Redescoperirea predecesorilor

Poetul, eseistul, criticul şi istoricul literar Andrei Bodiu a publicat anul trecut un studiu care merită citit cu atenţie de către colegii săi de breaslă şi nu numai. Este vorba de volumul Şapte teme ale romanului postpaşoptist – o incursiune insolită în proza anilor 1855–1865, care aduce lumină într-o chestiune aparent clară. Andrei Bodiu reinterpretează şi redescoperă romanul postpaşoptist, subminând mai multe preconcepţii referitoare la acesta şi demonstrând că distanţa care îl desparte pe istoricul literar de operele trecutului nu este întotdeauna un dezavantaj. Presupunând, nu fără temei, că istoricul care vrea să înţeleagă semnificaţiile textelor vechi trebuie să ştie şi specificul epocilor respective şi că personajele literare din perioada postpaşoptistă au mai multe în comun cu cele din epocă decât cu personajele literare din zilele noastre, Andrei Bodiu a consultat câteva volume consacrate mentalităţii colective şi societăţii din trecut: Istoria vieţii private de Phillipe Aries, Bucureştii de altădată de Constantin Bacalbaşa, Bucureştii în veacul al XIX - lea de Ulysse de Marsillac etc. Analizele sale însă relevă un fapt mai puţin cunoscut, şi anume acela că unele personaje ale romanului postpaşoptist anticipează în multe privinţe personajele lui Mateiu Caragiale şi ale altor prozatori din secolul XX. Criticul mizează mult pe context şi nu întâmplător: "A privi romanul perioadei postpaşoptiste doar din perspectiva scriitorului, a-l decontextualiza, mi se pare inadecvat. Indiferent de tipologiile în care au fost încadrate, Mistere din Bucureşti, roman de mistere, Manoil, roman sentimental, încercările vremii demonstrează o coerenţă tematică evidentă. Astfel, amorul e tema dominantă şi tema care dirijează inclusiv construirea discursului romanesc".

Apropiindu-se de opere dinspre "teritoriul" poststructuralist, lărgind considerabil contextul social şi literar, criticul braşovean identifică în romanele postpaşoptiste sensuri noi, neglijate sau neobservate până acum şi care eclipsează sensurile cunoscute. Romanele considerate schematice şi mediocre încep brusc să "iradieze" semnificaţii nebănuite.

 Volumul lui Andrei Bodiu conţine o sumedenie de argumente în sprijinul ideii că autorii perioadei postpaşoptiste nu doar se conformează gustului publicului, unui "orizont de aşteptare", ci şi încearcă să declanşeze efecte emoţionale/estetice la cititori prin "devieri" de la "reţetele" canonice ale epocii. Bolintineanu, bunăoară, ţine cont de faptul că, în spirit romantic, nu există decât două feluri în care Amorul se poate sfârşi: fericirea sau moartea. El "ilustrează, prin Manoil şi Elena, ambele modele. Încheierea Amorului cu un stereotip are o dublă sursă: pe de o parte, mentalitatea autorilor vremii, pe de altă parte, aşteptările publicului". Romanul La gura sobei renunţă însă la deznodământul preferat de scriitorii vremii: "autorul încearcă să echilibreze relaţia amoroasă, să o scoată de sub tirania previzibilului şi a simplificării... amorul se poate, el singur, eroda, se poate stinge fără a aduce dispariţia fizică a uneia dintre părţile actante".

Şi mai departe merge autorul romanului Catastihul amorului, care deconstruieşte ironic tema "Amorului", parodiază convenţiile romanului sentimental: "Scepticismul autorului e cronic. El nu crede în poveştile de dragoste pe care le descompune cu un anume cinism... El dinamitează clişeele dar nu din perspectiva libertăţii Amorului, ci dintr-una sceptic-moralistă, a celui care nu crede în Amor". Andrei Bodiu scoate în evidenţă modernitatea mentalităţii lui Bolintineanu, care pune problema libertăţii şi emancipării femeii. Mă gândesc că şi feministele de azi ar avea motive să-l includă pe Bolintineanu în tradiţia literară feministă, de vreme ce personajele feminine ale acestuia au o anume autonomie, nu acceptă ca interesele lor să fie circumscrise cadrului familial-privat şi îşi revendică drepturile (Zoe din Manoil). Analizele lui Andrei Bodiu, şi acest fapt este foarte important, demonstrează că multe romane postpaşoptiste nu sunt simple traduceri, ci au un caracter surprinzător şi pot fi comparate cu romanele clasicilor: "Înaintea clasicului Slavici, care făcea din moira forţa supremă a mişcării lumii, la Bujoreanu există forţe absolute mânate de Rău, aşa cum sunt Neagu Bolboacă şi bătrânul Dăngescu...  Prin protagoniştii neterminatului roman Don Juanii din Bucureşti, ca şi prin Nebiruita lui Bolintineanu, în proza românească adie, aşa cum s-a mai remarcat, o boare de Mateiu Caragiale". Criticul braşovean scoate în evidenţă şi complexitatea romanului La gura sobei, infirmând supoziţia lui Ştefan Cazimir, aceea că romanul nu merită osteneala de a fi comentat. Nu este de acord Andrei Bodiu nici cu Mircea Zaciu care scria că în romanele postpaşoptiste lumea viciată a Capitalei e opusă celei ţărăneşti, considerată drept primitivă, dar curată sufleteşte, având o nobleţe umană proprie. În opinia lui Andrei Bodiu, "atitudinea" romancierilor epocii este ireductibilă la o singură perspectivă, nu toţi romancierii postpaşoptişti sunt nişte precursori ai sămănătorismului. Mai mult decât atât, "lumea viciată a Capitalei nu e opusă "celei ţărăneşti" pentru simplul motiv că, în afara unor excepţii, viaţa ţărănească e absentă în romanele postpaşoptiste. Pentru Ioan Bujoreanu viaţa ţăranilor e la fel de degradată ca aceea a orăşenilor".

Un capitol foarte interesant, intitulat Celălalt, este consacrat imaginii pe care o are străinul în romanele postpaşoptiste. Aflăm că cea mai semnificativă prezenţă în aceste romane este a ţiganului pentru că "el e perceput ca o fiinţă altfel, pe care romantismul viziunii autorilor o "încarcă", o resemantizează în mod diferit". Atitudinea liberală a lui Bolintineanu (mă refer la felul în care ni se înfăţişează femeile din Manoil) devine mai conservatoare în cazul ţiganilor. Aceştia sunt toleraţi doar dacă sunt nişte ţigani excepţionali, adică civilizaţi, instruiţi. Pe de altă parte, occidentalul venit la periferie este bine primit de societatea înaltă, mai ales dacă este nobil.  Această perspectivă critică adoptată de Andrei Bodiu mi se pare foarte importantă. De felul cum îi vedem noi pe ceilalţi depinde într-o mare măsură şi felul în care ne văd ceilalţi pe noi. Mai este ceva. Multor condeieri-patrioţi le place să subordoneze aspectele estetice celor etice, dar tot ei trec cu vederea accentele xenofobe prezente în literatura română. În romanul lui Bujoreanu, remarcă Andrei Bodiu, e "infuzată o undă de xenofobie; astfel "axa răului" Dăngescu – Bolboacă e o alianţă sârbo-ţigănească…"