Augustin Buzura: 'Basarabia va fi ceea ce trebuie să fie şi va ajunge unde îi este locul...'

Vasile Gârneţ: - Stimate Domnule Augustin Buzura, aţi refuzat multă vreme să ne acordaţi un interviu şi ne bucurăm că îl putem face acum, pentru cel de-al 100-lea număr al Contrafort-ului. Am lansat primul număr al publicaţiei tinerilor scriitori basarabeni în octombrie 1994, cu ajutorul Fundaţiei Culturale Române pe care o conduceţi. Dvs. aţi avut încredere în proiectul prezentat, deşi nu ne cunoşteaţi aproape deloc la acea dată, şi o anumită circumspecţie era de înţeles (alţi înalţi funcţionari de la Bucureşti, mai ales de la Ministerul Culturii, au fost de-a dreptul opaci la solicitările noastre). Ce v-a făcut să mergeţi pe mâna unor tineri basarabeni cvasinecunoscuţi şi cum vedeţi evoluţia Contrafort-ului în aceşti ani?

Augustin Buzura: - Mă bucur nespus că am reuşit să ajungem la această cifră. Spunând aceasta, mă gândesc, nu fără  imensă tristeţe, că noi, românii, suntem maeştri în începuturi, cele mai multe foarte spectaculoase, dar la capitolul continuări, consecvenţă… stăm prost. Fuga de efort şi de înfruntări directe ne-a jucat deseori feste. Între a înfrunta şi a fenta adversarul am ales, de cele mai multe ori, ultima variantă care nu mi se pare cea mai bună. Scuzele, argumentările sunt logice, spectaculoase, atâta doar că realitatea le contrazice. Revenind la întrebare, trebuie să vă spun că proiectul vostru mi-a plăcut, dar, mai mult decât proiectul, m-a impresionat felul în care gândeaţi, pasiunea, dorinţa voastră de a construi şi, mai ales, luciditatea cu care vedeaţi realitatea de pe ambele maluri ale Prutului. Nu doreaţi o publicaţie pentru tinerii scriitori basarabeni în mod special, ci o revistă pentru tinerii scriitori români oriunde s-ar afla. Cu alte cuvinte, m-aţi convins că sunteţi oameni de carte, conştienţi de dificultăţile care vă aşteaptă, la antipodul spiritului lacrimogen patriotic ce aminteşte de perioada prepaşoptistă, atât de la modă şi astăzi, din păcate. Nu eraţi moldoveni la Chişinău şi basarabeni oprimaţi la Bucureşti, ci tineri intelectuali români, conştienţi că au de îndeplinit o misiune foarte grea, de înaintat împotriva valului, împotriva unei mentalităţi păgubitoare. Sigur că, dacă nu aţi fi fost aşa, pentru mine ar fi fost o cumplită dezamăgire, dar în ochii lumii, riscul pe care mi-l asumasem cu voi nu era prea mare: dacă nu aţi fi confirmat, dacă nu eraţi aşa cum sunteţi, dacă nu reuşeaţi, ne încadram în firesc, era încă un lucru început şi nedus la capăt. Cu dezamăgirile stăteam oricum foarte bine, la fel şi cu acuzele vehemente. În anii de început ai Fundaţiei, tot felul de nulităţi şi de nechemaţi au devenit foarte curajoşi; foştii turnători s-au metamorfozat în mari anticomunişti, laşii de odinioară îşi făceau acum, după Revoluţie, disidenţa, străzile erau pline de imaculaţi şi de biografii contrafăcute. Era o sete cumplită de distrugere, cum bine se ştie, peste tot numai politicieni şi analişti, unii prea mari pentru biata noastră ţară. Revenind însă, la Contrafort, spaima mea era că nu îl voi putea sprijini cum merită, deoarece banii stăteau mereu sub semnul aleatoriului, cultura era ultimul lucru care interesa, iar o parte din politicieni ne vedeau fie într-o tabără, fie în alta, dar niciodată acolo unde ne trudeam, în singurul partid care ne interesa, cel al culturii române. Revista voastră şi-a făcut datoria cu prisosinţă, a devenit cea mai bună publicaţie pentru tineri din întreg spaţiul cultural românesc. Extrem de  important mi se pare faptul că a reuşit să se racordeze la spiritul real al timpului, să adune în jurul ei un grup de colaboratori foarte talentaţi care vor însemna mult pentru cultura românească de mâine. Dincolo de calitatea literaturii promovate, mi-au plăcut analizele politice lucide şi demnitatea celor ce concep publicaţia; ei luptă acolo unde este foarte greu, ei sunt, pe alt plan, români din Chişinău, nu basarabeni din Bucureşti. În concluzie, îmi plac foarte mult cei doi tineri: Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu – care au condus Contrafortul acolo unde este, şi îmi plac atât ca scriitori, cât şi ca deschizători de drum într-un spaţiu în care este nevoie de asemenea spirite vii, de un nonconformism sănătos. O dată la zece ani li se poate spune deschis!

