Anul politic 2002 în Republica Moldova

Nicolae Negru,

analist politic, Centrul Independent de Jurnalism, Chişinău

1. Cred că istoria ar trebui să reţină protestul-maraton din Piaţa Marii Adunări Naţionale şi din faţa Parlamentului, apoi greva jurnaliştilor de la TVM, evenimente care au determinat Consiliul Europei să privească spre Chişinău şi să le ceară comuniştilor să se comporte civilizat, să respecte elementarele norme democratice. Înregistrarea Mitropoliei Basarabiei este consecinţa cea mai importantă a acestor proteste. Semnificaţia ei o vom putea aprecia mai bine în anii ce vin.

2. Puterea comunistă nu s-a dezminţit în rolul ei de formaţiune anacronică, antidemocratică şi antiromânească. Ea a "reuşit" să sperie investitorii occidentali, prin naţionalizările "Eurofarm"-ului şi Air Moldova, prin atacurile asupra "Union Fenosa" şi retragerea licenţei companiei "Air Moldova International". Ea a instituit cenzura în mass-media de stat şi a mimat transformarea companiei de stat "Teleradio Moldova" în instituţie publică, atunci când i s-a cerut să respecte angajamentele luate în momentul aderării la Consiliul Europei. Ea a atentat la autonomia locală, încercând să reînfiinţeze sovietele sovietice. Ea a declanşat o campanie antiromânească a cărei primitivitate şi vehemenţă ne amintesc de anii ocupaţiei sovietice, trădându-şi intenţia de instaurare a unei noi cortine de fier pe Prut (refuzul burselor oferite de guvernul român, lichidarea extensiunilor universităţilor româneşti, stoparea difuzării postului România 1, ameninţările la adresa PRO TV etc.)

Ca şi în anul precedent, guvernarea comunistă a încercat, prin preşedintele Voronin, să joace pe două terenuri: pe cel al Comunităţii Statelor Independente, obţinând pentru RM statutul de observator în Uniunea Economică Euroasiatică, şi pe cel al Uniunii Europene, declarând integrarea europeană drept o prioritate naţională şi înfiinţând o Comisie pentru elaborarea strategiei de integrare europeană. Dar cine se alungă după doi iepuri, nu prinde nici unul.

Opoziţia parlamentară, Partidul Popular Creştin Democrat în primul rând, merită cuvinte de apreciere pentru faptul de a fi răspuns cu promptitudine la încercările de eliminare a limbii române şi istoriei românilor din manuale şi la alte provocări antidemocratice ale comuniştilor. Şi Alianţa Social Democrată, avându-l ca lider pe Dumitru Braghiş, s-a solidarizat în unele momente importante cu PPCD (lupta cu cenzura şi transformarea radioteleviziunii de stat în instituţie publică, administraţia publică locală ş.a.). Totuşi, nici măcar Consiliul Europei nu i-a putut convinge pe deputaţii din grupul majoritar să-şi învingă aroganţa bolşevică şi să poarte un dialog permanent cu opoziţia. "Masa rotundă" cu statut permanent s-a soldat cu un eşec, în ciuda sprijinului acordat de organismele europene, în ciuda eforturilor unor personalităţi marcante, printre care Tadeusz Mazowiecki, ex-prim-ministru al Poloniei, sosite cu acest prilej la Chişinău.

Opoziţia extraparlamentară a fost puţin "productivă", limitându-se de cele mai multe ori la declaraţii difuzate prin poştă sau la conferinţe de presă. Comunicarea directă cu alegătorii le-a lipsit majorităţii partidelor din afara parlamentului. Regruparea lor încă nu s-a încheiat, dar putem remarca doi poli în jurul cărora se concentrează, în preajma alegerilor locale, "rămăşiţele" partidelor de orientare democratică – Partidul Social-Liberal, condus de Oleg Serebrian şi Alianţa Independenţilor, avându-l ca lider pe primarul Chişinăului, Serafim Urecheanu.

3. Continuă să dezamăgească cel mai mult, chiar mai mult decât ministrul învăţământului Gheorghe Sima, care s-a remarcat prin aberanta declaraţie că guvernul român acordă prea multe burse basarabenilor, premierul Vasile Tarlev, prin obedienţă şi lipsă de demnitate. Ca să rămână în continuare prim-ministru, el este dispus la orice: să interzică funcţionarilor să spună "limba română", să "argumenteze" revenirea la raioane etc.

Pe de altă parte, s-a impus, prin acţiuni anticomuniste hotărâte, nelipsite de curaj, Iurie Roşca, liderul PPCD. El a reuşit să atragă de partea protestatarilor simpatia întregii Europe, şi anume acest fapt i-a determinat pe comunişti să cedeze temporar.

Societatea civilă s-a comportat destul de cuminte. Ea a lipsit practic în lupta pentru libertatea presei, cu excepţia organizaţiilor de profil mediatic. De asemenea, puţine organizaţii neguvernamentale şi-au chemat membrii să se alăture protestatarilor din Piaţa Marii Adunări Naţionale.

4. Istoria va reţine, probabil, şi extraordinarele ratări ale RM pe plan extern. E vorba, în primul rând, despre stabilirea frontierei UE pe Prut. Apoi despre rămânerea, cu bilet de voie de la OSCE, a armatei ruse pe teritoriul nostru.

Faptul că Romano Prodi, preşedintele Comisiei Europene, nu vede "nici un motiv" ca RM să fie inclusă cândva în spaţiul geografic al UE, şi insistă asupra acestei idei, nu poate fi ignorat ca "opinie personală". Există şi alte semne că RM a fost abandonată dincolo de zidul "fortăreţei europene", spre marea satisfacţie a Moscovei.

Pe de altă parte, SUA s-au implicat brusc în căutarea unei soluţii în criza transnistreană, forţând mâna lui Voronin, ca acesta să semneze un acord federativ "dintre RM şi Transnistria", expunându-ne iarăşi unor pretenţii hegemonice ruseşti.

5. Sondajul publicat de Institutul de Politici Publice indică o neînsemnată scădere a popularităţii preşedintelui Voronin şi a partidului său. Circa 50 la sută din cei chestionaţi au apreciat că situaţia economică este mai bună decât era anul trecut. În aceste condiţii, şansele opoziţiei sunt destul de modeste. E nevoie din partea ei de eforturi mult mai energice şi mai bine gândite. Ca să nu mai vorbim despre devalorizata, prin repetare, idee a fuziunii într-o singură formaţiune.

Nicolae Chirtoacă,

analist politic, director Centrul Euro-Atlantic, Chişinău

1. Cred că unul din cele mai importante evenimente politice ale anului este apropierea frontierei spaţiului Euro-Atlantic de hotarele Moldovei. Extinderea spre est a Alianţei Atlanticului de Nord şi deciziile summit-ului de la Copenhaga referitoare la lărgirea Uniunii Europene plasează Moldova într-un context geopolitic cu totul deosebit, oferindu-i şi noi şanse de aprofundare a proceselor integraţioniste în raporturile cu principalele comunităţi europene. Drept consecinţă a acestor evoluţii se manifestă mai pregnant oportunităţile rezolvării celor mai stringente probleme cu care se confruntă societatea moldavă în domeniul economic, politic şi social, apar posibilităţi şi mecanisme reale pentru restabilirea integrităţii teritoriale a ţării.

Cred că nu mai puţin semnificativă a fost şi implicarea hotărâtoare a Consiliului Europei în efortul de a aplana criza politică în care s-a pomenit Moldova în urma confruntării dintre majoritatea guvernantă şi opoziţia parlamentară în primăvara acestui an. Rezoluţia principială a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 24 aprilie 2002 pe marginea crizei politice din Moldova, precondiţiile formulate de această instituţie multilaterală şi internaţională, de a căror realizare depinde viitorul ţării în calitate de parte componenta a Europei, precum şi monitorizarea ulterioară a evoluţiilor din interiorul ţării de către CoE au pus începutul normalizării situaţiei în baza unui consens cât de cât civilizat. Pe lângă FMI şi Banca Mondială, care tutelează clasa guvernantă şi ţara în întregime pe calea anevoioasă spre o economie normală bazată pe mecanismele economiei de piaţă şi ale liberei concurenţe, se profilează deja destul de convingător şi vectorul european în politica internă moldovenească. Această schimbare a opticii şi cooperarea stăruitoare a cercurilor oficiale de la Chişinău cu instituţiile şi organismele Euro-Atlantice au marcat în mod categoric limitele derapării posibile a puterii spre autoritarism şi oportunism agresiv în politica internă şi în relaţiile cu lumea externă.

