Unirea, America şi valorile 'tari'

Anul acesta, pe 27 martie, se împlinesc 85 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. În ultimul deceniu, postsovietic, am sărbătorit două asemenea date rotunde sau semi-rotunde: 80 de ani în 1998, şi 75 în ‘92, dar cred că, gândindu-ne la momentul de resurecţie a evenimentului în conştiinţa adulţilor de azi, am putea coborî cu alţi cinci ani în trecut, spre a 70-a aniversare a Unirii, în ‘87 – era începutul dezgheţului gorbaciovist şi existenţa noastră începea să se coloreze într-o lumină nouă. Să ne amintim că anume pe 12 martie 1987 avea loc prima mare demonstraţie anticomunistă la Chişinău, când grupurile de protestatari au spart cordoanele de miliţie din faţa clădirii Comitetului Central (actualul sediu al Parlamentului, repopulat în ultimii doi ani de locatarii săi de atunci – comuniştii!), destrămând prin curajul lor înfricoşata vrajă a unui sistem atotputernic, ce părea instalat pentru vecie.  

Am întâmpinat ulterior jubileele Unirii, în acest deceniu postsovietic, cu un sentiment mai special a ceva ce urmează să se întâmple, considerând, naiv, că rememorarea concentrată, meticuloasă, ca într-un ritual taumaturgic, a unui eveniment fast al trecutului naţional ar avea puterea magică să îl re-constituie, să îl re-materializeze spre beneficiul generaţiilor de azi. Şi am înţeles mult mai târziu că celebrarea obstinată a unei secvenţe istorice aureoloate cu semnificaţii mirobolante (un "sport" ce a înflorit la scară naţională, după 1989, dând actanţilor săi senzaţia psihanalizabilă a "aflării în treabă") - depunerile de flori, dezvelirea de plăcuţe, organizarea de simpozioane docte şi agape patriotice - nu sunt de ajuns ca simbolul să se "convertească" în realitate. Din contra: expectativa, bovarismele festiviste, cantonarea în imaginar au instituit un reflux, un regres faţă de momentul renaşterii speranţelor noastre în posibilitatea revenirii la normalitate. Ceea ce părea un fapt realizabil în anii 1990-1991, azi ţine de domeniul neverosimilului. România va deveni în curând membru NATO cu drepturi depline - calitate a cărei responsabilităţi deja le exercită! - iar peste alţi câţiva ani parte integrantă a Uniunii Europene. Această dublă apartenenţă exclude o asociere politică, sub o formă sau alta, cu Republica Moldova, în cazul în care Republica Moldova însăşi nu aderă la acelaşi sistem de securitate şi de valori occidendale. Or, despre ce fel de "Unire" se mai poate vorbi într-o Basarabie, pe care jocurile de-a independenţa au readus-o, ca urmare a comportamentului miop şi iresponsabil, când nu de-a dreptul trădător, al politicienilor postsovietici, la mila fostului patron din Răsărit? Actuala guvernare comunistă a deschis uşile vraişte intereselor ruseşti în Moldova, şi acest trist şi penibil eşec ar trebui să răpească somnul tuturor celor care au făcut din 1989 încoace "tapaj democratic" la noi – oameni-efigie, "bărbaţi ai neamului" şi "apostoli" de operetă - animaţi de nobile intenţii rezervate consumului public, şi de pragmatisme inavuabile pentru uz personal.

Scriu aceste rânduri cu ochii pe posturile de televiziune, neputându-mă sustrage dramei care zguduie lumea. Desfăşurarea ei - imediată, acaparantă - transformă neîmplinirile noastre locale în probleme minore. Pentru că urmările evenimentelor la nivel global, ce se derulează ameţitor în aceste momente, ne vor influenţa viaţa într-un mod direct şi cât se poate de spectaculos. Esenţa schimbărilor din ultimele săptămâni se rezumă la această constatare stupefiantă: prăbuşirea marii iluzii numite "unitatea şi coeziunea Occidentului". Aici chiar ar trebui să păstrăm un moment de reculegere. Sistemul care a garantat în deceniile postbelice securitatea şi echilibrul în Europa şi în lume - cea mai mare realizare a modernităţii -, împreună cu instituţiile sale blazon, este pe cale de a-şi pierde relevanţa, din cauza capacităţii diferite a unor state-componente "de a-şi reprezenta Răul" (expresia aparţine lui Caius Dobrescu, vezi amplul şi impetuosul său eseu "Mizeria "pacifismului". O pledoarie pentru America. "Obser­vator cultural, nr. 158 şi nr.159 – http://www.observatorcultural.ro). După ce atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au lovit, "apocaliptic", în înseşi simbolurile capitalismului victorios, întruchipat de Statele Unite şi de aliaţii săi vesteuropeni, zdruncinând pentru o clipă încrederea în invincibilitatea valorilor liberale, în forţa şi în conştiinţa pozitivă a Occidentului, iată că Răul (într-adevăr, cu majusculă!) şi-a dezgolit din nou colţii, dezvăluind o mare inadecvare, o mare vulnerabilitate în sânul civilizaţiei occidentale în faţa pericolelor ce îi ameninţă existenţa. Criza din Irak a produs o falie dramatică între vechii parteneri şi aliaţi postbelici. Aceştia nu s-au putut înţelege în privinţa modalităţilor de dezarmare a unui dictator terorist care sfidează întreaga comunitate internaţională, după ce şi-a transformat propriul popor într-o adunătură de ostatici ai pulsiunilor sale ucigaşe. Saddam Hussein va fi înlăturat de la putere, relaţiile dintre aliaţi se vor "normaliza", însă rana nu se va cicatriza uşor, frustrările şi rivalităţile reciproce se vor menţine, s-ar putea să apară şi alte fisuri în blocul odinioară impecabil sudat al democraţiilor apusene.