V. G.: - Prestaţia Contrafort-ului în această perioadă a deranjat anumite sensibilităţi din Basarabia şi România şi aceste "nemulţumiri" uneori au ricoşat şi spre Fundaţia Culturală Română. Se pare că existenţa frontierei de la Prut, acest "râu despărţitor de fraţi", convine celor care, fără să o mărturisească, ar dori să menţină două ierarhii valorice, o dublă măsură în evaluarea performanţei culturale. Adică, "una e bun pentru România şi alta e bun pentru Basarabia". Or, de fapt noi am pledat din start pentru instaurarea unor principii şi criterii comune pentru o literatură scrisă în aceeaşi limbă. Cum priviţi Dvs., după scurgerea atâtor ani şi contabilizând episoadele acestei confruntări de mentalităţi, rezistenţa la spirit critic şi înnoire în cultura română de o parte şi alta a Prutului? 

A. B.: - Atât timp cât există o singură limbă şi o singură literatură nu văd de ce ar exista două unităţi de măsură în evaluarea performanţei literare. Talentele apar după legi neştiute şi nu depind de starea economiei sau a politicii, prin urmare trebuie sprijinite cu grijă. Realitatea însă infirmă acest adevăr banal. Viaţa literară s-a atomizat, câte bordeie, atâtea ierarhii, fiecare publicaţie şi grupare literară sau de interese, cu clasamentele ei. Unii fac o gălăgie imensă, înroşesc sticla televizoarelor, lăsând impresia că ar avea şi operă, alţii strigă în numele unor formaţii politice sau în numele vârstei ori, dacă nu, pur şi simplu, pentru a fi observaţi. Dar timpul, după cum s‑a văzut în acest deceniu, aşază treptat valorile unde le este locul şi, fireşte, pe aceşti vajnici "combatanţi" îi îndreaptă spre generoasa albie a uitării. Oricum, din Basarabia sau din România, foarte mulţi nu reuşesc să se desprindă de sensibilitatea secolului 19 şi de manierele regimului abia apus: nu acceptă că şi alţii ar putea să aibă dreptate sau, eventual, o altă opinie; incapabili de confruntări deschise, apelează la putere să-i apere. Pentru nişte merite reale avute cândva, pretind recunoştinţă veşnică! Indiferent ce forme ar îmbrăca, sub toate aceste manifestări, descifrăm foarte uşor o detestabilă comoditate intelectuală, o rezistenţă îndărătnică la nou. Fundaţia Culturală Română sprijină mai multe publicaţii din Basarabia, dar, spre bucuria mea,  cea mai contestată dintre ele este, după cum  bănuiţi, Contrafortul. Se vorbeşte că susţinem publicaţii nepatriotice, neromâneşti care îi înjură pe cei care luptă fără să se observe însă că, între timp, după atâta efort patriotic au ajuns iarăşi comuniştii la putere, că limba moldovenească şi alte stupidităţi asemănătoare sunt impuse cu forţa. După părerea mea, dacă faci ceea ce îţi dictează propria conştiinţă, dacă lupţi pentru ceea ce crezi, nu trebuie să aştepţi recunoştinţă ori recompense. Sunt epoci în care, cum spunea Kennedy, nu trebuie să te întrebi ce face ţara pentru tine, ci ce poţi face tu pentru ea. Cred că ne aflăm într-un moment de răscruce în care, dacă nu vom vedea interesele pe termen lung ale naţiei noastre, rolul culturii şi al solidarităţii reale, dacă nu ne vom căuta un loc mai bun în ierarhia naţiunilor în acest timp de rapide şi complicate prefaceri, vom intra pentru multă vreme într-o zonă obscură. Nu încetez să cred şi să sper că putem să fim mult mai mult decât o pepinieră de paznici şi culegători de căpşuni.

