Alexandru-Florin Platon: 'Cînd este vorba de memoria colectivă... acceptarea diversităţii şi a pluralismului nu este cîtuşi de puţin uşoară'

Vitalie Ciobanu: - Stimate domnule Alexandru-Florin Platon, sunteţi unul dintre cei mai vechi colaboratori ai Contrafort-ului, mai mult, pot spune că nu aţi lipsit din nici un număr al revistei – situaţie unică printre autorii noştri. Cu toate acestea abia acum, la numărul 100, se întâmplă, iată, să avem prilejul unui dialog cu Dvs. Cititorii noştri din Basarabia vă cunosc din cronicile publicate în pagina "cartea de istorie", însă nu ştiu mai nimic despre Florin Platon cel din afara acestei rubrici. Aţi primit de curând titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres din partea Franţei. O dată cu felicitările cordiale pe care vi le adresăm pentru această înaltă apreciere, vă rugăm să ne vorbiţi despre formaţia şi activitatea Dvs. profesională, în ţară şi în străinătate, să ne "divulgaţi" resorturile unui traseu atât de spectaculos.

Alexandru-Florin Platon: - "Traseul" căruia îi spuneţi, cu atîta amabilitate, "spectaculos" este, de fapt, normal, prea normal aş spune. Înainte, însă, de a-l rezuma, nu pot să nu mă întreb, stupefiat, cum a trecut, atît de repede, timpul, încît să ajung, iată, "unul dintre cei mai vechi colaboratori" ai Contrafort-ului? Îi datorez acest lucru Doamnei Mariana Codruţ, care m-a invitat să scriu prima cronică în revista voastră (de fapt: a noastră), pe vremea cînd nu ştiam unii de alţii şi nici nu bănuiam cît de longevivă (totuşi!) va fi publicaţia pe care vă pregăteaţi s-o tipăriţi. Îi sînt şi astăzi recunoscător pentru şansa pe care mi-a oferit-o, după cum vă mulţumesc vouă pentru că mi-o reînnoiţi număr de număr. Nu ştiu ce şi cît înseamnă prezenţa numelui meu în paginile Contrafort-ului (sînt realist, după cum vedeţi!). Pentru mine, însă, ea a fost şi rămîne extraordinar de importantă. Voi spune altădată de ce, dar voiam să afirm răspicat acest lucru. Revenind, acum, la parcursul meu profesional, trebuie să vă spun că nu m-am gîndit vreodată să fac, în viaţă, altceva în afară de istorie (am cochetat cîteva luni, adolescent fiind, cu...chimia, dar numai pentru că îmi plăcea enorm profesoara). Am avut norocul să mă nasc într-o familie în care cititul şi scrisul erau (şi sînt) un mod de a fi, iar lecturile copilăriei m-au îndreptat imediat spre istorie, pasiune pe care părinţii mi-au cultivat-o, mereu, cu grijă şi, mai ales, fără ostentaţie (pe atunci, din fericire, nu exista televiziunea prin cablu şi nici Internetul...). Sună, desigur, naiv ce spun, dar este important să descoperi tu însuţi ceea ce vrei să faci în viaţă. Aşa m-am "trezit" că vreau să fac istorie. Am făcut-o din pasiune şi cu pasiune. Aşa (şi aşa) îmi explic de ce, în profesiunea mea, aproape totul mi-a venit de la sine. Nu am simţit niciodată că fac ceva "în contra" deprinderilor şi a predispoziţiilor mele fireşti. Dar, pasiune fără un dram de noroc nu se poate. Iar eu l-am avut (o recunosc oarecum jenat), slavă Domnului, din plin. Mi-am început cariera la unul din liceele de elită din Iaşi (unde am fost dascăl timp de şase ani) şi astfel mi-am descoperit vocaţia de profesor. Acolo m-am îndrăgostit de o meserie pe care o fac şi astăzi cu aceeaşi plăcere ca în prima zi (nici nu vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă aş fi nimerit la una din nenumăratele şcoli rurale din România comunistă, unde, în loc de istorie adevărată ar fi trebuit să fac alfabetizare...). La jumătatea ultimului deceniu de regim comunist, am reuşit să mă înscriu la doctorat, exact în singurul an (1985) în care ministerul de resort a aprobat desfăşurarea acestor concursuri (întrerupte, pînă atunci, timp de mai mulţi ani; situaţia avea să se normalizeze abia din 1990). Cel care a acceptat să-i fiu "ucenic" a fost regretatul Constantin Cihodaru (unul din cei mai reputaţi medievişti români, format la şcoala "veche", de dinainte de război). Din păcate, el nu a mai trăit pentru a-mi vedea terminată munca. Mi-am susţinut teza cu profesorul Ion Toderaşcu (căruia îi sînt şi acum recunoscător că m-a "preluat"), după ce am lucrat la ea mai bine de un deceniu. Exact cînd aveam mai multă nevoie, în 1991 a "venit" o bursă Fulbright, de cercetare, care mi-a permis să-mi completez documentaţia la teză într-o măsură care ar fi fost cu desăvîrşire imposibilă acasă (e drept că aveam şi un subiect foarte pretenţios: unul de istorie socială – geneza burgheziei în Principatele Române). Eram deja, în acea epocă, asistent la Facultatea de Istorie, graţie unui alt concurs norocos de împrejurări, într-o perioadă în care încadrările în Universităţi deveniseră rarissime, iar promovările fuseseră stopate (au rămas astfel pînă în 1990). Acest lucru se întîmplase la cîteva luni după înscrierea la doctorat. Nu am avut nici un merit în aceste reuşite (nici măcar pe cel al numelui ce-l port), în afară de a fi fost un student, apoi un profesor foarte bun şi de a fi continuat, tant bien que mal, să citesc şi să scriu cu asiduitate. Glumind, desigur, declar că sînt unul dintre nostalgicii "ceauşismului". Niciodată nu am lucrat cu mai mult spor ca în acei ani îngrozitori care au precedat prăbuşirea regimului. Neavînd nici un fel de obligaţii administrative, iar politica (mă rog, ceea ce purta atunci acest nume) neinteresîndu-mă cîtuşi de puţin, citeam zilnic, uneori, cîte zece-douăsprezece ore în şir, fără să mă mai preocupe altceva. Lecturile şi scrisul erau "nişa" mea. Ele făceau viaţa suportabilă. Astăzi, sînt foarte departe de asemenea performanţe, dar nici timpurile nu mai sînt aceleaşi. Eram atît de adîncit în pasiunea cu care citeam şi scriam pentru a-mi pregăti orele la Facultate şi diversele contribuţii la publicaţiile ştiinţifice ale urbei, încît tot ceea ce se petrecea în jurul meu în acei ani – în primul rînd, disidenţa d-lui Dan Petrescu – îmi era complet străin. Acum, regret enorm această involuntară cecitate.

