Paulescu scria în 1923 că "puii de jidani", "lipitori umflate de sînge românesc", vor ca "românii să moară pe tăcute (ca în omorul ritual)". Aceeaşi metaforă, centrată pe imaginea evreului ucigaş şi hemofag, se regăsea frecvent în marşurile legionarilor români: "Priviţi cum ghiarele lui Iuda / Adînc se-nfig în trupul meu, / Priviţi cum sîngele meu curge, / Priviţi cum jidovii mi-l beu!".

O atitudine insolită a avut Nae Ionescu, în prefaţa romanului De două mii de ani…, al lui Mihail Sebastian, publicat în 1934. Filozoful admite că povestea cu "omorul ritual" practicat de evrei e doar "un basm". "Dar de ce se plîng evreii?", se întreabă el retoric. Oare nu au existat basme similare referitoare la creştini? "Şi evreii nu au ei oare nici o vină, n-au avut ei nici un rol în răspîndirea acestor basme? Iată dară, istoria nu face decît să se repete". Trecînd peste faptul că nu evreii, ci romanii au pus pe seama primilor creştini astfel de "basme", rămîne cinismul de care a dat dovadă Nae Ionescu în acest paragraf şi în toată prefaţa. Într-un fel, Sebastian i-a răspuns lui Nae Ionescu chiar în volumul pe care acesta l-a prefaţat: "Ce i-aş reproşa antisemitismului, înainte de orice, – afirmă protagonistul romanului – ar fi lipsa lui de imaginaţie: «masonerie, cămătărie, omor ritual». Şi pe urmă? Vai cît e de puţin! Vai cît e de sărac!"

În ţările comuniste, după Holocaust

Pe lîngă acuzaţia de folosire a sîngelui în scopuri rituale, o serie de alte aspecte (felul special în care sînt tăiate animalele la evrei, cu interdicţii rituale în privinţa sîngelui, precum şi alte norme legate de mîncarea cosher) au făcut din "evreul imaginar" o fiinţă suspectă. La acestea se adăugau legendele privind evreii care infestează fîntînile, doctorii evrei care-i omoară pe creştini, cîrciumarii evrei care otrăvesc băuturile etc. etc. Este o întreagă mitologie, ceţoasă şi confuză, creată timp de mai multe secole, care făcea din evreu un tip suspect, asociat cu infanticidul ritual, hemofagia, vampirismul, canibalismul, obiceiuri culinare stranii, murdăria, microbii, sînge infestat, otravă, crimă, vrăjitorie, ritualuri demonice etc. Cu un astfel de "portret–robot", despre evreu se poate spune orice şi oamenii simpli vor crede. Aşa se explică tenacitatea şi vitalitatea extraordinară a legendei privind omorul ritual.

Sînt multe stereotipuri mentale asociate portretului "evreului imaginar". Dar parcă nici unul nu este atît de înrădăcinat şi de longeviv. Este o prejudecată care nu-şi schimbă aproape deloc coordonatele esenţiale (se adaptează doar), cu toate că traversează epoci şi civilizaţii complet diferite: de la Anglia medievală (1144) pînă la România post-comunistă (1996). Şi parcă nici un stereotip nu este atît de eficient, atît de brutal şi generator de atîta ostilitate. Pentru că, una este să crezi şi să spui despre evrei că sînt paraziţi şi speculanţi, că sînt murdari şi urît mirositori, că sînt aroganţi şi îi dispreţuiesc pe creştini, că sînt laşi şi trădători de ţară, că le plac banii şi că încearcă să conducă lumea cu ajutorul lor etc. şi alta este să crezi şi să spui despre ei că fură copii creştini şi îi omoară pentru a le folosi sîngele în scopuri rituale. Nici o superstiţie legată de evrei nu este atît de abominabilă şi, în acelaşi timp, atît de concretă. Inventatorul acestei "bombe emoţionale" a fost un geniu al răului. Pentru că este un tip de acuzaţie care declanşează întotdeauna şi instantaneu o isterie colectivă antisemită, o imensă cantitate de emoţie ostilă evreilor, care în cele mai multe dintre cazuri se manifestă cu agresivitate maximă. Nu este de mirare faptul că de-a lungul secolelor majoritatea acuzaţiilor de infanticid au fost urmate de sîngeroase pogromuri antievreieşti.

Ceea ce poate să ne mire însă este faptul că acest pervers mecanism social a funcţionat anacronic, la jumătatea secolului XX, imediat după imensa tragedie a Holocaustului, în ţări din estul Europei în care se constituiau regimuri politice de stînga. După ce fuseseră ucişi milioane de evrei, este incredibil faptul că abia întorşi acasă din lagărele naziste mulţi evrei au fost linşaţi în urma unor acuzaţii de infanticid ritual, adesea instrumentate de activişti comunişti. În perioada 1945–1948, circa 2.000 de evrei au fost victime ale pogromurilor în ţările Europei comuniste (Polonia, Ungaria, Slovacia). Zvonuri privind "omorul ritual" practicat, chipurile, de evrei au circulat şi în România postbelică (la Iaşi, de pildă, în 1946), dar nu sînt atestate mişcări violente.

Păreau să fie ultimele folosiri ale acestei diversiuni politice. Europa părea să se scuture definitiv de acest coşmar, început în vestul extrem şi terminat în estul extrem al continentului.

În România post-comunistă

Şi totuşi, legenda omorului ritual a supravieţuit în diferite forme pînă în zilele noastre în unele ţări est-central europene, precum Austria, Cehia, Ungaria, Polonia, România etc. Din cînd în cînd, vreun politician psihopat sau vreun publicist în căutare de subiecte senzaţionale reînvie în România de azi fantoma "omorului ritual" pe care l-ar practica evreii. În primii ani ai epocii post-comuniste (1990-1992), revistele cu program ultrana­ţionalist şi xenofob (de tip România Mare, Europa ş.a.) făceau adesea trimiteri la această legendă.