Cu părere de rău, formularea şi plasarea sub acoperirea OSCE a "noului principiu politic" cunoscut ca federalizarea Moldovei, considerat drept preţ pentru reîntregirea teritorială a ţării, au marcat şi noile pericole cu care se confruntă micul stat când nu dă dovadă de verticalitate, de simţ al realităţii şi de responsabilitate în faţa istoriei, fiind atras în jocurile celor mari şi tari fără a-şi dea seama de riscurile şi consecinţele posibile. Implicarea SUA în procesele de normalizare a situaţiei din focarele de conflict de pe teritoriul fostei URSS imprimă acestui proces o nouă dimensiune, dotându-l cu mecanisme şi pârghii reale de exercitare a influenţei asupra forţelor separatiste. Aceasta nicidecum nu înseamnă că Chişinăul se poate eschiva de la asumarea responsabilităţii plenare pentru propria politică promovată în relaţiile cu autorităţile de la Tiraspol şi în efortul de a curăţi teritoriul naţional de prezenţa militară străină. Cred că acesta este mesajul principal care i-a fost transmis preşedintelui Voronin în timpul aflării sale la Washington.

2. Guvernarea actualei majorităţi comuniste este marcată de  paradoxuri aparente şi condiţionată în mare măsură de balansări penibile între trecut şi prezent, între dogme şi realism politic, între Est şi Vest. Oricât ar părea de straniu o astfel de traiectorie a politicii actuale asigură în linii mari continuitatea politicilor promovate de guvernările precedente. În lipsa unei alternative cât de cât viabile la democratizarea graduală şi condiţionată din exterior, cu resursele destul de limitate ale statului în plină criză a tranziţiei de la un trecut incert spre un viitor care abia se conturează la orizont, guvernarea comunistă realizează în Moldova un scenariu de reforme de factură social-democrată, marcate în mod evident de un populism fără scrupule şi de tendinţa de a manipula şi în continuare cu opinia publică pentru a se menţine la putere.

Cu părere de rău, societatea politică moldovenească m-a dezamăgit şi în 2002, polarizată şi obsedată de putere, cum este, incapabilă să-şi subordoneze intereselor naţionale majore ambiţiile de grup şi pretenţiile personale ale liderilor, să-şi depăşească înstrăinarea cronică de bunul-simţ şi de masele de oameni dornice de o guvernare responsabilă, de un dialog civilizat şi constructiv între solicitanţii puterii. Opoziţia extraparlamentară, puţin vizibilă pe scena politică, se pare că rămâne în continuare preocupată de regrupări şi manevre preponderent de ordin intern, lipsite de anvergura necesară unei relansări active în competiţia cu puterea, rămânând ostatica unei realităţi virtuale, proprie outsiderilor exerciţiului politic.

3. Îmi pare rău că frumoasa iniţiativă politică a profesorului universitar Oleg Serebrian, de factură modernă, europeană şi social-liberală, riscă să se răsufle în parteneriate cu formaţiunile care şi-au epuizat demult potenţialul politic şi resursele umane. Excluderea primarului municipiului Chişinău din structurile executivului este în stare să-l propulseze în prim-planul intrigii politice cu condiţia ca Serafim Urecheanu să fie gata să-şi asume o mai mare responsabilitate pentru rolul opoziţiei constructive şi civilizate în confruntarea politică cu partidul şefului statului. Mă pune în gardă rivalitatea contraproductivă şi lipsită de mare sens care macină formaţiunile de orientare centru-stânga. Continuă să mă impresioneze simplitatea şi eficienţa oportunismului promovat de Voronin şi echipa, precum şi populismul cinic al majorităţii guvernante, profund înrădăcinate în felul nostru provincial de a fi şi în modul sovietic al societăţii noastre de a vedea şi a înţelege lucrurile.

Nu cred că eficienţa sectorului trei, cel asociativ, poate fi apreciată în termeni sportivi din simplul motiv că societatea civilă nu se află în stare de competiţie cu sectorul unu, cel guvernamental sau cu cel privat. Mai mult ca atât, potenţialul şi impactul acestui segment important al comunităţii asupra puterii în ansamblu depinde de gradul de democratizare şi de trezire a spiritului de cetăţenie participativă şi responsabilă care la noi rămâne încă la stadiul incipient. Cred că restabilirea potenţialului adecvat al societăţii civile şi a spiritului de voluntariat adecvat, şi nu simulat, va dura încă mulţi ani. Altceva e important: în ce măsură procesul de reconstituire a societăţii civile asigură dezvoltarea durabilă şi stabilă a democraţiei, şi cât de bine se achită ansamblul ONG-urilor, sindicatele, asociaţiile de veterani, partidele extraparlamentare, biserica, alte instituţii şi organizaţii create în baza principiului de liberă asociere, de protejarea intereselor cetăţeanului în confruntarea inevitabilă a acestuia cu puterea, în neadmiterea derapării guvernării spre un mod antidemocratic şi autoritar de guvernare. După părerea mea, societatea civilă joacă deja un anumit rol în democratizarea treptată a ţării, deşi impactul ei încă nu este sistematic şi deseori rămâne umbrit de evenimentele pur politice.   

4. Stabilirea frontierelor Alianţei Atlanticului de Nord de-a lungul Prutului şi apropierea spaţiului Schengen de frontierele statului nostru modifică în mod radical poziţia geopolitică a Moldovei, poziţie care obligă micul stat să-şi realizeze obiectivele şi năzuinţele imediate şi în special cele de lungă durată, cu condiţia că va fi în stare să le formuleze în mod explicit. Cu părere de rău, din cauza incompatibilităţii actuale a Moldovei cu valorile şi normalitatea democraţiei liberale şi post-moderne a vechiului continent, noi nu putem conta nici pe al treilea val de extindere a Europei, care ne-ar lua pe sus şi ne-ar duce spre un "viitor luminos". Nouă ni se oferă şansa doar să valorificăm zona de frontieră a noii Europe în care ne-am pomenit şi relaţiile deja stabilite cu instituţiile continentale care, momentan, rămân destul de virtuale.

Nu cred că ţine de sarcina unui analist politic să acorde note modului de a promova anumite politici. Cred că mai importantă este conştientizarea cauzelor profunde ale insuccesului capital al politicii externe care, după mine, este rezultatul întregii perioade de existenţă independentă a ţării şi nu a unui singur an de activităţi diplomatice. Excluderea Moldovei din procesele integraţioniste europene este finalitatea tristă, dar firească, a incapacităţii noastre de a aborda lumea care ne înconjoară în mod adecvat şi responsabil. Începând cu perioada unionismului naiv şi a neutralităţii declarative, şi terminând cu balansarea oportunistă şi contraproductivă între Est şi Vest, politica externă a Moldovei a generat destul de multă confuzie şi incertitudini. Unele rezultate pozitive pot fi atribuite în mare parte atragerii ţării în jocuri geopolitice de către cei "mari şi tari". Moldova - cu "chestiunea transnistreană" şi cu instabilitatea economică, socială şi politică devenită cronică - joacă rolul buturugii mici care poate răsturna carul mare al politicilor regionale. Interesul manifestat faţă de noi la momentul actual mai curând derivă din intenţiile Occidentului de a mai reduce din potenţialul nostru negativ, prin includerea în unele aranjamente şi structuri multilaterale cu costuri şi riscuri minime. Cred că şi rezultatele vizitei preşedintelui Voronin la Washington se înscriu în această logică cu care puterile spaţiului Euro-Atlantic ne percep şi ne îndrumă într-o anumită direcţie a proceselor care se desfăşoară la marginea marii integrări.   