După cum prea bine vedeţi, cel mai spectaculos lucru din cariera mea este şansa care a însoţit-o. Alţi colegi de generaţie au trebuit să aştepte şi să lupte din greu pentru lucrurile care mie mi-au venit, în acei ani, aproape de la sine, deşi – trebuie s-o spun – nu pe nedrept, ci pe merit. Nici după 1989 norocul nu m-a părăsit (chiar dacă, începînd de acum, ceea ce am întreprins s-a datorat unui "planning" din ce în ce mai articulat, o dată cu trecerea timpului). Am călătorit mult, cu burse de cercetare sau pentru conferinţe şi cursuri în Germania, Marea Britanie şi, mai ales, în Franţa (la Angers), unde merg, în fiecare an, primăvara. De altfel, prietenii de la Angers au fost cei cu care am pus pe picioare cîteva proiecte didactice şi de cercetare importante. Ultimul dintre ele, încheiat provizoriu în toamna anului 2001 printr-un colocviu de istorie socială desfăşurat la Iaşi, se regăseşte într-un volum comun, care stă să apară la Editura Universităţii noastre. Colaborez foarte bine şi cu Centrul Cultural Francez din Iaşi, al cărui director, Paul-Йlie Lйvy, este un om generos, neobişnuit de activ şi foarte deschis contactelor cu mediul academic. Am făcut multe lucruri bune împreună, între care şi un foarte reuşit "Colocviu Braudel" (iunie 2002). Acestei apropieri dintre noi, de prietenii mei din Angers şi, în general, de Franţa îi datorez, probabil, distincţia de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, de care aţi amintit. Vă închipuiţi cît mă onorează acest lucru, mai ales că ea mă include în comunitatea foarte aleasă a celor care au mai primit, în urbea noastră, acest titlu (toţi, oameni de o mare calitate). Nu-mi pot reprima totuşi o uşoară contrarietate atunci cînd constat că grupul "cavalerilor" din care fac şi eu parte, acum, este mult mai omogen, stilistic, decît grupul român al Cavalerilor Legiunii de Onoare (decoraţie, evident, mai înaltă decît cealaltă), unde oameni cum a fost, bunăoară, regretatul Corneliu Coposu se învecinează cu indivizi ca Şerban Mihăilescu. Dar, să trecem.

Vit. C.: - După 1989, în România interesul pentru istorie a crescut considerabil, au apărut câţiva istorici care au relansat cu lucrările lor dezbaterile în jurul diferitor momente ale trecutului naţional, ocultate în perioada regimului comunist, au atacat tabuuri, clişee, prejudecăţi, mituri false etc. Aceste încercări au avut o rezonanţă variabilă, în funcţie de mediile receptoare, ele însă au legitimat pluralitatea punctelor de vedere asupra aceluiaşi interval de timp studiat. La fel, au "irupt" şi discuţiile teoretice în jurul istoriei ca disciplină, ca evantai al unor modalităţi de "scanare" retrospectivă a evoluţiilor umane. Ce efecte au avut aceste schimbări asupra istoriografiei române actuale şi, pe un plan mai general, cum reflectă scrisul nostru istoric (admiţând, totuşi, că o face!) tendinţele sesizabile astăzi în cercetarea istorică occidentală şi nord-americană?