Actuala schismă a Occidentului dă fiori reci Europei de Est, scăpate acum un deceniu din chingile totalitarismului comunist. Pentru că anume unitatea lumii libere le-a întreţinut acestor naţiuni, aflate de cealaltă parte a Cortinei de Fier, speranţa că într-o zi îşi vor recăpăta independenţa. Cu atât mai ciudat, mai schizoid pentru noi este să vedem prefigurându-se o alianţă a Franţei şi Germaniei cu… Rusia împotriva Americii, adică a puterii care a asigurat eliberarea Occidentului de nazism şi ulterior a stăvilit expansiunea buldozerului comunist până la Oceanul Atlantic. Puşi în faţa acestei incredibile situaţii, est-europenii nu puteau face decât o singură alegere justă: a fi alături de Statele Unite şi Marea Britanie, întrucât, aşa cum bine s-a observat, spiritul combativ care animă azi America evocă foştilor sateliţi ai Moscovei intransigenţa (tot americană, nicidecum franceză sau germană!) care a provocat colapsul Uniunii Sovietice - "imperiul răului" - după memorabila definiţie-sentinţă a lui Ronald Reagan. Asemeni celorlalte state invitate să adere la NATO în noiembrie anul trecut la Praga, şi primelor trei ţări est-europene admise în Alianţă, România s-a alăturat coaliţiei anti-irakiene conduse de Statele Unite, înfruntând criticile arogante ale Franţei - unul din "greii" Uniunii Europene - care a demonstrat încă o dată că francofilia românească este o iubire cu sens unic.

Republica Moldova se află în acest context într-o ipostază complet diferită. Ea nu are de ales între SUA şi Marea Britanie, pe de o parte, şi Franţa şi Germania pe de altă parte - o alegere, s-ar zice, din "interiorul" sistemului -, ci între Vest şi Est, privite ca nişte întreguri indivizibile (şi "desuete", poate ar trebui adăugat!), ceea ce relevă cu atât mai şocant contratimpul istoric în care se află ea în raport cu celelalte state din fostul bloc sovietic. Fidele eredităţii lor politice, autorităţile comuniste de la Chişinău au condamnat războiul împotriva regimului lui Saddam, aliniindu-se, ca de obicei, poziţiei ruseşti (interesele Moscovei sunt, într-adevăr, grav afectate de pe urma campaniei americane din Orientul Mijlociu: e vorba deopotrivă de limitarea drastică a influenţei sale politice în zonă şi de subţierea uriaşelor profituri pe care le scoate de pe urma exporturilor de petrol pe o piaţă mondială lipsită de ţiţeiul irakian, aflat sub embargou); e drept că spre deosebire de obtuza rezoluţie a majorităţii comuniste din Parlament, comunicatele Externelor s-au dovedit ceva mai "elastice". Dar ce dividende speră să obţină guvernarea comunistă, etalându-şi atitudinea belicoasă faţă de "agresiunea americană din Golf"?… Preşedinţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei - cadoul nemeritat pe care Strasbourgul pare dispus să-l ofere Moldovei în pofida imenselor sale restanţe la capitolul democraţie şi libertate de expresie - ar putea avea o oarecare legătură cu actualele divergenţe euro-americane. Chişinăul devine, fără voia lui, un "şeptic" din pokerul pe care "vechea Europă" îl joacă împotriva Statelor Unite prin asociere cu Rusia, aceasta din urmă blamată până mai ieri pentru "încălcarea drepturilor omului în Cecenia" – cum sunt calificate, eufemistic, la CE crimele săvârşite de armata rusă în mica republică din nordul Caucazului. Acum aceşti critici au amuţit strategic, riscând să-şi atragă asupra lor înşile acuzaţia de "ilegalitate" şi "imoralitate" cu care s-au grăbit să-i gratuleze pe americani. Când va veni momentul "împăcării" şi al "recon­strucţiei", nimeni de-o parte sau alta a Atlanticului nu va da un ban pe Republica Moldova. Rusiei înseşi îi vor scădea vertiginos "acţiunile". Pentru că lumea se va schimba fundamental.

