De la Astfel la Altfel

În pluralismul ei gregar, Omenirea mai acceptă ca destul de multă populaţie să creadă cu ancestrală naivitate că chiar după unu vine doi, după acesta chiar urmează patru etc. Însă prin reprezentanţii săi cei mai lucizi şi relativ perspicace lumea  îşi dă totuşi seama că atare abordare a ordinii şi organizării cosmologice, că această "exactitate", legitate sau, poate, fatalitate, e doar una din posibilităţile... posibile, dintr-o infinitudine de şanse, pseudoordini, aritmetici, geometrii etc. E o relativitate extrem de permisivă pentru părelnice însăilări de simetrii, orânduiri, clasificări. Vorba (uşor modificată/parafrazată, poate) lui Velimir Hlebnikov: "Există o oarecare Mulţime, o infinită multitudine de caracter durativ (adică infinit – n.m.) ce se tot modifică încontinuu". Ceea ce ne este ca şi cum cunoscut deja, sistematizat, încadrat de noi în scheme, categorii, statistici, reglementări n-ar fi decât "esenţa unei particule" (Hlebnikov), a unei dezvăluiri întâmplătoare a ceva infim din Totuumul general, singular, a durativei pluralităţi întru infinită diversitate. E drept că poetul şi filosoful cubofuturist mai opina că, în egală măsură, ceea ce se consideră "esenţa unei particule" (суть части) ar putea fi şi un şir de lapsusuri accidentale (случайные обмолâки), erori de interpretare şi înţelegere de către om a Totuumului; erori de viziune asupra Întregului Universal; Totuumului care "a ridicat capul său leonin şi priveşte spre noi, însă gura lui e strâns închisă", precum mai scria Hlebnikov. Şi dat fiind că multe cauzalităţi  intercomunică, ba chiar se influenţează mutual, reiese că, la rândul nostru, putem fi retro-modelaţi de ceea ce am fasonat noi înşine cândva; să zicem, influenţaţi întru personalizare chiar de teoriile şi legităţile dialectice pe care ni s-a părut că le-am descoperit ca obligatorii în concordanţă cu Adevărul, ceea ce, de fapt, nu e decât o parte componentă a iluziei generale, concluzie la care ajunsese celebrul filosof francez Henri Bergson care susţinea că noi înşine suntem "modelaţi artificial după imaginea unui univers nu mai puţin artificial", pentru a continua: "Nu înţeleg prin aceasta că însăşi categoriile generale ale gândirii noastre sunt chiar cele ale ştiinţei, că marile drumuri trasate de simţurile noastre prin continuitatea realului sunt cele prin care va trece ştiinţa, că percepţia este o ştiinţă care se naşte". Prin urmare, pornind de la neîncrederea faţă de artificialitatea vizată de Bergson, e de presupus că un alt meşter, sau alţi maeştri ar fi edifica altfel, artificialul presupunând eventualitatea variantelor, revizuirilor, refasonărilor etc. Implicit deducând,    se poate admite că ştiinţa lumii, metodele ei de cercetare şi sinteză ar fi putut merge (şi) pe alte căi (din atâtea posibile!), decât cele cunoscute până în prezent, oferindu-ne sisteme matematice, filosofice inedite etc. despre alcătuirile materiei, cosmosului ca atotcuprinzătoare dominare a relativităţii, proteică ad infinitum, ca variantă a unui "altfel" de iluzie asupra întocmirii structurale a cosmo-naturii ce ar putea fi "ca din altă lume", generându-ne impresia de domeniu al "unor senzaţii necunoscute" – deci, noua (tăinuita-ne deocamdată) posibilitate sau (doar) iluzie (de posibilitate) Hlebnikov o presupune ca eventuală metamorfoză imprevizibilă, "exact cum prin continuă transformare a cercului se poate obţine un triunghi, iar triunghiul, la rându-i, supus unui şir de remodelări, ajunge a da un octagon; cum dintr-o sferă în spaţiul tridimensional se poate obţine un ou, un măr, un corn, un butoiaş. Exact aidoma există anumite mărimi, variabile, independente, transformarea cărora dă senzaţia unor diverse succesiuni (...) ce trec unele în altele", ceea ce şi creează impresia de "altă lume" (nu obligatoriu... de apoi...), prin urmare – şi impresia de altfel de plasare, organizare, clasificare, reprezentare, rânduială etc.; chiar a unei altfel de "dialectici" a realiilor în infinitudinea potenţialităţilor de sistematizare (pe nou).