Al.-F.P.: - O "radiografie" a istoriografiei române recente, ca aceea pe care o presupune un răspuns complet la această întrebare, este mult prea complicată şi pretinde un spaţiu mult mai amplu decît am la dispoziţie aici. Mai ales că ea ar trebui să fie şi comparativă. Rezumînd drastic, aş spune că ceea ce s-a petrecut, după 1989, în acest domeniu (constatarea este valabilă şi pentru învăţămîntul istoric) seamănă foarte bine cu un gigantic carambolaj: cerinţe elementare, priorităţi vechi, dar continuu amînate, reconsiderări teoretice şi reconfigurări instituţionale absolut necesare au intrat în coliziune cu o avalanşă de influenţe culturale tematice, metodologice etc., precum şi cu imperative noi, mai ales de ordin administrativ, generate, toate, de "ieşirea la lumină", de după 1989. Rezultatul a fost (este) un amalgam uriaş de "vechi" şi nou", de "tradiţie" şi "modernitate", de improvizaţie şi profesionalism, de diletantism şi competenţă, de onestitate şi impostură (pot continua la nesfîrşit cu enumerarea acestor cupluri), combinat cu o inflaţie de iniţiative şi priorităţi nu doar contradictorii, ci şi inversate. Am exemple cîte vreţi. Bunăoară, încep să apară din ce în ce mai multe încercări (multe notabile) de a scrie o altfel de istorie, apropiată de modelele europene şi nord-americane (antropologie istorică, istorie socială, studii culturale, gen şi feminism etc.), în condiţiile în care publicarea izvoarelor (începută la mijlocul secolului al XIX-lea, dar neterminată nici în prezent) se află într-un stadiu aproape muribund, din lipsa specialiştilor şi a interesului (cine se mai angajează astăzi la o asemenea muncă de benedictin, nu numai deloc spectaculoasă, ci şi prost remunerată?). Avem din ce în ce mai mulţi tineri foarte bine şcoliţi în străinătate şi perfect asimilabili în orice instituţie universitară şi de cercetare din Europa şi America de Nord, dar ne lipsesc specialiştii în limba izvoarelor (slavonă, greacă, latină), iar Facultăţile de Limbi Clasice se numără pe degetele de la o mînă (nu mai spun cît de precar a devenit statutul lor acum, în condiţiile în care învăţămîntul academic se confruntă, şi el, cu cerinţa rentabilităţii). Nici în ceea ce priveşte critica istorică, lucrurile nu se prezintă mai bine. Aş spune chiar că tocmai acesta este domeniul în care contrastele sînt cele mai frapante. Exemplul unei cărţi precum Istorie şi mit în conştiinţa românească îmi pare a fi, în această privinţă, cel mai revelator. Critica radicală a "miturilor istorice româneşti", întreprinsă de dl. Lucian Boia a "căzut" pe fondul unei absenţe aproape totale a reflecţiilor în legătură cu modul în care s-a scris istoria, la noi, în perioada comunistă şi cu reconsiderările ce se cuveneau făcute pentru viitor. Nu este de mirare că ea a stîrnit atîta emoţie, după cum nici scandalul manualelor alternative de istorie nu a fost, în aceste împrejurări, ieşit din comun. Ambele au constituit reacţia firească a unei comunităţi care nu fusese deprinsă nici să se raporteze la trecut (şi la scrierea acestui trecut) în mod critic, nici să-l privească mai detaşat. Pe de altă parte, comunitatea istoricilor noştri şi publicul consumator de...mituri istorice erau, la data respectivă, complet nepregătite să înţeleagă "filosofia" subiacentă cărţii istoricului bucureştean. Istoricii români nu au excelat vreodată în aptitudinea de a-şi teoretiza demersul sau de a gîndi metodologic (acest lucru nu este neapărat condamnabil: el însuşi constituie o moştenire...istorică; au existat, desigur, şi excepţii: Xenopol, Iorga, dar foarte puţine). Iar fagocitarea marxismului de către naţionalismul dejist şi ceauşist a fost şi mai puţin prielnică naşterii unui asemenea tip de reflecţie. Carenţa unei gîndiri de stînga (mai veche, desigur, dar alimentată şi de fenomenul de absorbţie de care vorbesc) a avut, la noi, drept pandant, între altele, şi imposibilitatea de a "gîndi" cercetarea trecutului altfel decît într-un mod pur empiric, care este cel mai elementar cu putinţă. Nu am fost, din păcate, în situaţia unora dintre ţările din Est, unde reflecţia – marxistă, fireşte – pe marginea specificului reconstituirii istorice (ilustrată, de pildă, în Polonia de bine cunoscuţii Jerzy Topolski şi Adam Schaff) s-a înscris în tradiţia unei filosofii (fie alternative, fie nu) de stînga. La noi, în ultima jumătate de secol, cea mai complexă expresie la care a putut ajunge reflecţia metodologică în istoriografie a fost...tot aceea rankeeană, potrivit căreia explorarea surselor scoate sistematic la lumină fragmente din trecutul "aşa cum a fost". La acest lucru mai trebuie adăugat patosul cu care s-a făcut în România (ca pretutindeni în Europa Centrală şi de Est) istoria naţională: mă refer la sentimentul pe care l-au avut toţi istoricii noştri că au o "misiune" de pedagogie colectivă, că servesc o cauză, un ideal comun. Or, ne putem lesne imagina ce efect a avut, în acest context, o carte precum aceea a d‑lui Boia, care venea să ne spună  nu numai că  este nevoie de o primenire a felului în care ne-am privit, pînă acum, trecutul, dar şi că, indiferent cît de adîncă ar fi această primenire, ea nu va putea conduce, de acum încolo, decît la concluzii etern amendabile. Discursul istoric nu este monolitic, ci multiplu, iar "adevărurile" sale sînt provizorii, echivalente şi "competitive", în funcţie de contextul formulării, de autorii lor ş. a. m. d.: drastic simplificate, acestea sînt concluziile pe care ni le-a administrat dl. Boia, dar nu în doze homeopatice (cum ar fi fost normal în situaţia pe care am descris-o), ci într-o cantitate care putea fi letală. Nu sînt partizanul incondiţional al unui asemenea punct de vedere, deşi sînt perfect de acord cu fondul său..."postmodern". Cînd este vorba de memoria colectivă, mai cu seamă în spaţiul geografic şi cultural în care se află România şi după aproape o jumătate de secol de comunism, acceptarea diversităţii şi a pluralismului nu este cîtuşi de puţin uşoară. Ea cere timp şi educaţie în acest spirit. Pînă la urmă, ea se va impune. A şi început, iar apropierea noastră de Europa o va precipita, neîndoielnic.

Revenind la polarităţile cu care am început, cred că suplimentarea listei cu alte exemple (aparţinînd bine cunoscutei serii a "formelor fără fond") nu are rost. Ceea ce se vede, actualmente, în scrisul nostru istoric constituie expresia tipică a unei realităţi care nu s-a dezvoltat printr-o creştere organică, ci ca urmare a mai multor rupturi succesive (1947/48-1964-1978/80-1989), creatoare ale unor falii adînci între secvenţele continuum-ului temporal. Anumite continuităţi (de persoane, metode, teme etc.) există, fireşte. Dar, mai importante decît aceste continuităţi, îmi par a fi deosebirile.

Felul amestecat şi contradictoriu în care se prezintă astăzi chipul istoriografiei noastre nu trebuie nici deplîns cu ipocrizie, nici incrimat cu inchizitorială asprime. El este normal pentru vremurile pe care le trăim. Ar putea fi, acest chip, altfel decît societatea românească? Nu cred. De aceea, nu este cazul să cădem în pesimism, mai ales că lucrurile încep, totuşi, încet-încet, să se îndrepte. Am semnalat mai sus cîteva din aceste schimbări. Dar, printre cele mai însemnate – care îmi îngăduie să vă răspund şi la întrebarea referitoare la modul cum se reflectă la noi  tendinţele din cercetarea istorică occidentală – se află, cred eu, o schimbare importantă de direcţie, al cărei efect paradoxal este de a ne apropia de şcolile istoriografice vest-europene (mai puţin de şcoala istorică nord-americană sau de conceptele şi practicile dominante, astăzi în acest spaţiu cultural, cum ar fi corectitudinea politică, discriminarea pozitivă, multiculturalismul etc.; în scrisul istoric românesc, aceste lucruri nu au devenit – încă – actuale şi nici nu cred că vor fi): este vorba de treptata estompare a modelului  istoriei naţionale, politice şi militante. Multă vreme dominant în ţările din Est, acest model tinde astăzi să-şi piardă din interes în favoarea unor cercetări care adaugă "naţionalului", intact în semnificaţia sa de referent fundamental, şi alte dimensiuni (socialul, mentalul, alteritatea, "genul" etc.), necunoscute mai înainte, dar tot atît de însemnate pentru înţelegerea sa complexă ca şi tradiţionala dimensiune politică (care este, actualmente, reconsiderată, şi ea, din unghiuri inedite).