Ce legătură are Unirea de-acum 85 de ani a Basarabiei cu România - punctul de pornire al textului meu - cu marele conflict ce se desfăşoară azi sub ochii noştri?… O legătură reală, întemeiată pe simbolismul profund ce le animă premisele. Angajamentul Statelor Unite în apărarea civilizaţiei occidentale – liderul mondial a înţeles mai repede decât alţii că teroarea trebuie combătută energic, nu doar veştezită cu moralisme abstracte! - are la bază valorile "tari", idealurile  "luminate" ale umanităţii, verificate în încercările dure ale ultimului secol, contrazicând relativismele unei postmodernităţi mult prea grăbite să proclame "sfârşitul istoriei". Adică: libertatea, demnitatea, democraţia, respectul faţă de persoana umană, echitatea socială şi egalitatea şanselor, dreptul la identitate şi posibilitatea de a opta pentru destinul la care aspiri. Aceste valori le împărtăşesc numeroşi locuitori ai Republicii Moldova, indiferent de felul cum se definesc aceştia, "români" sau "moldoveni", precum şi mulţi concetăţeni aparţinând minorităţilor etnice. Pentru aceste valori a plătit cu viaţa Zoran Djindjic, premierul pro-occidental al Serbiei, asasinat mişeleşte de un comando criminal – omul care l-a extrădat pe dictatorul Miloşevic Tribunalului Internaţional de la Haga. Djindjic - un "Kennedy sârb", cum i s-a spus - intelectualul înzestrat care a preferat unui post confortabil în birourile de la Bruxelles sau unei catedre la o universitate americană de prestigiu, greaua şi, după cum s-a văzut, fatala pentru el misiune de a-şi scoate ţara din haosul în care o aruncaseră războaiele civile din ultimii zece ani. Nu altul a fost angajamentul elitelor naţionale din Basarabia la 1918, atunci când în plin dezmăţ bolşevic pe Frontul Român îşi asumau curajul să declare independenţa Basarabiei şi, ulterior, revenirea ei la patria-mamă, România. A fost decizia de onoare a unei comunităţi ce ieşea astfel din lungul tunel al ocupaţiei ţariste, clipa de orgoliu a unui popor care nu fusese întrebat niciodată ce doreşte, cum vrea să-şi trăiască viaţa. Unirea, privită ca expresie a valorilor "tari", de care vorbeam (spre deosebire de opţiunile "călduţe" – apanajul combinaţiilor politicianiste), reprezintă o sursă istorică de putere şi legitimare a opţiunii democratice în Basarabia în raport cu tendinţele autoritariste ale actualului regim de la Chişinău. Comuniştii şi-au inventat propriul suport simbolic: revoluţia din Octombrie ("descălecatul" lui Lenin) şi victoria în cel de-al doilea război mondial - eveniment decupat din contextul funestelor consecinţe ale stalinismului, care pentru noi au condus la o nouă ocupaţie rusească, devastatoare. De aceea Istoria în Republica Moldova nu este o simplă disciplină de studiu, ea constituie terenul unui "război" fără compromisuri. Miza acestei bătălii este identitatea şi viitorul basarabenilor.

Unirea de-acum 85 de ani defineşte dreptul nostru la memorie şi validează idealul naţional. Marcând Unirea Basarabiei cu România, de la 27 martie 1918, basarabenii nu subminează "statalitatea" Republicii Moldova, ci pledează pentru acea Basarabie la care au visat înaintaşii lor: românească, democratică şi europeană, un loc în care orice cetăţean, indiferent de naţionalitate, să poată trăi liber şi demn. Despre comuniunea (neforţată) dintre valorile "tari" pe care le celebrăm, deopotrivă, românii şi americanii (chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate), ne vorbesc foarte limpede două documente fondatoare, esenţiale pentru aceste popoare, din care voi reproduce câte un fragment. Primul trimite la Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, citită de George Washington la 4 iulie 1776, care proclamă: "dreptul poporului de a schimba sau chiar aboli o anumită formă de guvernământ, dacă aceasta devine distructivă pentru înseşi scopurile existenţei sale, dreptul de a institui un nou guvern în baza principiului care susţine că toţi oamenii au fost creaţi egali, că au fost înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile, între care dreptul la viaţă, libertate şi aspiraţia la fericire, şi de a-şi organiza acea Putere care, în viziunea lui, îi va asigura mai bine Siguranţa şi Fericirea." Al doilea pasaj reprezintă Declaraţia de Unire adoptată de Sfatul Ţării la 27 martie/9 aprilie 1918: "În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu România" (sublinierile îmi aparţin). Nu-i aşa că identitatea de spirit a celor două acte, concepute la o distanţă de aproape un secol şi jumătate unul de celălalt, este izbitoare? Principii nu mai puţin generoase au clamat şi unii tirani ajunşi la putere prin lovituri de stat (faimoasele "decrete" leniniste, de exemplu), dar asta nu a garantat traducerea lor în viaţă. Declaraţiile citate evocă în schimb două realităţi imposibil de contestat: 1. Apariţia celei mai viguroase democraţii de pe glob, cea americană. 2. Formarea statului unitar român, democratic şi european, care şi-ar fi continuat existenţa în datele originare, dacă nu ar fi căzut sub loviturile concertate ale celor două totalitarisme ale secolului XX: nazismul şi comunismul.