'Neantul şi Fiinţa' Faţă în faţă cu postmodernismul

Spre sfîrşitul excepţionalului său jurnal publicat la finele anului trecut, Gabriel Liiceanu vorbeşte, oarecum deconspi­rativ, nu ştiu dacă din alte motive decît acelea ale fascinaţiei, despre un proiect al Editurii Humanitas, care a înţeles că dacă românii n-au exportat mămăliguţa, sarmalele sau folclorul, ar putea încerca, finalmente, cu… zmeii. La drept vorbind, cu… Mircea Cărtărescu (urmat îndeaproape de uimitoarea grafică a lui Tudor Banuş), întrucît el este acela care, la sugestia directorului editurii, devine nici mai mult nici mai puţin decît demiurgul şi în acelaşi timp eruditul unei lumi livreşti, construite euforionic, în eprubeta stilului şi a viziunii, căreia nu i se poate contesta existenţa pentru simplul fapt că ea se manifestă, textual şi virtual, pe relieful devenit transcendent al paginii de carte.

Să recunoaştem că nu are nici o importanţă dacă modelul de la care porneşte scriitorul român este o carte despre gnomi pentru copii "reeditată în Occident an de an" şi dacă în acel model "fiinţe imaginare erau tratate după regula realismului extrem"; "replica" lui Cărtărescu aparţine cu totul angajării sale scripturale, unei întregi viziuni de a înţelege şi practica literatura, în aşa fel încît Enciclopedia zmeilor intră în bibliografia sa cu aceeaşi autoritate cu care au făcut-o, la timpul lor, Levantul sau Orbitor. Prin absurd, ca să parafrazăm într-un fel cuvintele lui Vianu despre Luceafărul, dacă întreaga operă a lui Mircea Cărtărescu s-ar pierde, Enciclopedia zmeilor ar fi în măsură, monadic, să ofere o imagine totalizantă a modului cărtărescian de a fi al literaturii. Căci, enciclopedie a zmeilor care înregistrează infinitezimal fapte concrete, dar de acea concreteţe a virtualului care face totul posibil, cartea este în aceeaşi măsură enciclopedia unui univers scriptural – format din obsesii, strategii, pasiuni, idei şi forme; altfel spus, o enciclopedie a literaturii înseşi. De aici, poate, acolada biologică foarte amplă pe care cartea o vizează: "O carte pentru copii între nouă şi nouăzeci de ani, pe care nu trebuie s-o rataţi!".

Două lucruri trebuie însă observate în afirmaţia anterioară. Sînt nivele şi nivele de înţelegere, şi, la urma urmelor, nu vîrsta biologică e relevantă aici. Oricum, cu cît se mimează ironic un anumit tip de lectură, cu atît avem de-a face cu o carte care, împotriva oricăror aparenţe, nu se adresează absolut deloc copiilor, ci spiritelor rafinate, estete, situate cumva în epoci de declin, cînd nimeni nu mai e interesat de substanţa lumii, oricum înşelătoare, ci de forma, de iluzia ei. Cert e că o lectură adecvată nu poate exista în afara rafinamentelor care se devoră pe sine generîndu-se, a voluptăţilor baroce şi manieriste, care transformă artificiul în semn al unei lumi şi deopotrivă, deşi numai ulterior, chiar în lume.

Spectacol al imaginaţiei şi comedie a limbii, Enciclopedia zmeilor instituie o lume pe dos, care nu e lipsită, totuşi, de dimensiune existenţială, şi nu neapărat din cauza acestei perspective întoarse, ci mai ales din cauza unui permanent mers pe sfoară, a unei lunecări pe muchie de cuţit între prezenţă şi iluzie, care angajează la modul veritabil o judecată asupra lumii. Firesc însă, asupra acelei lumi care e literatura. Aşadar, artificiu, uimire, translare a planurilor, ludic şi parodic, şi în acelaşi timp, ironie, satiră, fervoare, pasiune, toate printr-un ochean care ne proiectează în plin "joc secund", manifestat la limita dintre consistenţa iluzorie şi inconsistenţa întemeietoare a textului. Şi dacă există o miză în afara simplei voluptăţi a iluziilor şi uimirii, atunci aceasta ţine de dimensiunea metatextuală a scrierii, care nu devine însă posesiv-dominatoare. Nimic nu i se subordonează acestei dimensiuni care face din literatură propriul ei obiect şi propria ei mitologie; ba mai degrabă intră şi ea în aceeaşi sferă a jocului în care formele se înghit unele pe altele, fără şansa de a ieşi cumva din această indecizie ontologică, asumată cu pasiune erudită – căci scriitorul e, totuşi, un meşteşugar –, şi cu voluptate existenţială – căci el e deopotrivă un metafizician în căutarea luminii.