V. G.: - În nr.12/2002 al Contrafort-ului am găzduit o amplă anchetă pe tema "Basarabia şi România - un deceniu de integrare literară", care s-a bucurat de participarea multor scriitori de pe ambele maluri ale Prutului. Concluziile acestei dezbateri relevă un bilanţ mai degrabă descurajant decât optimist. S-au confruntat în aceşti ani două tipuri de politici "integraţioniste": prima însemnând festivaluri siropoase şi chefuri patriotice, bugetofage şi ineficiente, şi cealaltă, pe care o susţineţi şi Dvs., însemnând investiţii pe termen lung, crearea şi sprijinirea unor instituţii viabile, de perspectivă, capabile să modifice mentalităţi şi să promoveze valorile autentice. Dvs. sunteţi poate cea mai avizată personalitate culturală şi publică românească care poate să ne ofere dimensiunea exactă a acestui proces de integrare culturală între România şi Basarabia după 1989. În prezent raporturile dintre cele două state înregistrează cota cea mai de jos, ca urmare a instalării la Chişinău a unui regim comunist declarat românofob şi antieuropean. Credeţi că se putea evita o asemenea involuţie printr-o altă strategie, mai complexă, a statului român pentru Basarabia în deceniul care s-a scurs? A existat, în opinia Dvs., o viziune clară la Bucureşti asupra felului în care trebuie construite relaţiile cu Republica Moldova sau asta a fost tot ce şi-a putut permite România, aflată şi ea într-o tranziţie dificilă spre democraţie şi economie de piaţă?