5. E destul de riscant să te aventurezi să faci pronosticuri într-o societate ca a noastră, care se călăuzeşte deseori de emoţii şi considerente destul de subiective, lăsându-se cu uşurinţă manipulată de populişti cinici şi avizi de putere. Oricum, nu cred că alegerile locale vor schimba esenţial raportul forţelor politice şi, în consecinţă, natura guvernării. Opţiunile electorale ale populaţiei, înclinate mai mult să creadă în mitul puterii şi în promisiuni nerealizabile, dar sprijinite din timp în timp cu majorări pur simbolice de salarii şi pensii, se pot modifica doar ca urmare a dezamăgirii totale în liderii şi formaţiunea care a fost propulsată la putere în rezultatul ultimului scrutin. Cred că lipsa unei alternative credibile la actuala guvernare comunistă va crea mari confuzii şi incertitudini în special în ajunul viitoarelor alegeri în organul legislativ suprem, de ale căror rezultate depinde formarea tuturor eşaloanelor puterii de stat şi calea de mai departe de dezvoltare a ţării.

Igor Munteanu,

analist politic, director Fundaţia "Viitorul"

1. Anul 2002 va fi probabil asociat cu două evenimente majore, care au marcat scena politică din RM: protestele anticomuniste, iniţiate în ianuarie de către liderii PPCD, şi înregistrarea Mitropoliei Basarabiei, ca rezultat al unui îndelungat proces la CEDO. Ambele evenimente sînt emblematice pentru actuala stare a democraţiei din RM: un declin serios în dezvoltarea instituţiilor democratice, lunecînd spre un gen de "democraduras" electorală, caracterizată prin dominaţia unui singur partid peste o scenă politică anemică, vegetativă şi asurzită de mesaje incoerente şi contradictorii ale unei elite politice foarte slab pregătite pentru rolurile pe care şi le-a asumat. Tabloul de ansamblu ar trebui completat cu imaginea unor instituţii publice slabe, fără identitate proprie, cu o justiţie supusă legilor competiţiei politice şi o presă de stat înşeuată de vechea nomenclatură de partid, revenită astfel în viaţa politică activă doar pentru a-şi lua revanşa faţă de anii în care a fost exclusă de la putere. Ar trebui să recunoaştem, însă, că ambele evenimente sînt înainte de toate (chiar înainte de a fi considerate "mici victorii" reconfortante pentru mulţumirea noastră de sine!) – ecourile, sau mai bine zis, replicile întîrziate ale unor rudimentare erori politice ale elitelor noastre democratice, silite astăzi să privească de la distanţă scena politică pe post de statist. Cetăţeanul de rînd nu poate decît să simtă un gust foarte amar în urma acestor victorii а la Pirrus! În primul rînd, fiindcă Mitropolia Basarabiei ar fi putut fi legalizată cu mulţi ani în urmă, pe timpurile în care o parte dintre miniştri erau totuşi desemnaţi de către importante partide de dreapta, iar în al doilea rînd, fiindcă cea mai mare parte a electoratului rural majoritar rămîne şi astăzi cu totul înstrăinat de opţiunile unei alternative democratice pentru Republica Moldova. În speranţa că această alternativă ar fi şi anticomunistă, există deocamdată prea puţine reuşite şi acţiuni care să demoleze neîncrederea funciară a mediului rural în beneficiile unei guvernări social-liberale, d.e. Fără îndoială, protestele anticomuniste de la Chişinău au stimulat o implicare progresivă a organismelor politice europene, care nu au putut să mai rămînă impasibile la situaţia din RM. Explicaţia acestui fenomen ţine de faptul că orice instabilitate naşte îngrijorare, iar o instabilitate în creştere (ca efect al unei guvernări de sorginte totalitară, în care pluralismul de opinii este interzis) la frontierele viitoarei Uniuni Europene este perceput ca fiind în disonanţă deplină cu valorile şi interesele pe termen lung şi mediu ale UE, respectiv, este de aşteptat ca actuala situaţie să fie monitorizată şi influenţată spre reordonarea spaţiului politic şi întăririi instituţiilor de alternativă. Organismele europene nu pot substitui însă, din nefericire, acţiunea şi pragmatismul necesar reocupării spaţiului politic pe care îl ocupa prin 1990–1991 blocul de forţe politice care au pledat pentru desprinderea de URSS.

  2. Comportamentul puterii comuniste a fost, după cum era şi de aşteptat, abuziv, agresiv şi lipsit de scrupule. După primele tatonări ale capacităţii de rezistenţă pe care ar fi putut‑o opune societatea civilă, mediile academice şi elitele culturale, guvernarea comunistă a remarcat slăbirea sensibilă a rolului formativ al intelelectualităţii asupra cetăţeanului de rînd şi, respectiv, nu a ezitat să atace elementele importante pentru identitatea românească a basarabenilor. PCM a profitat de confuzia şi deruta partidelor necomuniste (care nu mai oboseau să se acuze de faptul înfrîngerii din parlamentarele anului 2001 şi de lipsa unui pivot valoric pentru coalizarea acestora) pentru a iniţia o largă campanie de re-sovietizare a instituţiilor publice, stimulînd instincte asistenţialiste şi nevoia resimţită în mediul unor anumite categorii nevoiaşe de populaţie de a reveni imaginar într-o societate a belşugului comunist: fără partide, fără opoziţie şi fără stresul alegerii. Ar trebui să remarcăm totuşi că astăzi, PCM, profită foarte mult pe seama caracterului manipulativ al politicilor sociale. Aş menţiona aici exemplul majorării pensiilor, folosit ca argument major de către liderii PCM pentru a-şi "plăti" ratele încrederii lor pe anumite segmente social-profesionale, dar şi utilizarea unor metode totalitare prin care au reuşit să acapareze un control integral asupra celor mai multe dintre instituţiile publice. Prefecturile au devenit birourile legalizate ale branşelor de partid la nivel judeţean, în timp ce din administraţia publică centrală au zburat zeci şi sute de funcţionari publici, pe motiv că nu sînt consideraţi a fi loiali regimului instalat după februarie 2001. Presa a preluat cifra de 40 de judecători demişi din funcţiile lor ca urmare a politicilor de curăţare a cadrelor "neloiale" de către PCM. Există sute de funcţionari publici care au rămas pe drumuri, în ciuda legislaţiei în vigoare care ar fi trebuit să le garanteze stabilitatea în funcţiile lor indiferent de schimbarea Guvernului, dar şi a calităţilor lor profesionale, atît de folositoare în condiţiile unei lipse răsunătoare de experienţă şi abilităţi profesionale în rîndurile celor care au dat buzna în structurile administraţiei de stat pe listele partidului cîştigător. Lipsa de reacţie imediată şi cantonarea discursului politic pe subiecte minore ori pseudoimportante i-au permis PCM să-şi asimileze anumite teme prin care se legitimau anterior doar partidele de dreapta, încercîndu-se astfel a se deruta populaţia şi potenţialul electorat, care ar putea să constate că, de fapt, nu există nici o diferenţă între PCM şi PPCD: şi unii şi ceilalţi doresc să se integreze în UE! În realitate, între acţiunea de a decreta cursul spre integrare şi adaptarea instituţiilor pe care le gestionezi la standardele şi metodele de funcţionare ale structurilor europene – este o diferenţă de kilometri solari. Aceste acţiuni ale PCM urmăresc să-i priveze pe rivalii tradiţionali ai comuniştilor de importante resurse politice, consumîndu-le într-un efort gregar de a-şi extinde influenţa asupra corpului de alegători ezitant (circa 30-40% dintre alegători care optează pentru un partid sau altul în ultimele zile înainte de alegeri!).

3. Mai mulţi politicieni din RM au avut o prestanţă lamentabilă în 2002. Lista ar fi însă prea lungă ca să se plieze pe rigorile acestei anchete. Dacă ar fi să judecăm chiar şi după rezultatele sondajului IPP din noiembrie 2002, atunci decalajul de 35% între Voronin şi ceilalţi lideri politici face să te întrebi la ce mai folosesc atîtea talente risipite printre politicienii de dreapta dacă aceşti oameni nu reuşesc să se facă mai eficienţi în politica care aduce voturi în alegeri! Dacă exceptăm punctele marcate de către animatorii recunoscuţi ai Mitropoliei Basarabiei, ca exponenţi indubitabili ai societăţii civile, ar trebui să recunoaştem că sectorul asociativ este încă destul de slab pentru a se impune prin acţiuni cu profund impact public ori social. Există încă prea puţine acţiuni sinergetice printre ONG-urile civice, sau de orice alt tip, care să dea naştere unor coaliţii durabile în RM, trezind simpatia publicului şi frica (respectul) autorităţilor. Ca să depăşesc firul negativist al acestor aprecieri, ar trebui să recunosc totuşi că acţiunile de protest din primăvară contra abuzurilor PCM nu ar fi fost posibile dacă nu ar fi fost susţinute în permanenţă de către numeroase asociaţii, grupuri şi indivizi, care nu sînt şi nici nu vor fi în mod necesar adepţii PPCD, simpatizînd din instinct şi din solidaritate civică orice acţiuni orientate împotriva abuzurilor comise de autorităţi. Există un milion de motive pentru care acest gen de solidaritate pro-activă ar putea trezi la viaţă coeziunea societăţii civile în RM şi am speranţa că în 2003, societatea civilă nu va dezamăgi aşteptările cetăţeanului de rînd.