În al doilea rînd, cuvintele acestea – înşelătoare – despre o maximă cuprindere a cititorului (în capcana cărora cade Gabriel Liiceanu însuşi, care‑l fixează ipotetic la 12, 40 sau 80 de ani) sînt consecinţa jocului parodic şi textual care guvernează întreaga scriere. Caragialean, coperta a IV-a reproduce – inventîndu-le în limbajul adecvat unor anumite atitudini şi fervori emoţionale – variaţiunile din diferite periodice din lumea zmeilor, se înţelege, referitoare la tema apariţiei acestei Enciclopedii, formulate neutru în "Ziarul de decembrie". Inventîndu-şi rolurile, trăindu-le ironic ca pe nişte ipostaze echivalente existenţei propriu-zise, devenită la fel de (in)consistentă ontologic ca şi acestea, Mircea Cărtărescu scrie şi articolul din "Quatr’a Telegraph", pentru care Enciclopedia nu e altceva decît consecinţa unei imposturi, toate aprecierile favorabile fiind răstălmăcite în concluzia unei "calomnii la adresa neamului zmeiesc, fără nimic extraordinar în ea", dar şi pe acela din "Omenirea Mare", finalizat cu îndemnul omenesc, prea omenesc, "Zmei, duceţi-vă înapoi în pusta mamei voastre, de unde aţi venit!". Hulită de lumea zmeilor şi preţuită pentru motive inadecvate de omenirea mare, cartea are aprecierea unui "Curier de ambe specii", care emite ipoteza cititorului etern, de la care am pornit. Simplu joc, însă, căci pentru ambele specii e vorba doar de copii. Şi iată de ce: în lumea zmeilor, cei mici "îi adorm pe părinţi şi bunici spunîndu-le nenumărate basme, legende şi cîntece tinereşti". În această lume pe dos, căreia nu-i vom face noi… fenomenologia, în care hohotul de rîs alternează cu o ciudată nostalgie schiţată în surîs şi uneori chiar cu umbra transparentă şi gratuită a satirei, "Învăţămîntul este general, obligatoriu şi gratuit. Doar că, zmeii, născîndu-se cu toate cunoştinţele necesare, la şcoală se duc numai cei bătrîni, cocîrjaţi, cu ghiozdanele-n spinare, îmbrîncindu-se şi ţipînd pe străzi. Adesea sînt urecheaţi de propriii lor copii şi nepoţi sau puşi să spună cîte o poezie. ă…î Învăţămîntul începe cu universitatea, continuă cu colegiul şi şcoala medie. Încununarea studiilor o constituie grădiniţa, dar puţini sînt zmeii care se pot lăuda că au ajuns atît de savanţi. Preşedintele Academiei trebuie să facă dovada că a absolvit şase luni de creşă". Copii?! Nu altceva decît cititori puri, prin lipsa vreunei angajări utilitariste.