A.B.: - Din păcate, nu a existat un program coerent de integrare culturală, un program serios, matur, complex, gândit de către cei mai buni cunoscători ai realităţii culturale, economice, politice, plan cu bătaie foarte lungă care să fie respectat de toţi, cu sfinţenie, indiferent de schimbările politice sau de orice altă natură de pe cele două maluri ale Prutului. Un asemenea proiect nu era foarte greu de făcut deoarece se puteau trage numeroase învăţăminte din experienţa Germaniei, Ungariei sau a altor ţări care au avut de câştigat de pe urma unor politici coerente şi consecvente în această atât de delicată sferă. Neexistând, aşadar, un proiect serios, cu urmări benefice, relaţiile acestea s-au desfăşurat de cele mai multe ori sub semnul diletantismului, aleatoriului şi improvizaţiei. Cele două tipuri de politici au fost mai mult decât evidente. Mă urmăreşte observaţia făcută de o distinsă doamnă, şi care suna cam aşa: Suntem invitaţi în România, venim, fireşte, mâncăm sarmale, mici, ne evocăm soarta tristă, facem promisiuni, cântăm Noi suntem români, plângem şi ne vedem peste un an, iarăşi mâncăm sarmale, mici, ne plângem soarta, cântăm etc. şi ne revedem peste încă un an! Alte spaţii româneşti sunt ţinta numeroaselor vizite cu caracter turistic. Vin reprezentanţii patriei mame, fac şedinţă, notează nevoile celor cercetaţi după care nu-i mai vede nimeni, ca, după un timp, să apară un alt oaspete care face exact acelaşi lucru şi tot aşa, an după an… Oricum, a dominat festivismul siropos şi spectacolele mediatice ieftine, o politică potrivită secolului 19, care s-a datorat şi unor oameni care au reuşit să pară în ochii multora drept reprezentanţii Basarabiei "răpite", "sfinte", "oprimate", "înlăcrimate" etc. Ajutându-i, sprijineai, chipurile, Basarabia; criticându-i, aveai ceva împotriva Basarabiei. Sigur, este în afara oricărei discuţii că România nu a sprijinit cum s-ar fi cuvenit această atât de necesară integrare culturală sau, mult mai exact, a sprijinit-o la voia întâmplării, dar spunând aceasta, adevărul nu este întreg. Divizarea intelectualilor români din Basarabia, a românilor în general, în buna tradiţie strămoşească, a contribuit şi ea la pierderea treptată a tot ceea ce s-a câştigat imediat după dobândirea independenţei Republicii Moldova, la suişurile şi coborâşurile ce au urmat. În altă ordine de idei, sunt multe personalităţi culturale, politice sau ştiinţifice care cunosc exact ceea ce se petrece în Basarabia şi, mai ales, ceea ce ar trebui să se întâmple pe cele două maluri ale apei despărţitoare, oameni capabili să gândească un proiect care să ţină seama de realităţile acestui moment. Limba se păstrează prin şcoală, prin educaţie. Libertatea şi demnitatea se păstrează numai de către nişte oameni care îşi cunosc rostul şi locul în lume. Nu avem nici un motiv să ne ruşinăm de cultura noastră, de istoria şi de inteligenţa noastră. Nu suntem mai buni decât alţii, dar nici mai răi. Purtăm, oriunde ne-am afla, datele naţiei noastre, trecutul ei este, vrem, nu vrem, propriul nostru trecut şi avem toate şansele să însemnăm mult mai mult dacă vom reuşi să depăşim egoismul nostru pustiitor. În lumea Internetului, a sateliţilor de comunicaţie, a telefoanelor mobile etc., etc., oamenii nu mai pot fi cu adevărat minţiţi sau ţinuţi în izolare, decât dacă se complac în această situaţie. Sigur, sărăcia nu este furnizoare de libertate şi de democraţie. Între carte şi pâine este clar ce ar alege marea majoritate. Dar în aceste majorităţi există şi oameni mai puţini săraci, oameni mai luminaţi sau foarte luminaţi care trebuie să-şi ia rolul în serios, care au obligaţia morală de a le descrie semenilor lor drumul spre ei înşişi. Datorită incapacităţii de a oferi un program credibil şi a nesfârşitelor înfruntări de orgolii s-a ajuns unde s-a ajuns. Cred că a venit vremea concluziilor. Este la îndemâna oricui să observe că din lupta atâtor orgolii nu a avut nimeni de câştigat. Dar nu e cazul să observăm la nesfârşit o realitate, nu e suficient să ne întrecem în descrierea catastrofei, trebuie oprită prăbuşirea pentru a nu întârzia revenirea care, nu am nici o îndoială, se va produce, Basarabia va fi ceea ce trebuie să fie şi va ajunge unde îi este locul. Trebuie să procedăm în aşa fel de parcă numai de noi, de efortul fiecăruia dintre noi ar depinde revenirea la normalitate. După cum trebuie să scriem de parcă fiecare cuvânt ar putea să fie ultimul. Nu are rost să vorbesc despre ce s-ar fi putut face, important este să ne concentrăm asupra viitorului. Aparent, ar trebui să ne gândim la necesitatea unor instituţii care să grăbească integrarea culturală, dar ele există. Este necesară schimbarea mentalităţilor şi instalarea în posturi-cheie a unor oameni care să facă exact ceea ce trebuie, oameni care să cunoască realitatea şi să dorească să o schimbe. Eu cred că este obligaţia intelectualilor de pe cele două maluri ale Prutului să se adune la propriu şi să propună intelectualităţii din cele două ţări şi, mai ales Guvernului României, un proiect plauzibil care să poată fi realizat. Nu cred că banii, deşi puţini, au fost principala piedică în aceşti ani, ci diletantismul şi lipsa de orizont. Şi iarăşi, nu cred că, în ciuda dificultăţilor reale prin care trecem, Preşedintele României sau Guvernul ar fi nereceptivi la un asemenea proiect. În lipsa lui, noi cei ce ne străduim să grăbim această integrare, am putea fi socotiţi nişte caraghioşi. Vocea celor din Basarabia trebuie să se audă mai bine, să fie mai puternică. Pentru o iubire adevărată este nevoie, totuşi, de minimum doi!