4. Politica externă a RM rămîne în continuare servilă unor interese obscure, alterate de un complex profund de provincialism şi lipsă de competenţă. Mai mult ca niciodată, diplomaţia moldovenească este supusă astăzi voluntarismului dinspre politică şi lecturilor accidentale, care au făcut din corpul diplomaţilor de la Chişinău un soi de "vînători de recompense", agili şi sensibili la orice bătaie de vînt care ar putea să le mute cuibul într-o nouă misiune, în care să-şi caute de propriile griji, de un salariu câine-câineşte achitat de autorităţi şi de libertatea de a consuma freamătul care pluteşte la vîrfurile diplomaţiei occidentale. Politicile de selectare a cadrelor pentru misiunile diplomatice sînt mai degrabă o loterie în care cele mai importante calităţi ale cîştigătorilor nu au nimic în comun cu abilităţile solicitate de funcţiile scoase la concurs. Aş putea da numeroase exemple de indivizi care au nimerit în 2001 şi 2002 în diplomaţia moldovenească ca urmare a dubioaselor lor loialităţi personale faţă de anturajul actualului şef de stat şi/sau pretinselor calităţi "patriotice" prin care îşi legitimează PCM pretinsul "profil cultural şi ideologic". Ar trebui să observăm însă şi răspunderea destul de împovărătoare pe care şi-au asumat-o anumiţi diplomaţi cu vechime, care au rămas în serviciul MAE după preluarea puterii de către comunişti, devenind după 2001 cu voia sau fără voia lor purtătorii de drapel ai politicilor actualei congregaţii cripto-comuniste. Rolul lor este astăzi unul ingrat şi plin de riscuri, pentru dînşii personal şi pentru interesele naţionale pe care diplomaţia ar trebui să le urmărească. Dar cum definim aceste interese în condiţiile în care politica externă se mai face sub dicteul prozeliţilor strîns uniţi în jurul Şcolii Antropologice şi a conducătorului iubit?

5. În mod obiectiv, este de aşteptat ca cel de-al 3-lea an de guvernare să conducă spre o erodare mai intensă a partidului de guvernămînt, care se va risipi pînă la finele mandatului său actual ca şi fostul PDAM. Totuşi, spre deosebire de agrarieni, actualul PCM este (cel puţin astăzi!) mult mai bine închegat organizaţional şi mai bine gestionat la nivel teritorial printr-o sumedenie de grupuscule care au penetrat structurile desconcentrate ale Guvernului (prefecturile – majoritatea absolută a prefecţilor sînt secretari ai organizaţiilor teritoriale ale PCM!), iar mesajele sale poartă pecetea unor tehnologii electorale şi de imagistică net superioare Moţpaniadelor ca expresie necaligrafică a potenţialului intelectual al PDAM. În plus, şi populaţia RM pare să trateze cu mai multă îngăduinţă rezultatele mediocre ale politicilor actualului Guvern Tarlev. O arată sondajul recent al IPP, în care Premierul este plasat pe al 2-lea loc după Voronin, cu 14%, în ce priveşte gradul de încredere, şi cu 53% la rubrica "o conducere mai bună a ţării faţă de cei care au condus-o mai înainte". Un semnal negativ pentru partidele democrate pare să fie şi sentimentul de obişnuire a populaţiei cu ideea reînfiinţării raioanelor, idee care aparent face trimitere doar la un simplu transfer de autoritate către un număr mai mare de unităţi administrativ-teritoriale de nivelul II, în realitate – această restitutio ad integrum are în vedere o schimbare majoră în structura de autoritate la nivel local/raional, prin contopirea administraţiei cu celulele primare de partid şi eliminarea disidenţei (actualele filiale ale partidelor necomuniste) prin mijloace verificate de coerciţie şi/sau corupţie politică. Este de aşteptat ca alegerile din primăvara anului 2003 să găsească majoritatea partidelor de centru şi dreapta încă dezbinate, împovărate de narcisism şi calcule egoiste, uitînd de îndemnul lui Titulescu care soma politicienii români la: "înţelegere, hotărîre, generozitate! Nu mai este momentul discuţiilor, ci al acţiunii!" Pînă la urmă, partidele care contează în viaţa politică a RM sînt cele care pot trezi din indiferenţă alegătorii rurali, şi nu doar cele care servesc drept cutii de rezonanţă pentru aplauzele de saloane. Există un real pericol ca la alegerile locale din primăvara anului 2003, PCM să obţină jumătate din toate mandatele de consilieri locali, ceea ce ar putea să-i permită să controleze majoritatea absolută a consiliilor locale (faţă de 1/3 deţinute în prezent ca urmare a alegerilor din mai 1999). Acest lucru ar deveni însă mai greu de atins (în ciuda ratingurilor de popularitate în creştere!) dacă PCM ar fi lipsit de jucăria sa preferată – controlul discreţionar asupra TV şi presei de stat, utilizarea resurselor administraţiei centrale şi desconcentrate în interesele sale de partid. În mod cert, departinizarea mediilor de informare publice şi monitorizarea modului în care sînt utilizate resursele administrative ale administraţiilor locale/centrale ar putea face destul de problematică intenţia exprimată astăzi de către liderii PCM de a instaura în RM regimul unui singur partid, de sus pînă jos, începînd cu viitoarele alegeri locale.

Vitalia Pavlicenco,

vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Partidului Liberal, şeful Departamentului pentru relaţii externe şi integrarea europeană

1. a) După alegerile parlamentare din 2001, a devenit un imperativ incontestabil regruparea forţelor democratice şi reformatoare. Acest proces a început după acel trist februarie. S-a constituit Forumul Democrat, care a pregătit terenul pentru fuzionările ulterioare. În septembrie, a avut loc prima fuzionare, dintre PNL şi PODSM, rezultînd USL "FORŢA MOLDOVEI". În martie 2002, cîteva formaţiuni cu doctrine similare au fuzionat, creînd Partidul Liberal. A fost dorinţa electoratului, a fost sugestia presei, a analiştilor occidentali, de aceea, procesul de comasare pe dimensiune liberală merită să fie apreciat. Era bine să participe la această fuzionare PSL, PFD, Alianţa Independenţilor, care au fost aşteptate pînă în ultimul moment. În contextul "amnistiei generale" - pentru partide şi oameni politici democraţi, care au fost în Parlament, - "amnistie" propusă acum de unii ziarişti, se impune mobilizarea şi solidarizarea adepţilor orientării reformatoare şi europene, pentru a avea, într-un viitor perceptibil, o conducere demnă în fruntea statului.

b) Un alt eveniment au fost manifestările stradale care au oprit întrucîtva revanşa, ofensiva şi fărădelegile comuniştilor. Contează că, în pofida unor poziţii mai exclusiviste ale PPCD, forţele anticomuniste s-au solidarizat, reuşindu-se sensibilizarea organismelor internaţionale, care ţin într-un vizor special R.Moldova, şi reuşindu-se plasarea comuniştilor pe un culoar de guvernare mai puţin nocivă pentru destinul şi viitorul R.Moldova. Cînd vorbesc de solidarizare, mă refer la experienţa foarte pozitivă, apreciată de APCE, a Mesei Rotunde cu Statut Permanent a partidelor din Opoziţia parlamentară şi extraparlamentară, care a demonstrat că dialogul politic parlamentar-extraparlamentar/socialist-social-democrat-liberal-creştin-democrat este posibil şi se reuşeşte monitorizarea deciziilor şi a acţiunilor Puterii comuniste.

c) Acceptarea României în NATO şi fixarea datei admiterii primului stat românesc în Uniunea Europeană – fapt pentru care ne bucurăm extrem de mult! – au şi vor avea continuu un efect, absolut benefic, pentru evoluţiile din R.Moldova. Suntem vecini cu Europa, cu NATO, ceea ce va impune democraţie şi schimbări în interior, reforme economice radicale, securitate şi eliminarea separatismului, un viitor european, regăsirea noastră cu România în structurile europene şi euroatlantice. Să sperăm, însă, că – unindu-ne, rezistînd, opunîndu-ne ferm — vom evita dezmembrarea, federalizarea şi, ca urmare, transnistrizarea. Evoluţiile depind în mare măsură de noi, de poziţia noastră activă şi de votul din interior.

d) Vrem noi sau nu vrem, un eveniment-proces este "schimbarea la faţă" a decidenţilor comunişti, care sînt, de fapt, capitalişti. Această schimbare se datorează conjuncturii internaţionale şi nevoii de bani de la FMI şi BM. Dar dacă altfel nu se poate - fie şi aceste cauze. Decît nimic… Pînă la urmă, contează rezultatul.