Altfel, cartea e însoţită de un veritabil edificiu paratextual, savant şi convingător, care legitimează atît lumea zmeilor, cît şi demersul ştiinţific implicat. Nu intrăm în detalii, dar, ca un cercetător veritabil, coborît din veac iluminist, autorul intră el însuşi într-o reţea de conexiuni, personaj – ca şi zmeii – al unui traiect poetic de instituire a lumii. Căci marea miză a acestei cărţi priveşte relaţia dintre identitatea lumii şi a textului. Abundenţa notaţiei, precizia detaliilor, pasiunea fixării cu exactitate a unui univers pus sub microscop, toate acestea sînt dovada – singura care contează – a existenţei unei lumi care nu are alt referent decît puterea întemeietoare a cuvîntului. Epigonism asumat, atitudinea aceasta descrie lumi exact în şi în timpul naşterii lor, fie că e vorba de lumea propriu-zisă a zmeilor, fie că este vorba de aceea a autorului-cercetător, un Mircea Cărtărescu pus între ghilimele, care, dovadă de necontestat a devotamentului faţă de obsesia vieţii sale, a conversat cu cele cîteva exemplare vii care supravieţuiesc, purtînd cu mîndrie urmele acestor întîlniri. Cum ni se spune: "trei degete lipsă la mîna stîngă şi o frumoasă proteză metalică la încheietura şoldului". Ca orice tratat serios, prefaţa se încheie cu mulţumiri adresate celor din preajmă, care au intervenit într-un fel în destinul cărţii, iar cartea în sine sfîrşeşte cu o scrisoare adresată "iubitului cititor" îndemnat să se alăture "pe calea spinoasă, dar atît de rodnică a zmeologiei", căruia i se oferă şansa de a primi finalmente "un certificat de zmeolog amator". Ironie? Nu există în toate acestea pic de cinism superior, ci doar o invitaţie, ca o capcană, deloc inocentă, la marele spectacol pus în scenă cu teribilă convingere.

Parodie? Fără îndoială că se parodiază anumite tipuri de discurs şi, apelînd la marea memorie culturală, la marele text al literaturii, nu numai populare, deseori se întrevede participarea la acest spectacol al vocilor celor mai diferite, de la Eminescu la, să zicem, Urmuz. Dar nu erudiţia în acest sens contează – ea ţine numai de ceea ce aş numi tehnică – şi nici performanţele de tip parodic în sine, devenite simple instrumente. Ceea ce contează este coerenţa interioară şi consistenţa lumii instituite. Sînt lucruri care privesc să zicem edificiul compoziţional – deloc lăsat la voia întîmplării –, dar mai ales o anume fervoare a instituirii unei lumi labirintice, închise în propria‑i necesitate ce explodează într-un imaginar lingvistic pe măsură. Maestru în ars combinatoria, Mircea Cărtărescu pune în scenă construcţii ce tind să devină propria lor mitologie şi mitologia propriei plăceri intelectuale.

O situare a cărţii – cel puţin din punct de vedere compoziţional – se găseşte în tema din "Ziarul de duminică" reprodusă pe coperta a patra. Pentru a abandona orice altă încercare, iată acest citat: "Ilustrată din abundenţă cu desene după natură ieşite din pana inspirată a lui Tudor Banuş, Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu (controversatul autor al anilor ’80) aduce pentru prima dată la lumină o lume întreagă ce părea pierdută pentru totdeauna. Urme ale mitologiei zmeilor există, e drept, în folclorul românesc, dar, cum s-a remarcat de mult, aici zmeul nu are chip şi nici trăsături distinctive clare. Această lipsă e suplinită din plin de cele douăsprezece specii de zmei prezentate aici împreună cu habitatul lor natural, cu anatomia, istoria, limba, obiceiurile, ocupaţiile, ştiinţa şi artele lor. În plus, o serie de zece poveşti subtil înlănţuite una cu alta ca într‑o salbă fără sfîrşit ne prilejuiesc o delectabilă întîlnire cu zmei vii, aflaţi în plină acţiune, în toate împrejurările vieţii acestora". Pe această foarte simplă schemă, teme nu pentru un simplu articol de întîmpinare, ci pentru eseuri, studii, cărţi. Accentul, oricum, n-ar trebui pus pe prima parte, cea simplu constatativă, care înregistrează palierele lumii zmeilor, de la anatomie la arte şi literatură, deşi, dispus la o nouă angajare pe terenul aparenţelor, Mircea Cărtărescu însuşi, într‑o emisiune televizată, vorbea exclusiv despre această secvenţă, care are, fireşte, rolul ei. Că zmeii au un organ prinţoreceptor cu care detectează prezenţa prinţeselor, că unii se înmulţesc prin înmugurire, că limbile aglutinante folosesc stropii de salivă pentru a marca diacritice care schimbă cu totul sensul cuvintelor, că frescele nu-i reprezintă, ci îi cuprind în poziţii de luptă chiar pe eroii învingători, ucişi şi aşezaţi pe pereţii peşterilor în poziţii specifice, iată doar cîteva din feţele acestei lumi nu o dată pline de cinism, de umor, duioşie sau atroce inocenţă. Savoarea nu ţine, oricum, de nici un fel de altă morală în afara aceleia a virtuţilor imaginative care se poartă permanent asemenea copiei după natură. Şi continuarea înşiruirii faptelor cuprinse în Enciclopedie nu se poate sustrage spectrului, onest în fascinaţie, al tautologiei. Iată, astfel, ceva despre literatura zmeilor: poeţii sînt numiţi în toate limbile aici puah, ceea ce literal înseamnă amărîţi care împing stelele cu bărbia, iar naşterea unui puah, provocată de uitarea formulei rituale de îndepărtare a răului, înseamnă pentru familie o mare catastrofă. În fine, zmeii cultivă trei tipuri de cîntece epice, Vissele, Zurbele şi Hrankahrankas, primele situîndu-se în zona academismului, ultimele, în aceea a pamfletului, Zurbele avînd atributele preţuite vizibil de autorul enciclopediei pentru exuberanţa barocă în desfăşurarea acţiunilor şi pentru emfaza discursului: "Aici sînt mult lăudate întorsăturile stilistice neaşteptate, uneori de-a dreptul paradoxale. Personaje mor şi învie pe pagina următoare, o cetate e cucerită de dragul unui epitet, un sclav o violează pe regină pentru ca poetul să-i poată descrie acesteia mărimea ugerelor. Totuşi, printre multe ficţiuni, răzbat în zurbe şi date istorice neaşteptat de precise". În fine, nu-i prea stă la inimă acestui autor poezia aşa-zis lirică, proiectată vizibil în visceralitate: "ea nu constă atît în cuvinte cît în atitudini corporale", aflăm.