Vit.C. - "Ce a fost nici zeii nu pot schimba", spune un aforism antic. Zeii nu, dar oamenii, de multe ori, da: cel puţin în această parte a Europei, trecutul şi-a relevat contemporanilor aproape întotdeauna chipuri diferite. Credeţi că poate exista "sinceritate absolută" în discursul istoric, aşa cum pretinde Florin Constantiniu, altfel spus o atitudine care să favorizeze o reconstituire fidelă a trecutului, sau vorbim de o întreprindere utopică, întrucât istoria este "relativă", un mit, o poveste multiplu reinterpretabilă, ajustabilă unor obiective (politice) ale prezentului, cum vrea să sugereze, la celălalt pol, un istoric "postmodern" ca Lucian Boia? Se poate evoca în mod legitim o "a treia cale" măcar în acest domeniu?

Al.-F.P. - "Sinceritatea" de care vorbeşte dl. Constantiniu înseamnă, în sensul pe care cred că îl atribuie autorul acestui termen, "corect" şi "adevărat". Scriind "sincer" despre istoria poporului român, dl. Florin Constantiniu a urmărit (şi a reuşit) să ne restituie o versiune a trecutului epurată de exagerările şi mistificările din  perioada regimului comunist. Procedînd astfel (adică fiind sincer), autorul a respectat condiţia sine qua non a oricărei întreprinderi de acest gen. Numai că – trecînd acum la teorie – "sinceritatea", deşi, moralmente, esenţială în discursul istoriografic, nu este o garanţie a corectitudinii sau a adevărului. Scriind "sincer", nu poţi fi, întotdeauna, sigur că vei scrie şi "corect", adică nu vei comite erori de interpretare (care sînt, în meseria noastră, inerente). De asemenea, nu poţi fi sigur că ceea ce ai scos la iveală sînt "adevăruri" (adică lucruri definitive, de neclintit sau măcar durabile). De aceea, eu prefer "adevărului" cuvîntul "plauzibil" (sau "verosimil"), care implică şi punctul de vedere al celorlalţi, care te citesc şi cu care "împarţi" aceeaşi profesiune. "Adevărul" istoric este – vrem, nu vrem – relativ. În cel mai fericit caz, el este verosimil, dacă producerea sa urmează regulile metodologice şi procedurale ale meseriei şi, pe de altă parte, dacă este validat prin consensul specialiştilor. Astfel stînd lucrurile, nu trebuie, totuşi, să cădem în extrema cealaltă, considerînd că judecăţile şi concluziile istorice sînt "perisabile", nefiind valide decît în cadrul unui anumit sistem de referinţe (naţional, cronologic etc.). Nu cred că, în felul în care ne privim şi ne interpretăm trecutul, relativismul constituie un principiu de urmat "contre vents et marйes". Dacă în alte discipline el poate fi un principiu valabil, în istoriografie, el nu se susţine, metodologic, pînă la capăt. Am mai spus-o şi atunci cînd am comentat cărţile d-lui Boia: eu cred că, în ciuda precarităţii temporale a interpretărilor istorice, există, totuşi, anumite constante care nu se pierd o dată cu schimbarea generaţiilor, a instrumentelor de anchetă şi a perspectivelor. Pe de altă parte, putem accepta foarte bine libera concurenţă a interpretărilor şi a şcolilor de gîndire ("pluralitatea discursurilor"), dar avem nevoie să le şi comparăm. Or, această operaţiune atrage, inevitabil, după sine ierarhizarea lor valorică, potrivit unor "norme" procedurale şi standarde de calitate care, în modul de scriere a istoriei, sînt, ne place sau nu, generale. De aceea spun că discursurile istorice, în ciuda diversităţii lor, nu se împacă, pînă la capăt cu relativismul: interpretările pe care acestea le produc nu sînt (nu mi se par) reductibile, atunci cînd sînt contemporane, la paradigme specifice. Dar, ce se întîmplă în situaţiile în care două sau mai multe interpretări, chiar dacă pornesc de la aceeaşi realitate şi respectă regulile "ştiinţificităţii", sînt diametral opuse? Atunci intervin în joc alte criterii (analogiile posibile, logica "istorică" etc.), care fac parte, şi ele, din codul profesiunii. Ceea ce voi numiţi "a treia cale" nu reprezintă, în acest domeniu, decît un ansamblu procedural care, deşi venerabil, rămîne mereu actual.

Vit.C.: -  Constataţi o suficientă receptivitate a instituţiilor statului faţă de istorici? S-au deschis toate arhivele, au devenit accesibile suficiente surse pentru o cercetare cât mai apropiată de adevăr şi cât mai "imună" la mistificare, inclusiv la manipularea involuntară? Ce dificultăţi mai există din acest punct de vedere în România pentru un istoric onest şi serios?