2. Consider că, în mare parte, am răspuns mai sus acestei întrebări. Comportamentul Puterii comuniste este duplicitar. Cunoaştem că, de fapt, comuniştii sînt în mare parte nostalgici, muncind pentru aşa-zisa lor elită cu gîndul la trecut, la Rusia. Aceştia sînt ostaticii vechilor ideologii, sînt antioccidentalii noştri. Acum îi văd pe liderii lor "schimbaţi la faţă", mai bine zis, văd că aceştia au trădat doctrina, platforma, că uită de promisiuni, încercînd să acopere aceste trădări (pe care au şi ştiut că aveau să le facă) prin nesemnificative majorări de salarii, de pensii etc. Ceilalţi "comunişti", decidenţii politici, cei care ţin umbrelele afacerilor, au alte valori, mult mai "pragmatice", pe care le oglindesc în deciziile luate prin Parlament şi Guvern. Sigur, guvernanţii comunişti şi-au propus multe şi mărunte, înecîndu-se la ideea că au Puterea absolută, însă, datorită Opoziţiei parlamentare şi extraparlamentare, care colaborează, precum şi datorită implicării foarte concrete şi permanente a structurilor internaţionale, în primul rînd a Consiliului Europei, acest lucru nu le prea reuşeşte şi se văd nevoiţi să ţină cont de Opoziţie. Totuşi, relaţiile Putere-Opoziţie evoluează greu, comuniştii nu sunt purtători şi exponenţi ai nobleţei politice. În interiorul PCRM par să fie nişte mişcări tectonice, care vor ieşi la suprafaţă. Deoarece este greu să ne imaginăm că marile Puteri vor tolera în continuare imaginea comunistă a R.Moldova, lucrurile vor evolua astfel încît ei se vor diviza în "socialişti" şi "comunişti", alias bolşevici-ortodocşi. Există unele indicii în acest sens. Acest lucru va deveni tot mai evident ca urmare a vizitei Preşedintelui Voronin la Washington. Cît priveşte Opoziţia, aceasta – dincolo de unele excepţii ce devin eterne pentru spectrul politic moldovean – colaborează şi pregăteşte alternativa politică. Ceea ce ar trebui acum să facă PCM, aflat la guvernare - pentru a fi învinuiţi mai puţin de fariseism - este să obţină retragerea forţelor ruseşti de ocupaţie din stînga Nistrului şi să nu transnistrizeze R.Moldova. Dar, din cîte ştim, dimpotrivă, ei doresc să promoveze prin Parlament o lege ce ar permanentiza aflarea trupelor ruseşti în R.Moldova, care este astăzi o ţară neutră.

3. a) Cel mai mult m-a dezamăgit Vasile Tarlev, care nu prea are poziţie ca prim-ministru, în condiţiile cînd, de fapt, trebuia finalizat, în plan legislativ, conceptul constituţional privind republica parlamentară şi cînd, oricum, premierul trebuie să fie o figură, nu o păpuşă în mîinile cuiva. Felul cum vorbeşte, aerele pe care le afişează, cînd toată lumea vede că nu e decît un obedient jalnic, compromite şi mai mult ideea de Guvern puternic, dorit de Voronin şi de Fracţiunea sa atunci cînd au votat pentru republică parlamentară. În plus, mai dă, pe nemerit, în Opoziţie, cînd ar fi mai bine să-şi caute de treburile economice, de promovarea, prin Parlament, a unor legi bune şi de relaţiile cu FMI, BM, cu alţi donatori, fără de care ar avea mai puţine fumuri de om important de nu se mai poate.

b) Pentru o persoană implicată în politică nu e uşor să facă un top al oamenilor politici cu prestaţie bună, chiar dacă fiecare are propriile evaluări. De fapt, din ceea ce am spus mai sus se conturează ceva în acest sens pentru cine doreşte să citească printre rînduri. Aş dori doar să mă mai refer la o acţiune importantă, în opinia mea. Partidul Liberal a promovat, prin Masa Rotundă cu Statut Permanent, ideea privind crearea Comisiei Naţionale care să elaboreze conceptul şi Strategia de pregătire a R.Moldova pentru aderarea la UE. De pregătire, nu de aderare (cum e scris în Decretul prezidenţial), căci mai avem de lucru pînă a fi eligibili pentru UE, dar contează semnalul în interior şi exterior şi dorinţa de angajare în unele acţiuni de asemenea anvergură. Aşa că acest lucru, cu care defilează astăzi Tarlev şi Voronin, este ideea Partidului Liberal şi ne mîndrim cu asta. Voronin a preluat-o, într-un sfîrşit, dar nu din convingere, ci forţat de conjunctura internaţională, de faptul că Putin e în relaţii tot mai bune cu Bush şi cu UE. Să-i fie de bine, dar să nu o deturneze sau să o compromită.   

Cît priveşte societatea civilă, nu pot spune că există rezultate suficiente pentru a pune pe cineva în top. Are anumite activităţi Institutul de Politici Publice, cooperează în cadrul Mesei Rotunde cu Statut Permanent Asociaţia pentru Democraţie Participativă "Adept", activează Fundaţia "Viitorul", însă reprezentanţii societăţii civile rămîn captivii temerii de a fi învinuiţi de parţialitate politică, fapt ce dărîmă mult prea încet zidul dintre partide şi ONG-uri, de parcă partidele nu ar fi, în fond, aceeaşi societate civilă. Temerea împiedică manifestarea unei poziţii mai active, deşi, cînd e nevoie de "bif" în dările de seamă, tot la clasa politică – aşa cum este ea - se recurge.  