Accentul, însă, ar trebui pus pe angajarea acestor simple instrumente într-un traiect întemeietor, într-o complicaţie labirintică avînd drept finalitate cunoaşterea şi proiectarea într-o "mitologie". Rămasă tainică, subsumată finalmente unui demers scriptural, el însuşi de o consistenţă criptică, oarecum ocultă, mitologia aceasta care se bizuie pe grotesc, burlesc, parodic, umor negru ori pe glisare în indicibil şi transparenţă, pe materie şi iluzie, este pătrunsă nu de un fior cosmogonic, ci de unul ludic. Iar aici, dacă ar fi să selectez două teme, care-l fascinează pe Mircea Cărtărescu – nimic nou, din acest punct de vedere –, aş avea în vedere iubirea şi poezia, puse sub semnul demitizărilor în aceeaşi măsură în care angajează o "metafizică" proprie. Aş adăuga apoi fascinaţia lumii virtuale, care pune opera şi lumea în relaţie cu inteligenţa artificială, totul generînd lumi în lumi şi vise în vise, într-un fel de reiterare contemporană a lumii lui Swift şi a preludiului kantian din Sărmanul Dionis. Invoc aceste referinţe ca să amîn una mult mai potrivită, aceea a propriului Levant. Propun doar cîteva popasuri pe acest traiect labirintic. Iată nimic altceva decît o dovadă a credinţei în religia poeziei şi, nu întîmplător, a uimirii în faţa miracolului vieţii umane: tînăra poetă Vasiliska, beată de farmecul existenţei, de mirosuri, senzaţii, imagini şi închipuiri, iese, ca într-o sfîntă procesiune, din grotele subterane în care sălăşluia. Frumuseţea pe care o simte aproape că o înnebuneşte. Şi a doua zi, "o dată cu revărsatul dumnezeieştilor zori, Vasiliska văzu, pentru prima dată în viaţă, ceea ce căutase întotdeauna, ceea ce noi toţi, zmei şi oameni, căutăm şi vom căuta întotdeauna: limpedea, gingaşa, transparenta şi nesfîrşita Lumină".