Comentatorii acestei opinii/ipoteze au remarcat că, în atare regim de gândire topologică netradiţională, poate că uşor fantezistă, stimulată, bineînţeles, şi de liberalismul intrinsec al imaginaţiei (metaforei), Velimir Hlebnikov a anticipat teoria relativităţii ce implică legătura dintre spaţiul tridimensional şi timp drept o nouă dimensiune, din care rezultă continuumul cvadridimensional. Şi această "ipoteză de lucru şi de creaţie", să-i zicem aşa, făcând parte din multiplele sale preocupări ce se încadrau nu doar unei filosofii (sau viziuni) personale asupra limbajului (ca potenţialitate logodinamică), ci şi abordării problemelor sensului şi metodei în strădania de a percepe sau doar de a-şi imagina natura, esenţa Universului, chiar dacă acestea n-ar fi decât nişte mitologeme originale proprii, precum menţiona un exeget american.  Cel puţin în anumite cazuri extraordinar de impresionante ca rezultate cu care s-au soldat, excepţionalul Velimir Hlebnikov a spulberat eventualele supoziţii de mitologeme, fie şi atunci când, simţind cum îi adie în faţă "respirul dinainte-de-vremi", se simte în stare a prezice cursul istoriei umane, făcând unele previziuni cu adevărat şocante, dacă n-ar părea chiar fenomenale prin consecinţele lor, cum i se întâmplă în 1912, când se întrebă dacă "nu e oare cazul să aşteptăm în 1917 căderea statului?" Reia ipoteza (bizară, curajoasă sau altcumva, totuşi?) peste doi ani, făcând public un registru  cu datele eventualelor prăbuşiri ale marilor  imperii. În dreptul anului 1917, în loc de numele vreunui mega-stat concret, menţionează doar: Oarecare. Dar e clar ce avea în vedere, dat fiind că nu peste mult timp îi expediază lui A. Narîşkin, ministru în guvernul rus, respectiva Schiţă  în care îl prevenea de iminenta cădere a impilatoarei ctitorii opresive ţariste.

Astfel, nu sunt de neglijat nici presupunerile celebrului poet şi savant că această lume  (a noastră), ca întemeietoare de doctrine ştiinţifice, şi explicată într-o anumită măsură (şi într-un anumit mod doar!) de ştiinţă ar putea fi dezvăluită în infinit număr de variante alternative, completări, reformulări... Cu atât mai mult că astăzi nu mai sunt considerate ca erezie tentativele de a cerceta (sau numai a intui) dincolo de pozitivismul ce lasă a se întrevedea structuri, scheme, arhitecturi teoretice, constituiri simetrice, explicabile din unghiurile de apreciere (nu şi unghiuri de vedere, pentru că de multe ori nu se vede mare lucru...) ale unor legităţi,  încercându-se a opera cu o înţelegere (sau mai multe modalităţi de a înţelege) neconvenţională  (tocmai) a rolului convenţiei în explicarea a ceea ce se numeşte ştiinţă şi a posibilităţilor depăşirii (anume) a acestei ştiinţe ca stadiu de inteligenţă perceptiv-apreciativă a fiinţei umane, spre a se ajunge la altfel de ştiinţe, la variante în succesiune de provizorate (poate) când se (tot) merge de la simplu la mai complicat, de la astfel la altfel. Tentativa reorientărilor, nu obligatoriu categorice, nu e una aberantă, deoarece, precum constata o altă mare minte a lumii, Hans-Georg Gadner, eforturile filosofiei, deci şi ale ştiinţelor ce o inspiră, se disting de tradiţia clasică "prin faptul că nu reprezintă urmarea directă şi neîntreruptă a acestei tradiţii", în toate "insinuându-se" conştiinţa diferenţelor reale sau şi mai accentuate, eventual, în