Al.-F.P.: - Depinde de surse... La începutul anilor ‘90, accesul la arhive (la unele arhive) a fost incomparabil mai larg decît în prezent. Mă gîndesc, de pildă – dacă privim lucrurile în plan regional – la arhivele KGB, care, preţ de cîţiva ani (puţini) au putut fi explorate de mai toţi cei ce o doreau (situaţie ideală şi aproape inimaginabilă, dacă ne gîndim ce lucruri se aflau acolo). Astăzi, sîntem, cred, pretutindeni în Est, din ce în ce mai departe de acea perioadă. În România, moştenim în această privinţă carenţe mai vechi, peste care se suprapun neajunsuri de dată recentă. Pînă la răsturnarea din 1989, noi nu am avut o formaţie specifică în acest domeniu, cum este aceea asigurată în Franţa de faimoasa Йcole des Chartes (ca să nu dau decît un exemplu). Cei ce au lucrat în instituţia arhivelor în timpul regimului comunist au deprins elementele specifice acestei meserii la faţa locului (întrucît Facultăţile de Istorie nu puteau furniza decît o introducere foarte generală în materie) şi au făcut-o, mai bine sau mai rău, în funcţie de înzestrările personale. Nu discut calitatea oamenilor (mulţi dintre ei foarte buni specialişti), ci natura sistemului. Or, nu pot să nu constat, aici, cîteva mari probleme. Cea dintîi o constituie secretomania. Nu ştiu în cîte ţări din Europa mai există astăzi arhive aflate, ca la noi, în subordinea Ministerului de Interne. Acest lucru spune multe despre "filosofia" care inspiră gestiunea memoriei colective. Neîndoielnic, pretutindeni, în lume, arhivele au nevoie să fie protejate, iar deschiderea lor reglementată de anumite condiţii. Trebuie, însă, găsit un echilibru între exigenţele de securitate şi, pe de altă parte, accesibilitatea fondurilor. La noi, totul se petrece ca şi cum arhivele trebuie în primul rînd păzite şi abia după aceea, eventual, cercetate. Instituţia arhivelor pare a funcţiona, în România, mai curînd după "principiul seifului", decît ca o unitate de cercetare. Nu mai spun de formarea specialiştilor, care este, şi astăzi, riguros centralizată: există, în ţară, o singură Facultate de arhivistică şi aceea în cadrul...Academiei de Poliţie. În aceste împrejurări, carenţa de personal rămîne cronică, ceea ce îngreunează extraordinar de mult (dacă nu cumva le face chiar imposibile) preluarea, clasarea şi inventarierea fondurilor, care sînt operaţiunile de rutină, premergătoare cercetării, în orice instituţie de acest gen. Cred că nu mă înşel dacă îndrăznesc să constat, la noi, o totală lipsă de transparenţă în ceea ce priveşte modul cum se constituie fondurile în instituţiile care produc arhive şi cum sînt preluate acestea de către instituţiile de resort. Ce se întîmplă cu tonele de documente emise, periodic, pînă şi de cea mai măruntă structură birocratică? Cum sînt conservate şi organizate acestea? Cum are loc preluarea şi centralizarea lor în depozitele Arhivelor Naţionale, în condiţiile în care continuăm să ducem lipsă de un număr suficient de oamenii specializaţi în aceste operaţiuni (nu mai vorbesc de spaţiu)? Sînt întrebări ale căror răspunsuri incerte constituie tot atîtea motive de îngrijorare pentru soarta memoriei noastre colective. Nu este greu să ne imaginăm că, înainte de a fi preluate de Arhive, documentele diverselor instituţii aşteaptă, uneori cu anii, în saci, undeva, în subsoluri şi că, după preluare, mai aşteaptă cel puţin tot atît pînă ce sînt inventariate de arhivişti. Astăzi, cam peste tot în lume, instituţiile îşi organizează ele însele fondurile, înainte de a le preda mai departe. O fac ajutîndu-se de persoane specializate (formaţiuni arhivistice există în cadrul fiecărui departament de istorie din Europa), cărora li se oferă contracte cu durată limitată. În acest fel, punerea în circulaţie a surselor devine mai rapidă, cercetarea se poate dezvolta, iar numeroşii arhivişti instituţionalizaţi sînt degrevaţi de o parte din treburile cele mai grele, putînd, astfel, să se ocupe de elaborarea instrumentelor cercetării. În România, sîntem departe de această stare de lucruri. La noi, istoricii încă mai sînt obligaţi să-şi producă ei înşişi instrumentele de anchetă (bibliografii, volume de documente, dicţionare etc.).

Vit.C.: - În secolul pe care nu demult l-am încheiat, România a fost zguduită de mai multe cutremure politice şi false opţiuni, care, la nivelul percepţiei populare dar şi în studiul istoriografic, şi-au găsit o reflectare parţială sau deformată. Cu care dintre opţiunile sale din ultima sută de ani ar putea să se mândrească poporul român şi pentru care ar trebui să-i fie ruşine? Şi, legat de aceasta, cum "se cuvine" să tratăm cedarea Basarabiei fără luptă de către România la 28 iunie 1940? Acest subiect rămâne în continuare foarte sensibil pentru românii dintre Prut şi Nistru. Cât de utilă ne este invocarea unor "scenarii paralele" în istorie? Ce suntem de fapt: "victime" sau "făuritori" ai propriului nostru destin?

