Basarabenii la Roma

Am mai fost în cita eterna acum opt ani, tot într-o iarnă, cu o foaie turistică de $350 cîştigată în anii studenţiei la un concurs televizat. Premiul era din partea unei firme de turism care oferea călătorii prin Italia nu numai învingătorului, ci şi realizatorilor show-ului televizat, de fapt, prezentatoarei şi regizoarei. Mare însă mi-a fost mirarea cînd am aflat că acea călătorie în Europa avea numele de shop tour, ceea ce însemna că pasagerii din autobuz mergeau, oficial, după cumpărături. Intelectualele de la TVM nu făceau excepţie, şi ele mergeau după încălţări italieneşti, că erau la modă atunci şi foarte întrebate la piaţă. Excepţie eram doar eu, mă tratau la început ca pe cine ştie ce vedetă, după aceea îşi mai aminteau de mine doar cînd vroiau să întrebe cîte ceva pe la buticuri în ţările neslave de pe traseu şi chiar în Italia (evident, majoritatea "turiştilor" erau vorbitori exclusivi de limbă rusă, unul era chiar cetăţean rus, acela avea să fie salvarea noastră cînd, la întoarcere, slovenii ne-au ţinut 24 de ore la graniţa cu Europa occidentală, pentru că aveam autobuzul burduşit cu marfă de cîteva mii de dolari şi ne zgîrceam să plătim mită măcar cîteva zeci de verzi, fapt pentru care a trebuit să aşteptăm să se facă luni dimineaţa ca rusul să sune la ambasada lor şi să fim lăsaţi în pace). Tot nişte excepţii erau şi cîţiva moldoveni, şi nu pentru că ar fi mers gratis. Chiar dacă plătiseră drumul dus-întors, n-aveau să mai revină, ei formau primul val de basarabeni care mergeau să lucreze în Occident şi la fel ca mine nu aveau bani de declarat în vamă şi nici liste de cumpărături, poate doar o sumă de datorii şi sărăcia de acasă. Priveam consternat cum tineri şi tinere coborau din autocar în vreun oraş oarecare şi nici nu se uitau în urmă, unii nu s‑au întors acasă nici pînă astăzi. Se întîmpla în februarie ’95.

De data aceasta am stat două săptămîni la Roma, nu ca atunci: două jumătăţi de zi plus cîteva ore la Veneţia, dar am înţeles că nici în doi ani nu poţi vedea tot ce a adunat şi a mai păstrat ascuns istoria pe cele şapte coline romane. Dar impresiile fiind prea multe şi frumoase îmi vine să scriu iar despre drumuri şi vămi...

De fapt, trebuie să observ prezenţa exotică în peisajele italiene a originarilor din cele două state româneşti de la "marginea latinităţii". Am aflat cu mirare că basarabenii se adună în fiecare duminică în scuarul gării Termini, acolo au loc săptămînal un fel de mitinguri neautorizate dar probabil foarte strict monitorizate de organele de ordine. Şi-aşa veniţii din Est sînt lesne de recunoscut pe stradă, cu atît mai mult cineva care stă ilegal la Roma, de ce atunci n-au stabilit un loc de întîlnire într-o zonă mai retrasă, la Ostia de exemplu, pe malul mării, că merge trenul încolo cu frecvenţa tramvaielor şi cu acelaşi preţ? Dar şi ambasada moldovenească e în zona gării de nord, la fel şi singura biserică moldovenească, de rit vechi cum ar veni. Biserica înseamnă de fapt o încăpere închiriată şi un preot tînăr aflat şi el la alt fel de muncă. Biserici româneşti sînt mai multe, şi ortodoxe şi catolice, ruseşti - cîteva, ce mai, e un adevărat Babilon capitala Italiei de astăzi. Rar întîlneşti italieni prin oraş şi aproape nu poţi să găseşti un roman adevărat, peste tot vezi feţe colorate şi auzi graiuri care mai de care. Oricine are dreptul la identitate. Cetăţenii moldoveni nu pot fi confundaţi cu emigranţii din România decît dacă vorbesc fără accent şi, mai ales, dacă sînt plecaţi în Occident cu paşaport roşu, deci dacă au cetăţenie română. Chiar şi în Gazeta românească de la Roma se vorbeşte despre două comunităţi distincte.