V. G.: - Romanul Recviem pentru nebuni şi bestii, aşa cum s-a spus pe bună dreptate, a însemnat revenirea Dvs. în literatură, o revenire de succes, după o pauză de aproape un deceniu, timp în care aţi construit una din cele mai performante instituţii culturale româneşti. Acest volum prezintă prima frescă narativă de proporţii a lumii româneşti din ultimii ani ai dictaturii ceauşiste şi "mişcarea browniană" din perioada imediat următoare. O bogată galerie de portrete umane, mutilate de comunism, de propria laşitate, dar şi transfigurate, miraculos, prin încercarea de a rezista răului, de a nu-şi pierde definitiv resursele umanului, transpare la lectură. Dacă aţi prelua aceste personaje într-o nouă carte - aşa cum aţi procedat şi în romanele publicate înainte de 1989 -, le vedeţi evoluând ca mentalităţi, caractere, destine umane, înţelegând prin aceasta şi o nouă treaptă în evoluţia societăţii româneşti? Sau poate sunteţi tentat mai degrabă să construiţi nişte personaje atipice, aistorice, "despărţind" cumva esteticul de social şi de politic? E posibilă o asemenea linie de demarcaţie?

A. B.: - Romanul a avut într-adevăr succes în Franţa, au scris despre el cele mai  importante publicaţii şi, prin urmare, s-ar putea spune că sunt pe drumul cel bun. Am scris, cum am mai spus, din dorinţa de a fi util. În plus, personajele mă urmăreau pretutindeni, mă somau să nu le neglijez. Astăzi "modelele" personajelor sunt cam aceleaşi, doar pasiunile s-au mai temperat, diverşii procurori autodeclaraţi nu au prea avut ce oferi aşa că s-au mai domolit, la fel şi patrioţii tocmiţi cu ziua. Nici cei ce persiflau tot, mituri naţionale, personaje istorice, europenii cu simbrie nu mai au suflul de altădată… M-ar interesa, în viitorul apropiat, o altă categorie, mult mai evidentă, în actualitate: o parte din tinerii prerevoluţionari care la vremea respectivă s-au umplut de titluri şi de diplome nemuncite iar azi sunt de un cinism revoltător care îl depăşeşte adesea şi pe cel al vechilor activişti. Dacă voi mai avea timp, mă voi concentra asupra lor. Acum, însă, mă străduiesc să-mi fiu util mie însumi, să depăşesc obsesia socialului care, cred că are nevoie de pamflete, nu de romane şi să fac ceea ce visez dintotdeauna: un roman psihologic, un roman al întrebărilor ultime, al celor două pulsiuni fundamentale: dragostea şi moartea. Sigur, socialul nu poate fi despărţit de psihologie sau de filosofie, diferenţa o face accentul… Până acum Cel de Sus a fost foarte generos cu mine, sper să-mi dea putere să duc la bun sfârşit ceea ce am început.

V. G.: - Ce-aţi remarcat ca noutate în evoluţia literaturii române din ultimii zece ani? Credeţi că după ce s-au fixat nişte obiective de urmat pentru societatea românească în următorii ani – integrarea europeană şi euroatlantică - se vor mai limpezi lucrurile şi în viaţa culturală, vor scădea tensiunile dintre intelectuali, se vor atenua conflictele dintre diversele tabere şi grupări ideologice? Cum apreciaţi Dvs. polemicile purtate în jurul unor cărţi, tendinţe, încercări de revizuiri ale ierarhiilor literare şi de putere în lumea culturală românească?

