Un debut interesant

Genul istoriografic din care face parte studiul Cristinei-Dobre Bogdan – thanatologia – este unul pe cît de venerabil (începuturile sale coincid cu apariţia, în 1919, a celei dintîi ediţii a Amurgului Evului Mediu, faimoasa carte a lui Johann Huizinga), pe atît de "voluminos". În Franţa (acolo unde ea este şi cel mai bine reprezentată), această direcţie a fost frecventată, practic, de mai toate figurile sacre ale "noii istorii": de la Philippe Ariиs (la început un personaj periferic al istoriografiei "Analelor", apoi recuperat de ea şi un deschizător de drum în domeniul la care mă refer aici), Pierre, Chaunu, Jacques Le Goff şi – bineînţeles – Michel Vovelle, pînă la mai tinerii Jacques Chiffoleau şi Jean-Claude Schmitt, aproape că nu a existat, în ultimii treizeci de ani şi ceva, un istoric care să nu-şi fi "făcut armele" în acest domeniu. Dar, ceea ce au publicat ei (îndeosebi Chaunu şi Vovelle, autori ai unor sinteze fundamentale, consacrate "morţii la Paris", în secolele XVI-XVIII, şi în Occident, din Evul Mediu pînă astăzi) nu reprezintă decît vîrful unui aisberg: thanatologia mai numără o mulţime de studii punctuale (regionale, urbane sau circumscrise unui interstiţiu limitat), risipite în nenumărate publicaţii (multe se găsesc în "Annales. Йconomies, Sociйtйs, Civilisations") şi scrise de autori mai puţin cunoscuţi (deşi, la fel de pricepuţi în astfel de anchete). Nu mai amintesc de cercetările de demografie istorică, unde moartea constituie (statistic, vorbind) subiectul principal.

Nici istoricii români nu au ocolit thanatologia, deşi, în ceea ce ne priveşte, nu se poate vorbi de o preocupare la fel de largă şi de stăruitoare ca în "Hexagon". Nicolae Iorga, regretatul Alexandru Duţu şi Ştefan Lemny sînt, în această privinţă, figurile de referinţă, fie prin sugestiile de cercetare prezente în cîteva din scrierile lor (cazul primului), fie în calitate de vulgarizatori inteligenţi ai metodelor şi modelelor acestei istorii (cum a fost Al. Duţu, care se distinge, însă, şi prin încercarea de a le aplica) sau de autori ai unor micro-sinteze în acest domeniu (cum este capitolul despre moarte din frumoasa carte dedicată de Ştefan Lemny secolului al XVIII-lea românesc). Cristina Dobre-Bogdan îşi cunoaşte bine predecesorii (cărora li se cuvine adăugat numele lui Dan Horia Mazilu, un foarte bun cunoscător al literaturii române vechi şi – dacă nu mă înşel – mentorul autoarei) şi ştie să se folosească de modelele lor de cercetare. O face, însă, mai mult din perspectiva literaturii şi a istoriei artei şi mai puţin din aceea a istoriei mentalităţilor, deşi tema pe care o studiază autoarea le traversează pe toate trei (fapt recunoscut şi limpede afirmat chiar de d-na Dobre-Bogdan). Formulez această observaţie nu ca un reproş şi nici pentru a semnala o carenţă a cărţii (nu este cazul). Autoarea nu este istoric ci, din cîte îmi dau seama, o specialistă în literatura veche. Remarca implică însă o chestiune de metodă, de care Cristina Dobre-Bogdan trebuie să ţină cont, în viitor, dacă – aşa cum presupun – va dori să-şi continue cercetarea începută în aceste pagini. Voi reveni în final la acest aspect.

Cinci sînt capitolele care alcătuiesc cartea, patru dintre ele fiind împărţite, simetric, în cîte trei secţiuni. Primei părţi (scurtă, prea scurtă), rezervată unei rapide inventarieri a reperelor istoriografice occidentale şi româneşti ale domeniului, îi urmează (cap. II: "Moartea – personaj iconofil" şi III: "Concluziile unui timp de cercetare...") analiza expresiilor iconografice ale morţii din pictura murală a aproximativ 150 de biserici din satele Olteniei şi Munteniei, adunate de autoare şi organizate tematic după o cercetare de teren care a durat doi ani (rezultatele acestei "cartografieri" se regăsesc în cele două anexe de la finele volumului). Acesta mi se pare, de altfel, şi capitolul nu atît cel mai reuşit (fiindcă toate sînt, indiscutabil, interesante), cît original al cărţii, în măsura în care el (re)pune în circulaţie un mare număr de "piese" ale artei populare româneşti, ce nu fuseseră, pînă la d-na Dobre-Bogdan nici inventariate, nici examinate din acest unghi, al imaginii morţii (totuşi, picturile, ca atare, sînt de multă vreme cunoscute şi cercetate). Iconografiei îi urmează literatura. Aceea funebră, mai întîi, de factură religioasă (omilii, cuvinte de îngropăciune, didahii), apoi cea istoriografică (cronicile moldo-muntene din secolele XVII-XVIII), de-a lungul cărora "măştile lui Thanatos" sînt urmărite în diversele lor ocurenţe şi ipostaze (cap. IV şi V).

Prin mobilizarea unui asemenea volum de referinţe, autoarea a urmărit mai mult decît elaborarea unui simplu catalog tematic. Convinsă de faptul că "documentele literare şi artistice constituie o sursă importantă a cercetărilor mentaliste ăsic!î" şi că "stabilirea unor conexiuni între domeniul literar şi cel artistic a devenit o autentică metodă de cercetare a istoriei mentalităţilor", d-na Dobre-Bogdan a dorit să pună în lumină ceea ce, în mod inevitabil, constituie ţinta firească a oricărei cercetări de acest fel: anumite atitudini şi comportamente colective (în acest caz, faţă de moarte), precum şi modificarea lor, sesizată prin intermediul inflexiunilor "discursului" literar şi artistic care le dă expresie. "Analizînd aceste documente ale imaginarului – scrie autoarea – vom încerca să decelăm cîteva dintre atitudinile fundamentale în faţa morţii, din cultura românească medievală (secolele XVII-XIX), precum şi modificările survenite în discursul laic şi în cel ecleziastic sau în programul iconografic al unor biserici munteneşti" (p. 11). Şi mai departe (cu referire la literatura ecleziastică funebră): "Privind tipurile de scrieri menţionate anterior ăomiliile funebre, cuvintele de îngropăciune, propovedaniile sau didahiile – n. ns.î ca pe nişte creuzete ale mentalităţilor dintr-o epocă, vom încerca să desluşim, în paralel cu evoluţia tehnicilor persuasive, mutaţiile petrecute în sistemul de gîndire. Centrate pe o atitudine mentală fundamentală – cea faţă de moarte – textele pe care le vom supune analizei vor pune în lumină modificările suferite de discursul religios, dar şi evoluţia structurilor comportamentale pe care acesta le condamna sau, dimpotrivă, le oferea drept modele demne de a fi urmate" (p. 90-91).