Al.-F.P: - Atunci cînd vorbim de opţiuni, impresia mea e că nu "poporul" este cel ce alege, ci liderii politici, care pretind că îi cunosc interesele şi preferinţele. Natura opţiunilor depinde, astfel, enorm, de calitatea umană, de perspicacitatea şi priceperea acestor lideri. În secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX, România a avut noroc de politicieni buni, ceea ce explică – alături de o conjunctură favorabilă – reuşitele din 1859 şi, mai ales, din 1918. "Marea Unire" (numele sub care este cunoscut ultimul eveniment) ar fi fost foarte departe de ceea ce s-a dovedit, pînă la urmă, a fi, dacă nu am fi avut, atunci, un lider de talia lui Ionel Brătianu, care s-a luptat la Conferinţa Păcii pentru a-i face pe Aliaţi să-şi respecte angajamentele şi să ne accepte revendicările. Anumite expresii precum "legitate istorică", "lupta pentru unitate politică" etc., pe care le-am folosit (impropriu) multă vreme pentru a aşeza evenimente ca cele pe care le-am amintit sub semnul "firescului" şi al unei prezumate (dar niciodată dovedite) "necesităţi" istorice sînt simple efecte retorice: nici unul din momentele cardinale ale istoriei moderne a românilor nu ar fi fost posibil, dacă nu am fi avut, la momentul potrivit, oameni politici competenţi şi responsabili (ar trebui adăugat: şi educaţi). Poate că un asemenea accent pe rolul personalităţilor este excesiv, dar faptul nu anulează acest rol, ca atare. Constatarea rămîne valabilă şi în cazurile cînd rolul respectiv a fost unul negativ sau funest. Mă gîndesc la Carol al II-lea (fiindcă tot vorbim, în aceste zile, din nou, despre el), care poartă răspunderea – socotesc eu – pentru subminarea regimului democratic (aşa cum funcţiona acesta, bine-rău) din ultima decadă a perioadei interbelice şi la Ion Antonescu, căruia i se poate recunoaşte curajul (pe care nu l-a avut, atunci, în 1940, nimeni) de a fi acceptat să preia guvernarea ţării într-o situaţie explozivă, dar care – ne place sau nu – a fost, pînă la urmă, un dictator, vinovat pentru crime de război. Exemple asemănătoare există şi mai aproape de noi. Oricît de naturală ar fi fost reunificarea Germaniei în împrejurările din 1990, ea a datorat enorm hotărîrii şi promptitudinii cu care a acţionat Helmuth Kohl. M-am întrebat adesea dacă un "scenariu" asemănător nu ar fi fost posibil, atunci, şi în cazul României şi al Basarabiei, cu condiţia, fireşte, ca responsabilii politici de la Chişinău şi Bucureşti să fi vrut acest lucru?...Fiindcă am adus în discuţie această chestiune, sînt convins că cedarea din iunie 1940 a fost inconturnabilă. Faptul că acest subiect rămîne, şi astăzi, unul sensibil pentru românii dintre Prut şi Nistru este de înţeles, dar acest lucru nu-l face să fie mai puţin efectul unei anumite propagande, abil conduse, al cărei rost era şi este de a discredita orice încercare de (re)apropiere politică dintre noi şi voi. S-a spus şi s-a repetat adesea (mai ales la Chişinău) că Basarabia a fost, atunci, abandonată fără luptă. Ne putem însă întreba: era posibilă această luptă în vara anului 1940 şi dacă da, cu ce preţ? Preţul ar fi fost, cu siguranţă, cel plătit de Polonia cu cîteva luni mai devreme: ocuparea şi dezmembrarea teritorială a ţării, instaurarea unui regim de ocupaţie militară (sovietic probabil pînă la Carpaţi, maghiar în Transilvania şi Banat, bulgar în Dobrogea, german în Muntenia), deportarea şi exterminarea integrală a populaţiei evreieşti ş.a.m.d. O asemenea sumbră perspectivă era inacceptabilă pentru orice lider politic cît de cît responsabil. Cei care, în Consiliul de coroană din acele zile, s-au opus ultimatumului sovietic, precum N. Iorga (el a fost, dacă nu mă înşel, singurul; a mai existat o abţinere) au făcut-o trăgînd cu coada ochiului la posteritate. În acele împrejurări, cînd România fusese abandonată de aliaţii occidentali, cînd era supusă presiunilor diplomatice ale Reichului, iar pe graniţa de vest a ţării armata maghiară, mobilizată, era gata să ocupe Transilvania (Armata Roşie urma să întoarcă regimului horthyst acest serviciu: două luni mai tîrziu, în timpul aşa-zisului arbitraj de la Viena, ea va întreprinde manevre pe linia Prutului pentru a precipita decizia României de a consimţi la cedarea Ardealului de nord), orice rezistenţă ar fi antrenat dezastrul. Supravieţuirea statului naţional, chiar drastic amputat, era preferabilă dispariţiei sale. Se mai putea, astfel, spera într-o schimbare a situaţiei.

Nu este mai puţin adevărat că împrejurări ca cele prin care a trecut România în vara anului 1940 au alimentat o anumită predispoziţie colectivă pentru victimizare şi auto-compătimire (fatalitatea istorică a fost, întotdeauna, un obstacol oportun în calea responsabilităţii). Această atitudine se vădeşte încă şi mai clar astăzi, atît în interpretarea "canonică" a instaurării comunismului la noi (eveniment care pare a exclude orice răspundere individuală), cît şi ca explicaţie pentru absenţa oricărei opoziţii organizate împotriva regimului ceauşist. O asemenea predispoziţie este extrem de nocivă, întrucît amînă perpetuu confruntarea cu noi înşine şi asumarea răspunderii pentru propriile noastre acte. Nici o colectivitate nu consimte cu plăcere la o asemenea decizie, dar ea este absolut necesară şi, pe termen lung, inevitabilă.

Vit.C.: - Domnule Platon, pentru că ştim că urmăriţi cu destulă atenţie evenimentele de la noi, spuneţi-ne cum vedeţi evoluţia Basarabiei în aceşti ani şi în perspectivă? Mai putem spera într-o reunire a Basarabiei cu România sau cele două state româneşti se vor regăsi într-o Europă unită, cum încearcă să ne liniştească unii politicieni sau analişti, plasând "idealul naţional" într-un viitor indefinit, într-o comoditate a amânării care-i scuteşte pe contemporani de orice efort, de orice responsabilitate? Deocamdată, tot ce se întâmplă în Republica Moldova, din păcate, contrazice speranţele noastre.