A. B.: - S-ar putea vorbi mult despre starea culturii noastre în acest moment. Pe scurt însă, au apărut nume noi foarte promiţătoare, s-au înmulţit grupusculele, unele mult prea exclusiviste, s-au luat drept literă de lege diverse isme demult apuse sau eşuate în Occident, legătura cu lumea se face deocamdată cu destulă nesiguranţă, dialogul deschis cu confraţii de aiurea se lasă încă aşteptat, ne împiedică încă ancorele trecutului, avem prea mulţi inventatori de roţi şi aşa mai departe. Nu ducem lipsă nici de reevaluatori – criteriile politice fiind suverane – care amintesc de perioadele de tristă amintire, avem, aşadar, jdanovişti de…dreapta şi proletcultişti cu chip nou: literatura începe cu ei şi se sfârşeşte imediat după ei. Unii vor locuri la care cărţile lor nu le dau dreptul, alţii încearcă să-şi trăiască cu prea multă ardoare posteritatea, unii, revizuiţi odată de comunişti, continuă să fie revizuiţi şi de anticomunişti şi tot aşa…N-ar trebui uitaţi nici cei ce insistă să fie judecaţi după faima capitalei sau a ţării în care îşi au ori şi-au avut domiciliul, şi nu după ce au scris. Important mi se pare că tot mai mulţi descoperă că totuşi criteriile politice n-au ce căuta în judecarea operei de artă şi că scriitorul este un alergător solitar a cărui obsesie trebuie să fie nespusul şi necunoscutul din om şi societate şi nu semenul său, că talentul fără foarte multă cultură şi muncă se risipeşte în van…Dar dincolo de toate, am spus-o şi altădată, în momentul de faţă avem mult mai multe genii decât cărţi notabile. 

V.G.: - Ce loc îi rezervă intelectualului umanist procesul de globalizare, de omogenizare, de ştergere a diferenţelor dintre culturi şi tradiţii, despre care se susţine că vor fi sacrificate pe altarul eficienţei şi al profitului? Aţi avut numeroase contacte şi experienţe de colaborare în Occident, dar şi în Japonia, de aceea cred că ne-aţi putea spune cât de pregătit vi se pare intelectualul român pentru "şocul viitorului"? Cum am putea antrena patrimoniul nostru cultural şi identitar în această luptă pentru un nou "loc sub soare" în secolul XXI? La ce ar trebui să renunţăm (mă refer la un anumit balast mental şi comportamental) şi ce deprinderi, standarde şi viziuni se cuvine să însuşim pentru a ţine pasul cu alţii?

A.B.: - Mă grăbesc să spun că avem un bogat patrimoniu cultural care poate interesa pe oricine dacă, fireşte, faci efortul să-l arăţi lumii. Şi toate ţările care doresc să se afirme, să fie cunoscute, se străduiesc din răsputeri, investesc enorm pentru că, se ştie, investiţia în cultură este cea mai sigură, cu efectele cele mai îndelungate. Am spus deseori că pe unde au ajuns Dostoievski şi Tolstoi armata rusă nu va pune niciodată piciorul, că terenul cucerit de aceştia se păstrează pentru totdeauna.

Noi, românii, avem mari valori care interesează. La Washington, la Festivalul Smithsonian, am avut un foarte mare succes cu creaţia populară, cu ţăranii pe care i-am dus. Ei au construit o biserică maramureşeană pe Mall, locul cel mai sfânt al Americii, au prezentat programe culturale, muzică, dans etc. Deşi unii dintre ei n-au ajuns nici măcar în Bucureşti, în SUA au fost formidabili, s-au adaptat imediat, nu aveau nici o taină pentru ei complicatele mijloace tehnice ale hotelului Marriott sau ale diverselor magazine pe care le-au descoperit imediat. Mai mult, ţărancele din Maramureş sau Hunedoara dansau rock până-şi oboseau partenerii americani, ca apoi, la hotel, să le auzi văicărindu-se: "Mi-am lăsat otava necosită, prunele neculese, vacile n-au fătat încă şi eu dansez la monumentul lui Lincoln!". N-aş vrea să uit că, după un timp, "concurenţii" noştri din Africa de Sud cântau destul de bine: "Noi suntem români!". Dar cultura populară a fost şi un vector pentru zecile de cărţi, albume, CD şi CD-Rom-uri pe care le-am prezentat.