4. Chiar dacă e o modă la noi să fie criticată insistent politica externă, aş propune – aşa cum ziceam mai sus – să vedem lucrurile aşa cum sunt: actuala politică externă este, evident, rezultanta aflării la Putere a comuniştilor, nu a liberalilor sau a social-democraţilor. Din acest punct de vedere, luîndu-se în calcul conjunctura şi evoluţiile internaţionale, a făcut şi guvernarea actuală - mai cu scîrţ, mai contrar voinţei sale, mai fiind prinsă între Vest şi Est - ceea ce a putut. Este, însă, de neînţeles de ce - de vreme ce au devenit subit "eurointegrişti" - Voronin şi comuniştii nu depun şi o cerere de asociere a R.Moldova la UE? Poate o vor face şi pe asta. Dar e bine, cel puţin, că au preluat ideea Opoziţiei privind Comisia Naţională ce va elabora conceptul şi Strategia de pregătire a R.Moldova pentru aderarea la UE, idee ce i-a prins foarte bine lui Voronin  pentru plecarea la Casa Albă. Pregătirea conceptului şi a Strategiei înseamnă un program concret de adecvare a legislaţiei, apoi a instituţiilor şi activităţilor lor la valorile şi la standardele europene. Comuniştii spun astăzi că, uite, nimeni nu a făcut aceasta. Păi cum să o faci dacă tocmai ei erau cei care se opuneau mereu acestui lucru? Partidele din Parlamentul 1998-2001, împreună cu cele extraparlamentare, au semnat atunci documente similare, dar comuniştii au împiedicat obţinerea unor rezultate în forurile decizionale şi uite că acum plătesc prin devierea de la principiile programatice, platformă, doctrină etc., fiind nevoiţi să facă ei ceea ce nu au permis altora să facă. Sprijinitorii le incriminează comuniştilor oportunismul şi devierea de la marxism-leninism, înfăptuirea reformelor liberale. Puterea erodează. Bine că măcar acum, mai mult formal, desigur, dar se dau după cum bat vînturile, adică spre Europa. În acest sens, trebuie să menţionăm şi poziţia, exprimată în scrisoarea lui Voronin către Putin înainte de Summit-ul CSI, unde comunistul de la Chişinău i-a scris liberalului Putin despre necesitatea lichidării liniei de demarcaţie Est-Vest şi a aducerii întregii CSI în UE, despre faptul că R.Moldova scapă de calvarul etern de a fi sfîşiată între Occident şi Orient. Nu e rău. Rămîne să nu o mai vedem sfîşiată între secere şi ciocan. Nicolae Dudău a avut un discurs bun la reuniunea miniştrilor de externe ai ţărilor membre ale OSCE de la Porto. Urmează doar să creadă în ceea ce a spus şi să acţioneze în consecinţă. Comunitatea internaţională este dispusă să ne sprijine poziţia, dar încă nu o prea vede, această POZIŢIE, mai ales în acţiune, nu doar în formă declarativă. Incontestabil, o bilă neagră a actualei guvernări este acceptarea pentru discuţii a proiectului de Acord dintre R.Moldova şi Transnistria, ceea ce – în pofida atitudinii salutare a lui Vladimir Voronin faţă de regimul criminal de la Tiraspol – denotă, totuşi, că autorităţile de la Chişinău nu dispun de o poziţie proprie în această problemă şi internaţionalizează cu rezerve necesitatea implicării ferme a structurilor continentale şi transatlantice în lichidarea acestui regim. Noi înţelegem ce se întîmplă – în spate este Rusia. Dar trebuie să ne lămurim într-un sfîrşit - Voronin este Preşedintele unui stat independent sau conducătorul unei gubernii ruseşti aparţinînd lui Putin? Este curios să ştim ce i-a spus Voronin lui Bush în sensul statului şi al guberniei. Neretragerea militară rusă şi intenţia de a-i permanentiza prezenţa în R.Moldova este a doua bilă neagră a politicii externe a Chişinăului. 

5. Comuniştii vor exercita presiuni administrative în alegerile locale, vor dori rezultate incontestabile, dar nu vor reuşi. Dincolo de haosul actual, creat de ei în administraţia publică locală de dragul de a fi pe placul populaţiei, aceasta este dezamăgită, comuniştii nu au profesionişti şi buni gospodari în sate, doar nişte vîntură-vînt, de aceea încearcă să compenseze prin modificări de legislaţie. Ratingul comuniştilor scade, ne-o indică şi recentul Barometru al opiniei publice. Opoziţia, în schimb, - în pofida oricăror piedici şi ameninţări în teritoriu, la care se dedau servilii comuniştilor şi eternii cameleoni, care, chipurile, "lucrează pentru sat/stat, nu pentru comunişti" - se organizează, va participa activ la alegerile locale şi se va pregăti de alegerile parlamentare. Cetăţenii noştri, dacă vor o schimbare, şi încă definitivă, ireversibilă, trebuie să se organizeze politic la modul serios, să fie cu formaţiunea lor şi la bine, şi la greu. Lucrurile se vor schimba. Important este ca şi organismele internaţionale să ia atitudine faţă de deciziile comuniştilor, prin care ei vor dori să neglijeze Carta autonomiei locale adoptată de Congresul Puterilor Locale şi Regionale şi recomandările făcute de această structură a Consiliului Europei pentru Republica Moldova.  

Constantin Tănase,

analist politic, director Timpul, Chişinău

1. Şi în acest an, R. Moldova a fost ţara în care nu s-a întâmplat nimic: a fost o gară prin care nu a trecut nici un tren, o gară unde totul e mulaj - şi peronul, şi lumea de pe peron, şi fanfara. Privit din această perspectivă, "anul politic 2002" n-a înregistrat nici un "eveniment politic" pe care istoria îl va reţine. Da, formal ceva s-a întâmplat: au fost nişte proteste anticomuniste dar, din păcate, fiind organizate şi strict controlate de un (singur) partid politic, acestea n-au devenit o manifestare a societăţii civile. Drept urmare, ele au degenerat într-o "suită" de "Mari Adunări ale Alegătorilor", care în realitate au fost foarte... mici. Pe 1 decembrie, în centrul Chişinăului s-au adunat doar vreo două mii de oameni zgribuliţi - mereu aceiaşi, care participă la toate manifestările, indiferent ce partid le organizează, numai că mai îmbătrâniţi, mai obosiţi şi, mi s-a părut, într-un fel chiar înspăimântaţi de propria lor credinţă într-un Dumnezeu care a murit. Haideţi să nu plutim în domeniul virtualului şi să nu ridicăm discuţia în cerul cu ciocârlii metafizice. Da, formal parcă s-a produs ceva: au fost declaraţii politice belicoase şi iniţiative politice spectaculoase etc., dar toate s-au produs într-un cadru mort. Aceiaşi actori, aceleaşi lozinci, aceleaşi vânzoleli ca acum un deceniu, din care cauză involuţia societăţii basarabene a fost, în 2002, pur şi simplu "splendidă". Piaţa Marii Adunări Naţionale a fost transformată în Piaţa Marii Beţii Naţionale şi nimeni nu a protestat, dimpotrivă, s-a găsit din aceia care au aplaudat metamorfoza. A fost închis golăneşte postul de televiziune TVR-1 şi cazul a sensibilizat doar câteva mii de oameni, spre deosebire de "Sărbătoarea vinului", care a umplut până peste margini centrul Chişinăului. Dar cine, astăzi, îşi mai pune întrebări vizavi de dispariţia misterioasă şi apariţia tot atât de misterioasă a deputatului Cubreacov?

Basarabia e o "ţară" în care orice tragedie se transformă în farsă pentru că gravele şi adevăratele ei probleme naţionale sunt "gestionate" de nişte bufoni şi profitori politici. Aceştia, indiferent că se declară "unionişti" sau "statalişti", nu vor nici unire, nici statalitate, iar în consecinţă au discreditat şi unionismul, şi statalitatea. Cred că singurul "eveniment politic" pozitiv care s-a produs în acest an este refuzul intelectualităţii basarabene de a colabora cu regimul comunist. Opera de rezistenţă pe care o face intelectualitatea noastră, în special cea care nu are angajamente politice de partid - aceasta va reţine istoria din cele câte (nu) s-au întâmplat în anul 2002.

2. Anul 2002 a fost anul ofensivei victorioase a comunismului pe toate fronturile. Detaliile nu mai contează. Prestaţia "opoziţiei", dimpotrivă, a fost lamentabilă şi am bănuiala că ea, aşa-zisa "opoziţie parlamentară", este un element foarte bine "branşat" la mecanismul Puterii comuniste, misiunea ei fiind de a crea un fundal democratic regimului Voronin. Lumea care mai judecă nu vrea să creadă în sinceritatea politică a unei "opoziţii parlamentare" ce refuză cu ostentaţie să participe la procesul de unificare a forţelor politice democratice din afara parlamentului şi, de facto, luptă împotriva opoziţiei extraparlamentare. Tot mai multă lume se întreabă: cum poţi să lupţi, simultan, şi împotriva comuniştilor, şi împotriva partidelor de orientare democratică şi naţională din afara parlamentului? Să prezinte oare un Serebrian sau un Untilă, pentru viitorul R. Moldova, acelaşi pericol pe care-l prezintă un Stepaniuk sau un Voronin? Cele şase la sută din simpatiile electoratului pe care, potrivit sondajelor, le-a câştigat constant în acest an PPCD-ul, trebuie să fie un serios semnal de alarmă pentru Iu. Roşca. După atâtea "investiţii electorale" făcute de PPCD în 2002, aceste 6 % ale sondajului IPP din noiembrie demonstrează că popularitatea respectivei formaţiuni e în declin. De ce? - iată întrebarea la care trebuie să răspundă liderii PPCD.