Oricum, cînd eram opriţi pe stradă de cineva care ne auzea vorbind româneşte eram întrebaţi pe rînd: sînteţi moldoveni, sînteţi din România?, în dependenţă de cine întreba şi de circumstanţe. Dar întîlneam conaţionali mai des în magazinele cu reduceri mari de preţ, la piaţa Porta Portese, un fel de talciok cu toate naţiile posibile în calitate de cumpărători dar şi ca vînzători. Poţi găsi pe tarabe alăturate acelaşi produs cu diferenţe enorme de preţ: blugi de la 50 de cenţi la 50 de Euro, bijuterii şi cărţi laolaltă. Această piaţă nu se deosebeşte mai cu nimic de împrejurimile gărilor din oraşele basarabene, nici de piaţa Obor sau de altele din Bucureşti şi România, ai uneori impresia că eşti acasă. Mai rar întîlneşti vorbindu-se româneşte prin galeriile de artă, la coada kilometrică de la Muzeul Vaticanului, nici măcar în prima duminică a lunii cînd se intră gratis.

Aud deseori intelectuali, politicieni, oameni de rînd întrebîndu-se dacă exodul acesta al conaţionalilor noştri va avea măcar pe viitor un efect benefic. Acuma, ştie toată lumea, partidul comunist de la guvernare a luat la ultimul scrutin aproape un milion de voturi, cifră comparabilă cu numărul celor plecaţi din ţară, majoritatea persoane cu drept de vot. E posibil că unii dintre ei sînt nostalgici, potenţiali alegători ai aceluiaşi partid, mai ales cei plecaţi la muncă în Est, despre asta ne vorbesc rezultatele votului de la ambasade, dar dacă cineva ar avea ideea să facă un partid al exilaţilor (pentru că asta sînt cei plecaţi), şi dacă progresul tehnic şi instrumentele democraţiei ar permite participarea lor la scrutin, această categorie de oameni ar putea face o puternică opoziţie regimului. Dar ei oricum se vor întoarce, modul lor de viaţă şi simpatiile politice se vor schimba negreşit. Acolo unde ajung să muncească, basarabenii nu stau cu ochii legaţi, ei nu vor trece prin Occident şi prin aceste experienţe de viaţă ca lebăda prin apă. Se vor întoarce schimbaţi, cu alte viziuni de viaţă. Şi cum sînt majoritatea cu familii, îi vor influenţa şi pe cei din jur, îi vor contamina de libertate, de nevoia să trăiască mai bine, să se comporte civilizat în societate, îi vor învăţa să trateze statul ca pe o şansă, ca pe un instrument, nu ca pe o urgie. Aceste lucruri nu se deprind în faţa televizorului sau citind cărţi, nici la şcoală nu te poate învăţa un profesor, oricît de bun ar fi el. Aflîndu-se acolo, printre europeni, chiar suportînd lipsuri, umiliri, avînd acces limitat şi înţelegere puţină, totuşi oamenii noştri pot să vadă de-aproape un alt mod de viaţă, un alt fel de a fi. Şi dacă pînă mai ieri puteam observa cum cei plecaţi, reveniţi în Moldova, inundă oraşele cu maşini occidentale mai vechi sau mai noi, de cîţiva ani auzim că se scumpesc vertiginos apartamentele, terenul pentru casă la oraş, spaţiile pentru oficii, iar în ultimele luni presa consemnează reacţii ale micilor întreprinzători care s-au asociat pentru a cere guvernanţilor un cadru juridic mai bun pentru afaceri.

Iată deci că această călătorie, pe care mi-a oferit-o – dintre aceiaşi exilaţi basarabeni – o doamnă generoasă şi cumsecade, mi-a permis să văd Oraşul veşnic cu ochii mei ca să vă povestesc după aceasta câteva impresii, iar acest text (dacă va mai fi publicat şi în Contrafort) sper să bucure şi să liniştească multă lume. Mi-ar plăcea ca într-un alt număr al acestei reviste primitoare (sper că pînă la numărul 200!) cineva ori poate tot eu să am motive să afirm că am tras concluziile corecte şi că timpul mi-a confirmat presupunerile referitoare la schimbarea omului nostru în Europa.

Cred că semnificativ ar fi să vă povestesc în final că la întoarcere am refuzat să mai dăm cîte 10 euro suprataxă, bani pe care şoferii îi distribuie în mod echitabil vameşilor şi grănicerilor pentru ca aceia să nu ne complice deplasarea, adică, în fond, ca să-şi facă cinstit meseria. S-a întâmplat să fac cale întoarsă cu un microbuz de la Suceava. Moldovenii cu cetăţenie română erau supăraţi pe noi că ne-am găsit mai europeni ca ei să le dăm lecţii de corectitudine şi civilizaţie. Pentru a fi corecţi cu toată lumea, ajunşi la Chişinău, am mers la firma care ne-a dus spre Roma şi am lăsat în condica de reclamaţii primele remarci negative privind calitatea serviciilor lor. Curînd ne vom duce să aflăm dacă s-a schimbat ceva.

Ne europenizăm!

1