viitor care ne separă de canoanele ca şi cum constituite, operaţionale în sistemele de instruire contemporane. Şi mai categoric şi explicit fusese magistrul Edmund Husserl, concluzionând că: "Toate ştiinţele pozitive sunt ştiinţe în sensul unei naivităţi transcendentale. Ele cercetează unilateral, fără să înţeleagă integral, rămânându-le ascunse unităţile reale ale cunoaşterii şi experienţei vieţii". Ar reieşi că ştiinţele (noastre) pozitive ar funcţiona doar într-o variantă parţială, dând o imagine deformată a adevărului (incomplet şi el), un randament entropic (informaţional) aproximativ. În fond, trebuie să credem că respectivele ştiinţe pozitive nu reprezintă decât serioasele mărginiri ale unor posibile ştiinţe autentice, "complete", mai obiective, mai cuprinzătoare/pătrunzătoare. Tot Husserl menţiona că "empirismul poate "să fie depăşit" doar prin empirismul cel mai universal şi consecvent, care în loc de experienţa "limită" a empiricilor pune conceptul de experienţă în mod necesar lărgită, anume intuiţia originară în care toate formele ei (...) îşi află îndreptăţirea, ca modalitate şi formă, prin analiza fenomenologică".  Depăşirea n-ar fi obligator să impună schimbarea potenţialului generator de fapte în lumea noastră, ci să ceară modificare de optică, principii, metode, sisteme, complexitate – prin extindere (şi cu ajutorul intuiţiei), re-cercetare, re-sistematizare a angrenajului "făptuitor, cunoscător, modelator", pentru a-i descoperi alte legităţi – lui, şi prin intermediul lui – alte legităţi cosmologice, deci şi noi posibilităţi de randament ce ar duce la rezultate diferite de cele cunoscute, în variantele lor "incomplete, artificiale, arbitrare…" În consecinţă, s-ar putea desluşi (prin dovezi "ştiinţifice") că legile lui Pitagora sau Newton, Lobacevski sau Einstein ş.c. nu sunt  decât posibile variante, "primele, de maculator", funcţionale numai până la un anumit punct de avansare a intelectului uman, dincolo de care îşi pierd valabilitatea, autoanulându-se, de aici încolo operând sau cu variante "superioare", sau chiar cu alte şi altfel de "ştiinţe" (de tot… felul). În conformitate cu ipoteza (de lucru) a domnului Husserl, magistrul domnului Heidegger, conform căreia: "Dacă facem să se schimbe lumea faptică în orice altă lume de cunoscut, atunci se schimbă, fără îndoială, totodată şi această relativitate la subiectivitatea conştiinţei". Eu unul chiar presupunând că relativitatea  subiectivităţii (ce dublet şi, posibil, duplicitate (neloială) !) conştiinţei umane ar putea fi chiar indirecta şi provizoria definiţie generală a ceea ce credem noi că e ştiinţă fundamentată cu/în toate tratatele, enciclopediile şi creierele umane sau electronice etc. Presupun, însă nu insist. Pentru că ea nici nu e cât de cât importantă în raport cu marea ispită a eventualităţii că dincolo de ceea ce noi, astăzi (acum şi astfel... – pentru ca să fie tacâmul deplin...) înţelegem şi apreciem drept apodictic (aporetic! de asemenea) universal, drept invariante, în sfera de configurare crono-spaţială există un număr infinit de potenţiale variaţii, deocamdată inimaginabile chiar, care ar putea sta la baza altor "sisteme ştiinţifice", diferite de cel căruia i se supune, implicit, până şi acest mod de a organiza limbajul în un atare modest context eseistic, precum e (şi) prezentul.

1