3. Anul acesta nu a mai avut cine mă dezamăgi - cei care au putut să mă dezamăgească au făcut-o cu vreo doi ani în urmă. Cea mai bună evoluţie a înregistrat-o preşedintele PSL, Oleg Serebrian. O prestaţie bună a avut şi preşedintele PL, V. Untilă. Ca politician, foarte subtil a acţionat primarul general de Chişinău, S. Urecheanu. O evoluţie interesantă a avut preşedintele PSDM O. Nantoi care, prin atitudinea luată faţă de problema federalizării R. Moldova, s-a deplasat în 2002 tot mai spre dreapta landşaftului nostru politic.

Societatea civilă s-a manifestat prin două acţiuni de protest - greva jurnaliştilor de la TVM împotriva cenzurii şi mitingul organizat de "Jurnalul de Chişinău" împotriva sistării canalului de televiziune TVR-1, acţiuni care s-au stins fără vreo finalitate, deoarece n-au fost susţinute de întreaga societate. Aceasta probează tristul adevăr că la noi nu există societate civilă. Iar unde societate civilă nu e, nimic nu e!

4. Politica externă a R. Moldova în 2002 au făcut-o ruşii. Lor le putem pune o notă foarte bună.

5. Dacă nu se va reuşi, până în primăvară, constituirea unei largi alianţe politice anticomuniste, comuniştii vor câştiga detaşat alegerile locale, ceea ce va însemna că ei şi-au asigurat şi victoria în viitoarele alegeri parlamentare. Partidele democratice trebuie să depăşească infantilele şi caraghioasele "divergenţe politice" dintre ele, să revină la lozinca "Unire, moldoveni!" şi să-i propună electoratului lucruri simple, realizabile, înţelese şi dorite de el. Sarcina noastră, a presei, ca un component al societăţii civile, e de a forţa partidele să înceapă procesul de unificare politică a forţelor naţionale şi democratice. Altă soluţie nu există.

Valeriu Matei,

vicepreşedinte PSL, Chişinău

1. În primul rând: impactul benefic asupra societăţii basarabene al invitării României de a adera la NATO. Chiar dacă potentaţii zilei afirmă că acest eveniment nu le modifică opţiunile (cele estice, proimperiale), ei şi-au schimbat discursul politic. Atacurile lor agresive, din anii 1998-2001, la adresa Fondului Monetar Internaţional, a Băncii Mondiale, a Uniunii Europene sau NATO au fost înlocuite treptat de discursuri demagogice despre necesitatea dialogului, apoi, când au început să conştientizeze care sunt responsabilităţile şi modalităţile de a guverna un stat cu o industrie mai mult imaginară şi cu o agricultură slab dezvoltată, au început să cerşească restabilirea finanţării externe a Republicii Moldova (blamată anterior), continuarea dialogului cu UE. Recenta afirmaţie a lui Voronin, cum că procesul de integrare europeană nu poate ocoli Republica Moldova şi că guvernarea comunistă va elabora şi va adopta o strategie de integrare în UE, sună mai mult decât straniu după aproape doi ani de îngheţare a relaţiilor cu UE, după refuzul de a participa la cele trei mese de lucru ale Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

Invitarea Republicii Moldova să participe la aceste mese de lucru a fost obţinută în 1999-2000, după mari eforturi şi demersuri, cu sprijinul decisiv al României, şi în aceşti ultimi doi ani Republica Moldova ar fi putut  beneficia de un sprijin financiar substanţial. Mai amintesc că la 9 aprilie 2000, Partidul Forţelor Democratice a propus un proiect de Strategie de asociere a Republicii Moldova la Uniunea Europeană, strategie semnată, la 9 mai 2000 - ziua Europei, de 23 de partide politice (ultimul semnatar fiind, după mari ezitări şi tertipuri, chiar PPCD-ul lui Iurie Roşca). Comuniştii n-au semnat această Strategie, respinsă în Parlament prin "eforturile comune" ale deputaţilor comunişti şi ale grupării lui Iu. Roşca.

Mai mult decât atât, demiterea Guvernului ADR condus de I. Sturza, la 9 noiembrie 1999, înainte de summit-ul UE de la Helsinki, în cadrul căruia s-a decis lista ţărilor pasibile de integrare în UE, a făcut ca Republica Moldova să nu fie menţionată printre acestea.

Astăzi, când trenul integrării noastre europene a plecat de mult din gară, cele două grupări se întrec în propuneri fariseice de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană, mizând pe faptul că opinia publică a uitat evenimentele istoriei recente, când comuniştii şi aventurierii lui Iu. Roşca, promovând interesele vechilor structuri imperiale de la răsărit, au stăvilit acest proces.

Sesizând schimbările de atitudine din societate, survenite după aderarea României la NATO, călăii de ieri ai integrării noastre în UE se erijează în ctitorii de azi ai acestui proces.

În al doilea rând, cred că istoria, cel puţin cea locală, va reţine procesul benefic de coalizare şi unificare a partidelor politice democratice ce s-a desfăşurat în 2002. Crearea unui bloc electoral unic al forţelor democratice în preajma preconizatelor alegeri locale din primăvara anului 2002, cu toate momentele şi elementele subiective ce au persistat, a fost un act de maturitate politică, ce a influenţat evoluţiile politice ulterioare de pe această parte a spectrului politic. Opt partide politice au fuzionat creând actualele formaţiuni de centru-dreapta: Partidul Social-Liberal şi Partidul Liberal. S-au creat, astfel, premise pentru coalizarea forţelor democratice în perspectiva alegerilor locale din primăvara anului 2003.

2. Comportamentul puterii comuniste este unul caracteristic unei formaţiuni de extremă şi, totodată, de conjunctură. Asistăm, de fapt, la o reeditare a prestaţiei foştilor agrarieni din perioada 1994-1995. Aceleaşi tendinţe de a revizui cuceririle democratice, de a substitui istoria naţională şi limba română prin falsuri staliniste şi precepte ideologice sovietice, totalitariste. Incapacitatea comuniştilor de a guverna este tot mai evidentă. Comuniştii lui Voronin şi-au însuşit, însă, mult mai bine decât agrarienii lui Moţpan arta demagogiei şi resorturile unei propagande de tip stalinist-berievist: prezintă eşecurile drept cuceriri, iar minciunile repetate - drept adevăruri.

Opoziţia parlamentară are două componente: fostul grup parlamentar al lui D. Braghiş, fragmentat şi incoerent, precum au fost şi elementele ce au constituit un bloc electoral de conjunctură, şi gruparea lui Iu. Roşca - vechii complici ai comuniştilor, ce vor cu tot dinadinsul să şteargă amintirea uneltirilor şi a trădărilor, din 1999-2001, prin acţiuni zgomotoase, pretins anticomuniste, dar, vorba lui Caragiale, cu voie de la prefectură.

Opoziţia extraparlamentară este în proces de reconstrucţie. Şocul alegerilor din februarie 2001, comportamentul electoral al unor formaţiuni democratice, transformate în aziluri pentru transfugi, care au atacat mai ales formaţiunile de pe aceeaşi parte a spectrului politic, au creat mai multe piedici în dialogul postelectoral. Redresarea acestei opoziţii depinde în mare măsură de felul şi modul cum au fost însuşite lecţiile trecutului recent. Majoritatea liderilor noi încă n-au trecut prin focul bătăliilor electorale pentru a-şi proba calităţile de politicieni.

3. Nu ştiu în ce măsură unor demnitari actuali li se poate atribui calitatea de politician. Este cert că unii au nevoie de o şcolarizare cât mai urgentă pentru a-şi însuşi cel puţin noţiunile elementare ale politicii. Eugenia Ostapciuc, Victor Stepaniuc şi Vasile Tarlev sunt, în opinia mea, performerii lipsei de logică în declaraţii şi în acţiuni.

O evoluţie bună a avut în 2002 Oleg Serebrian.

Societatea civilă a marcat puţine "puncte", deşi există însemne ale revigorării structurilor acesteia.

4. Politica externă a guvernării comuniste este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Nota nu poate fi decât una proastă. Voronin şi echipa sa au deteriorat relaţiile cu toată lumea, mai ales cu statele vecine - România şi Ucraina. Declaraţiile demagogice din ultimul timp nu pot fi luate în serios. Sunt mai curând o continuare a politicii iezuite, promovate de P. Lucinschii, care a vorbit mereu în termeni vagi despre integrarea europeană, dar n-a mers cel puţin să depună o cerere de asociere la Uniunea Europeană.