În poveşti, motive cunoscute, asamblate ciudat, rezumate cu ironie, coborîte în derizoriu, trecute în grotesc, plimbate prin sofisme şi prin transparenţa visului, în fine, o scenă complicată care amestecă de dragul surprizei şi cu scopul uimirii lumi, vise şi obsesii despre dragoste, moarte, dumnezeu şi poezie. Ce personaj eminescian şi eliadesc, cărtărescian deopotrivă, Umbello şi umbra lui, Hiolozois, sau vagabondul obsedat de metafizică şi transcendenţă! Ce final pentru povestea numită Animicştiutorul în care umorul devenit surîs fin capătă aura nostalgiei, eroul descoperind pierdut în misterul lumii taina morţii! Ce fascinaţie în coborîrea zmeilor asiatici în lumea microscopică a circuitelor, urmată de călătoria programatoarei Ding-Ding, creatoarea însăşi a acestei lumi virtuale, atacată de unul din personajele sale şi salvată finalmente prin ingenioasa soluţie a identificării lumii deja create cu numele unei cărţi, acela chiar al enciclopediei… Un joc fără limite, în care lumi se autogenerează şi se autodevoră, în care se glisează firesc în lumi suprapuse, în care totul se poate opri în loc din cauza fascinaţiei. Nu întîmplător ultima dintre poveşti, pamflet şi meditaţie deopotrivă, dar toate acestea, să se înţeleagă, nu înainte de mirajul gratuităţii, sfîrşeşte cu descoperirea în mîinile judecătorului Zumm a ciudatei măciuci a lui Umbello, pe care sînt sculptate versetele caligrafiate bizar ale unei faimoase Zurbe, numită Zurba Inelară a lui Meer-Tscha, numele zmeiesc, aşa cum vom afla, chiar al ciclului de poveşti din Enciclopedie… Oricum, în faţa judecătorului stau Cornichon şi Karakeridosbelloianisoglu, cîinele de zmeu şi porcul său de cîine favorit, pe care, de altfel, ar fi putut oricînd să-l mănînce. Poetul cu zeci de titluri, premii, distincţii – toate dintre cele mai hilare, savuroase chiar numai prin simpla lor numire şi succesiune – şi bîlbîitul, oarecum fără identitate, cel salvat de Cornichon de pe drumuri pe vremea cînd nu era decît un godac, numit de stăpîn cu dispreţ şi umor Mr. K, adică domnul kilometru, domnul kilowat, domnul kiwi. Cauza judecăţii – acuzaţia de plagiat, pe care Cornichon o anulează printr-o subtilă semioză, realizată la limita dintre umor şi gravitate. Oricum, textele cu pricina sînt puse pe două coloane pentru a provoca o nouă nedumerire privind esenţa – şi scena – literaturii. Faţă în faţă stau un fragment dintr-o academică Vissă şi replica ei postmodernă, din categoria Zurbelor. De o parte un vers solemn de odă, de genul Sublimă! Eşti sublimă! Tu, stea a nemuririi! – de cealaltă, reversul dinamitard, ironic, dubitativ: Sublimă??! Eşti sublimă?!! Tu – stea a nemuririi?! Cad astfel toate bănuielile noastre morale, instituite burlesc în rîndurile anterioare. Oricum, judecătorul e pe punctul să facă dreptate – căci a face dreptate înseamnă pentru el a arunca în înălţimi măciuca şi a o lăsa să cadă pe coama propriului coif, urmînd ca aceasta să alunece într-o parte sau în alta şi să-l lovească fatal pe unul dintre împricinaţi. Numai că, în faţa vrajei pe care o cuprinde textul încrustat pe această măciucă, dreptatea chiar nu mai contează: "Uitînd şi de judecată, şi de tot, zmeii se aşezară în faţa bîtei şi-ncepură să citească pe feţele ei cele zece poveşti întreţesute. Şi citiră, şi citiră, şi citiră…", semn că, într-un fel sau altul, nici nu mai interesează cum, bîta e chiar această carte – citită în perpetuitate. Este şansa noastră de a deveni personajele acestei lumi.

La treizeci de ani după ce, pe urmele lui Giambattista Marino, declarase că misiunea poetului este să uimească, Mircea Cărtărescu continuă să o facă, folosind materiale dintre cele mai perisabile, din care edifică – mic demiurg ludic – universuri asemănătoare şarpelui Ouroburos, emblemă a totului care nu are nevoie ca să existe nici de adevăr, nici de morală, nici măcar de epică, ci doar de flacăra mirifică a fanteziei, întreţinută de meşteşug şi erudiţie. Cu Mircea Cărtărescu ne situăm nu dincolo de bine şi de rău, ci dincoace, în plină fervoare a istoriei devenite iluzie, în plină angajare a iluziei devenite istorie. Aşa încît, nu ne rămîne decît să repetăm un adevăr indiscutabil: "O carte pentru copii între nouă şi nouăzeci de ani, pe care nu trebuie s-o rataţi!".

1