Mulţi inteligenţi de la noi au fost revoltaţi că am vândut micii cu 7 dolari (căci am dus şi bucătărie românească, iar preţurile le-au fixat americanii), dar n-au descoperit informaticienii şi reuniunile acestora cu marii specialişti ai unor universităţi americane, specialiştii oenologi etc. Atâta i-a dus mintea, n‑aveam ce le face. În Japonia, de asemenea, am avut succes. Dacă-i duceam pe subtilii care privesc de sus marele nostru patrimoniu cultural sau valorile folclorice, care au atras un milion o sută de mii de vizitatori la standul românesc, mi-ar fi fost suficient un compartiment de tren. Trebuie, aşadar, să ieşi în lume cu ceea ce merge într-un moment sau altul, dar să nu ignori şi ceea ce doreşti să faci cunoscut.

Convingerea mea este că nu ţăranii sau oamenii simpli sunt piedica principală în integrarea despre care vorbim neîncetat, ci fuga de dialog, de confruntare, teama de nou, de informaţie adecvată. Băşcălia nesfârşită este semn de slăbiciune, nu de superioritate. Suntem, cum se spune mereu, neînţeleşi nu din cauza limbii, ci a unui mod depăşit de a gândi. Foarte mulţi se poartă de parcă   s-ar afla într-o rezervaţie naturală, conservă comunismul – acest Jurasic Park al istoriei – şi manierele lui şi refuză să vadă ora lumii.

Globalizarea nu exclude şi nu anulează specificul naţional, dimpotrivă. Fiecare popor face eforturi teribile pentru a fi văzut prin pânza pe care vrea să o ţeasă uniformizarea şi, pentru a ieşi la lumină, există metode sigure, instituţii cu tradiţie în lume, nu trebuie să inventăm nimic. Suntem o naţie foarte dotată care a dat lumii valori incontestabile, nu trebuie să avem complexe, totul este să renunţăm la egoismul nostru tradiţional. Când am dorit toţi acelaşi lucru, s-a văzut, au dispărut şi Ceauşescu şi comunismul.

V.G.: - Cum vedeţi destinul de mâine al Fundaţiei Culturale Române, în jurul căreia se fac în ultimul timp atâtea speculaţii?

A.B.: - Mi-e greu să vă spun. De aproape doi ani batem pasul pe loc. Există un foarte bun proiect de statut al Institutului Român de Cultură, dar urmează să fie dezbătut de Parlament după ce va obţine semnătura unor miniştri. Ce va ieşi din acest proiect mi-e imposibil să prevăd. Până atunci, suntem pe un buget de avarie. Gurile rele spun că nu ni se dau bani pentru a funcţiona normal deoarece numai astfel vom putea fi învinuiţi că nu facem nimic! Alţii ar prefera firmele străine care n-au nici o treabă cu cultura ţării, dar nu ştiu, nu mă pot pronunţa. Oricum numărul catedrelor de română din străinătate este într-o alarmantă scădere, la fel şi al cunoscătorilor reali ai civilizaţiei noastre, în schimb creşte numărul culegătorilor de căpşuni care aduc bani, nu consumă banii patriei.

Oricum, noi avem un nume, avem publicaţii cunoscute în lume, putem însemna mult dacă suntem sprijiniţi. Nu vrem decât să ne ajutăm ţara în felul nostru. Şi ştim să o facem.

V.G.: - Domnule Augustin Buzura, am dori să vă punem în final o întrebare oarecum tradiţională, dar care este de neevitat în cazul unui creator: la ce proiecte literare lucraţi?

A.B.: - Lucrez la un roman: Raport asupra singurătăţii şi am predat editurii un volum de articole Cartea candorilor şi risipirii, care va apărea curând.

V.G: - Vă dorim mult succes în tot ceea ce faceţi.

1