Al.-F.P.: - Într-adevăr, am urmărit îndeajuns de atent evoluţia din ultimii treisprezece-paisprezece ani a Basarabiei şi ceea ce constat – cu mare amărăciune – acum, este un regres evident în raport cu prima parte a intervalului amintit. Astăzi, entuziasmul acelor ani nu mai este decît o amintire (de altfel, mai mult cu asta am trăit, în toţi aceşti ani, atît la Chişinău şi Bălţi, cît şi la Bucureşti şi Iaşi: cu mult entuziasm, dar fără multe proiecte comune). Nu credeam că, la atîta timp după evenimentele din vara anului 1989 din Basarabia (independenţa, oficializarea limbii române etc.), la care noi, în România, am asistat uluiţi, într-atît de neverosimile ni se păreau, vom începe să auzim, din nou, astăzi, vechile slogane ale propagandei de partid, despre "poporul moldovean", "limba moldovenească" ş. a. m. d., reactualizate de cercurile politice de la Chişinău. Este o situaţie care mă mîhneşte nespus, cu atît mai mult cu cît nu constat vreo perspectivă imediată de schimbare. "Basarabia profundă" – nu aceea a marilor oraşe, ci a satelor – îmi pare încă puternic influenţată de acest gen, detestabil, de propagandă. Dar nu doar din vina ei. Ca şi în România, la Chişinău opoziţia democratică nu este numai debilă, ci, aparent, şi profund dezbinată (întotdeauna comuniştii, fie "clasici", fie "neo-" sau "cripto-", au ştiu să profite de o asemenea circumstanţă, pe care au şi încurajat‑o, cît au putut; este încă o dovadă că din istorie nu se învaţă, vreodată, mare lucru). Putem, desigur, spera într-o viitoare reunificare a teritoriilor noastre, dar această perspectivă este foarte îndepărtată nu doar din punct de vedere politic, ci şi mental. Atît în România, cît şi în Basarabia, cei ce se mai gîndesc la aşa ceva nu reprezintă, am impresia, decît o mînă de oameni. Totuşi, sînt şi acum convins că, în 1989-1990, exista o şansă reală în acest sens. Dacă liderii politici de atunci şi-ar fi asumat acest risc (cu condiţia – repet – să fi vrut acest lucru; dar nu l-au vrut), soarta noastră ar fi fost acum alta. România şi Basarabia reunite ar fi fost obligate să înceapă imediat reformele care, în dreapta Prutului, se fac, ezitant, abia acum şi să opteze fără nici un echivoc pentru Uniunea Europeană şi NATO. Neîndoielnic, greutăţile ar fi fost imense, iar presiunile (oculte sau făţişe) considerabile. Dar, "fugind înainte" am fi trecut, cred, peste toate. Statele baltice şi-au asumat riscul de a-şi proclama independenţa, ceea ce a atras imediat invazia sovietică. Dificultăţile de început au trecut, iar astăzi ele sînt pe cale să devină membre ale NATO şi, curînd, vor adera şi la Uniunea Europeană. Iar situaţia lor economică este bună. Acest exemplu demonstrează că pînă şi cele mai "îngheţate" situaţii geo-politice pot fi, uneori, schimbate, dacă oamenii vor acest lucru. Politica nu se face numai prin calcul, ci şi cu perspicacitate şi curaj.

Noi, cei din România, am da, însă, dovadă de o mare ipocrizie dacă, lamentîndu-ne pentru situaţia actuală din Basarabia, nu am recunoaşte că avem, şi noi, o mare parte de vină pentru ce se întîmplă acolo. Nu mă gîndesc la diferitele guverne care s-au succedat la Bucureşti, ci la oamenii obişnuiţi, care ar fi trebuit să fie infinit mai sensibili la problemele celor din Basarabia şi – acolo unde era cazul şi s-ar fi putut – să conceapă proiecte punctuale de colaborare, de natură să menţină şi să lărgească apropierea dintre noi. Astfel de proiecte s-au făcut (chiar excelenta voastră revistă este o dovadă), dar au fost, numeric, insuficiente şi, în anii din urmă, s-au stins treptat. Sper că Basarabia nu va evolua spre o situaţie internă şi un statut politic ca ale Republicii Belarus şi că proiectata intrare a României în Uniunea Europeană se va răsfrînge, în chip pozitiv, şi asupra Basarabiei.

Vit.C.: - Şi dacă tot am vorbit de o provincie românească, una mai nefericită, am dori să vă cunoaştem opinia în legătură cu discuţiile purtate în jurul "regionalizării" României, ca modalitate de "reabilitare" a provinciei în raport cu centrul. Vă însuşiţi acest punct de vedere, promovat în unele medii intelectuale şi, se pare, încurajat şi în Occident?

Al.-F.P.: - "Regionalizarea", de care s-a vorbit, un timp, în România (după ce guvernul a lansat, în decembrie-ianuarie, o schiţă de proiect) nu este o soluţie rea, numai că, deocamdată, îmi pare greu aplicabilă, ţinînd cont de tradiţia hiper-centralizată a administraţiei noastre (construită după modelul francez, din secolul al XIX-lea) şi – mai ales – de precaritatea spiritului civic din societatea românească. De ce spun acest lucru? Fiindcă nu poţi să reconstruieşti un sistem administrativ pe principiul subsidiarităţii şi al descentralizării (fiindcă (şi) asta înseamnă "regionalizare", nu – cum cred unii – construirea unor identităţi culturale particulare şi, la o adică, separare politică), dacă nu ai la nivel local, oameni dedicaţi comunităţii lor şi cu simţ de răspundere, capabili să gîndească acele proiecte de care oamenii au, acolo, cea mai mare nevoie, în funcţie de specificul locului. "Regionalizarea" se face cu un alt tip de cultură administrativă şi cu alţi oameni decît "baronii" locali (ca să reproduc şi eu un faimos topos). Or, acest lucru cere timp; un timp care va fi din ce în ce mai scurt, pe măsură ce negocierile noastre cu Uniunea Europeană înaintează spre fatidicul an 2007 (măcar de-ar fi fatidic...). Dacă reorganizarea administra­tivă şi principiile dezvoltării regionale sînt introduse în condiţiile de acum, mă tem că nu vom face altceva decît să mai descentralizăm puţin corupţia. Altceva, nu. Pe de altă parte, nu consider că situaţia provinciilor istorice româneşti a ajuns, actualmente, atît de critică, iar asuprirea "centrului" a devenit atît de insuportabilă, încît singura soluţie să nu fie decît "regionalizarea" (mă refer aici la poziţia adoptată de dl. Sabin Gherman şi de membrii Ligii sale). Acestea nu sînt argumente serioase în sprijinul unei reorganizări de asemenea amploare. Impresia mea este că nu toţi cei care deplîng imperialismul centrului resimt, efectiv, această presiune ca insuportabilă, după cum, nici Guvernul, atunci cînd propune un plan de regionalizare, nu este realmente convins de necesitatea lui, ci o face pur formal şi numai fiindcă o pretind principiile Uniunii Europene de alocare a fondurilor. Pe de altă parte, mulţi dintre cei care vorbesc despre "regionalizare" nu înţeleg acelaşi lucru prin ea (inacurateţea terminologică este o boală naţională), iar unii dintre participanţii la această dezbatere au o atitudine naivă (alţii par să aibă şi o agendă secretă). Din cîte îmi dau seama, "regionalizarea" care a prins rădăcini, în ultimii ani, în Occident a fost introdusă din raţiuni mult mai profunde decît nemulţumirile periferiilor faţă de opresiunea centrelor. Ea a fost o soluţie de integrare a unor fenomene noi (pluralismul cultural, apariţia unor identităţi regionale etc.), dezvoltate în cadrul unui sistem politic democratic. De asemenea, politicile regionale au avut cel mai mare succes (fiind şi necesare) în ţările europene unde există o tradiţie istorică a diversităţii. Exemple precum cel al Spaniei (cu Ţara Bascilor, Catalonia etc.), Marii Britanii (unde Scoţia are, de acum, un statut aparte, care transcende noţiunii de "dezvoltare regională")  şi Franţei (în privinţa Bretaniei sau a insulei Corsica) este, din acest unghi, grăitor (cazul "padanez" din Italia este unul care ţine de patologia regionalizării). Dar la noi? Aceste "precondiţii" culturale şi istorice ale dezvoltării regionale sînt absente. Nu putem vorbi, în ceea ce ne priveşte, nici de o tradiţie a diversităţii teritoriale, nici de identităţi regionale. Nu mi se pare că cei care aspiră, în România, la o "identitate ardeleană" sau "moldoveană" (fondînd şi un absurd "partid al moldovenilor") ştiu ce spun sau se gîndesc la consecinţe, deşi sînt oameni de calitate, serioşi şi sinceri (mă refer doar la cei pe care i-am cunoscut sau îi cunosc direct). Dacă nu putem vorbi de identităţi regionale, în schimb, putem şi trebuie să vorbim de "majoritate" şi "minorităţi", de "drepturile minorităţilor" (printre care şi cel la propria identitate) etc., adică de concepte care oglindesc, într-adevăr, realitatea, nefiind artificiale, ca celelalte. Că există astăzi, în România, discrepanţe teritoriale (care readuc la suprafaţă decalajele istorice dintre provincii), asta nu neagă nimeni. Tocmai de aceea este dezvoltarea regională o soluţie. Dar numai sub aspectele şi în condiţiile pe care le-am amintit. Ea poate oferi şi neaşteptata şansă a unei colaborări directe între Iaşi şi Chişinău.

Vit.C.: - O întrebare mai specifică, domnule Platon, pe care v-o adresăm ca unui intelectual de la Iaşi. Cum vă explicaţi că Moldova, care a fost în secolul XIX un centru de iradiere culturală, o sursă de idei şi de personalităţi de excepţie, un generator al spiritului critic, a ajuns într-o stare de relativă marginalizare în raport cu alte regiuni ale României de azi? Este de vină "indolenţa Bucureştiului" în ce priveşte politicile investiţionale, sau, cum se sugerează adesea, ar trebui să acuzăm mai degrabă firea mai puţin întreprinzătoare a locuitorilor din această zonă, proverbiala "pasivitate moldovenească"? Aceste frustrări locale capătă uneori forme penibile dacă nu şi periculoase, cum a fost "partidul moldovenilor", pe care aţi amintit-o şi Dvs. – o iniţiativă, efemeră, ce-i drept, a primarului Simirad, care nouă, în Basarabia, ne-a sunat extrem de prost.

Al.-F.P.: - Acest lamento despre gloriosul trecut cultural al Moldovei, contrapus prezentului mohorît (o antiteză aproape paradigmatică pentru modul cum sînt travestite anumite frustrări şi neputinţe locale) se mai aude, din cînd în cînd, aici, la Iaşi şi este bine că l-aţi readus în discuţie. Comentariul meu va fi, în această privinţă, foarte scurt: cei ce încă mai invocă, pentru a explica starea prezentă a Moldovei (culturală, dar nu numai culturală), indiferenţa capitalei sau acţiunile ei de monopolizare a fondurilor şi de captare a talentelor (care, bineînţeles, nu pot fi negate) se comportă întocmai ca unele guverne din fostele ţări coloniale, care culpabilizează demagogic fostele metropole pentru a-şi ascunde incapacitatea şi corupţia. Dacă totul ar fi, la nord de Milcov, atît de lipsit de relief, iar posibilităţile iremediabil limitate, cum se explică, totuşi, unele reuşite culturale precum cea a editurii "Polirom" sau a "Timpului"? Nu cred că Moldova este mai defavorizată decît alte zone. Ea nu duce lipsă nici de talente, nici de resurse, ci de ceea ce nu au mulţi români din ziua de azi: aptitudine managerială, arta de a lucra în comun, capacitatea de a gîndi şi redacta proiecte, tehnica de a face rost de fonduri. Acestea, însă, sînt lipsuri care se pot remedia.

Vit.C. -  La ce lucraţi în prezent? Când ne putem aştepta ca Alexandru-Florin Platon să ajungă în postura unui autor el însuşi comentat? Chiar cronicile pe care le-aţi publicat în Contrafort ar putea constitui materia unui excelent volum, reprezentând un "seismograf" de mare precizie al mişcărilor tectonice din domeniul istoriografiei, înregistrate în ultimul deceniu, în România şi în Occident. Ce părere aveţi?

Al.-F.P.: - Lucrez la destul de multe (la prea multe...). Cînd nu mă ocup de activitatea Centrului de Studii Europene al Universităţii (al cărui director sînt) şi după ce mă achit de obligaţiile de la Facultatea pe care o servesc, fac, în ordine, următoarele lucruri: scriu pentru Contrafort (mereu, cu aceeaşi plăcere, ca în prima zi), pregătesc, împreună cu un mai tînăr coleg, un volum de documente din istoria Evului Mediu vest-european, lucrez la un studiu mai larg – din care ar putea ieşi o carte – despre metafora corpului în cultura medievală (poate şi modernă...), europeană şi românească (aici, voi mai vedea...) şi... aştept să-mi apară două volume pe care le-am îngrijit: Йtudes byzantines d’histoire йconomique et sociale, publicat de Gh. I. Brătianu în 1938 (am tradus cartea în limba română şi am scris prefaţa, iar împreună cu profesorul meu, Ion Toderaşcu, am redactat notele şi comentariile) şi o culegere franco-română de studii de istorie socială, care cuprinde intervenţiile susţinute cu prilejul unui colocviu internaţional, pe care l-am organizat la Iaşi, în noiembrie 2001 (am mai spus acest lucru la început). Cît despre strîngerea în volum a cronicilor pe care le-am publicat în paginile Contrafort-ului, mai stăm de vorbă peste zece ani...