5. Deocamdată fără schimbări substanţiale. Plecarea în masă a intelectualităţii de la sate creează şi în continuare un teren propice pentru aventurieri, nostalgici şi extremişti. Opţiunile electorale ale populaţiei mai pot fi modificate doar de o opoziţie democratică consolidată şi unită.

Val Butnaru,

analist politic, director "Jurnal de Chişinău"

1. Cel mai important eveniment al acestui an a fost declanşarea mişcării de protest din iarna-primăvara trecută. Indiferent de simpatiile politice, zeci de mii de oameni au venit în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi, mai târziu, şi-au instalat corturile în Oraşul Libertăţii din centrul oraşului Chişinău. Dincolo de speculaţiile care s-au făcut la subiectul unor relaţii oculte dintre PPCD şi PCRM sau cel al "privatizării" PMAN, protestele au avut rolul unui catalizator, aceasta fiind prima acţiune de masă după şocul provocat de alegerile parlamentare din 25 februarie 2001. Un alt eveniment important va rămâne în istorie ca o mare enigmă. Cazul Cubreacov, lăsat baltă şi de presă, şi de putere, şi de opoziţie va trebui elucidat până la capăt. În caz contrar, nu ne vom învăţa nici o dată să deosebim tragicul de comic.

2. Dacă urmărim atent evoluţia Legislativului şi a Executivului, constatăm, la un moment dat, că Putere comunistă nu există, de fapt. Cred că putem vorbi de o singură persoană – preşedintele Vladimir Voronin – care dirijează şi manipulează comportamentul membrilor partidului de guvernământ şi al celor din Guvern. Este cât se poate de elocventă schimbarea de macaz a lui Voronin în problema NATO. Pe parcursul unui an Voronin a trecut de la un pol la altul. La începutul lui 2002, el tuna şi fulgera la adresa "imperialiştilor" natoişti care vor "să ocupe Breanskul", iar spre sfârşitul anului a participat senin la summit-ul de la Praga şi chiar a rostit un discurs plin de respect pentru activitatea blocului nord-atlantic. Ei bine, în condiţiile unui asemenea comportament "neadecvat", a protestat vreun comunist împotriva trădării idealurilor declarate de partidul lor? A ieşit vreun deputat, că sunt suficienţi ortodocşi în fracţiunea PCRM, în Piaţa Marii Adunări Naţionale să-şi facă autodafeu? Cu toţii s-au făcut că plouă. Iată din ce motive nu putem vorbi la modul serios despre un oarecare comportament al puterii comuniste. Unicul punct comun care mai există între viziunile deputaţilor comunişti şi a lui Voronin este ura lor viscerală faţă de România. Cât priveşte comportamentul opoziţiei, acesta n-a depăşit condiţia bunelor intenţii. Paradoxul nu constă în faptul că opoziţia a fost sau nu a fost suficient de activă: în alte împrejurări, cine ştie, acest comportament ne-ar fi satisfăcut poate. Paradoxul, ziceam, se reduce la altceva: opoziţia habar nu are cum, în condiţiile dominaţiei totale a PCRM, ar trebui să lupte cu actuala putere şi, în afară de mitinguri şi "mese rotunde", nu a găsit alte modalităţi de reducere a influenţei comuniste. Or, realitatea ne sugerează că a venit timpul unor soluţii noi.

3. Probabil că Iurie Roşca a fost politicianul despre care merită să vorbim. El a avut cel mai bun comportament, dar, în egală măsură, m-a şi dezamăgit cel mai mult. El şi-a demonstrat excelentele capacităţi de organizator, nereuşind, în acelaşi timp, să evite scandalurile în care, cu voie sau fără voia sa, a fost atras. Pe fundalul excentrismului lui Iurie Roşca, liderul PSL, Oleg Serebrian, s-a impus prin inteligenţă şi discurs coerent, dar "cuminţenia" lui Serebrian s-a dovedit a fi mai mult un dezavantaj decât un atu. Acest politician ar trebui să înţeleagă cât mai repede că zona în care activează este Basarabia şi, nicidecum Marea Britanie, bunăoară.

Societatea civilă dă semne de viaţă: cu intermitenţă – e adevărat – dar ‘ţănim şi de atâta.

4. Promisiunea lui Voronin făcută acum doi ani cum că "Republica Moldova va fi acolo unde îi dictează propriile interese" s-a dovedit a fi vorbă goală. Reorientarea politicii externe exclusiv spre zona CSI şi desemnarea Rusiei drept "partener strategic" a demonstrat cu prisosinţă faptul că declaraţiile privind dorinţa Moldovei de integrare europeană constituie nişte exerciţii stângace de diplomaţie "abilă". Este adevărat, Chişinăul mizează pe sprijinul Occidentului în soluţionarea problemei transnistrene, dar nu mai mult. Diplomaţia noastră se face că nu înţelege aluziile făcute de mai mulţi demnitari europeni că RM ar trebui să aleagă: ori CSI, ori UE. Această "neînţelegere" nu poate fi numită în nici un fel "abilitate", ci, mai degrabă, prostie.

5. Datele acumulate în acest an nu ne sugerează mai nimic. Orice e posibil, orice variantă e plauzibilă. Preferinţele electoratului nostru se supun cu greu unui "pronostic ştiinţific". Cu riscul de a repeta o banalitate, sunt nevoit să spun ceea ce am mai spus în repetate rânduri: comuniştii vor rămâne la putere atâta timp cât partidele de opoziţie nu se vor unifica într-un singur bloc electoral. Ştiu,- este extrem de dificil de atins acest obiectiv; ştiu, divergenţele dintre liderii politici sunt mari şi grave; ştiu, crearea unui asemenea bloc ar genera multe alte probleme – totul este adevărat. Dar o altă cale, pur şi simplu, nu există. 

Igor Boţan,

analist politic, director Asociaţia ADEPT, Chişinău

1. Republica Moldova (RM) este o ţară aflată în tranziţie permanentă şi din acest punct de vedere contează mai mult procesele decît evenimentele. Au fost evenimente care au marcat începutul unor procese şi ele, probabil, vor fi  cele reţinute de istorie. Aş putea menţiona:  protestele de la începutul anului;  lansarea proiectului OSCE privind federalizarea Republicii Moldova; summit-ul CSI din luna octombrie;  decretul prezidenţial  privind constituirea Comisiei Naţionale pentru Integrare Europeană (CNIE); iniţiativa  PPCD privind desfăşurarea unui referendum privind aderarea Republicii Moldova la NATO şi UE; vizita Preşedintelui Voronin la Washington. 

Impactul acestor evenimente nu poate fi subestimat. S-o luăm pe rînd. Protestele organizate de către PPCD s-au încheiat cu adoptarea rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) şi cu o monitorizare foarte minuţioasă a evoluţiilor politice interne de către Consiliul Europei (CE). Probabil, actualii guvernanţi  au înţeles deja că deţinerea majorităţii absolute în Parlament nu înseamnă că pot face orice le trece prin cap. Cred că este benefic faptul că Republicii Moldova îi revine preluarea preşedinţiei Comitetului de Miniştri al CE anume în perioada în care la guvernare se află comuniştii. Aceasta poate servi drept garanţie că nu se va admite un derapaj antidemocratic în interiorul ţării, cel puţin pentru perioada în care Republica Moldova va deţine preşedinţia.

După toate aparenţele, lansarea proiectului OSCE privind federalizarea Republicii Moldova va avea consecinţe foarte serioase. Vorba e că forţele politice din ţara noastră au dorit foarte mult internaţionalizarea procedurii de soluţionare a conflictului. Or, trebuie să înţelegem că maşinăria internaţională este foarte inertă în ceea ce priveşte examinarea unor probleme ce vizează ţările mici şi exotice precum   Republica Moldova. Din păcate, ţara noastră nu a fost în stare să propună un proiect de soluţionare a conflictului transnistrean care i-ar fi convenit. Conducerea a preferat să accepte proiectul de federalizare propus de OSCE. Se pare că în ajunul summit-ului de la Porto din decembrie a.c. conducerea Moldovei şi-a  dat seama că este vorba despre o capcană. Rusia, Ucraina, OSCE şi Transnistria au încercat să-i impună RM  semnarea unei declaraţii de intenţii privind constituirea unei "federaţii contractuale". Reprezentantul RM nu a semnat-o, înţelegînd  că "federaţia contractuală" este pasul intermediar, dar decisiv, spre independenţa Transnistriei. Este evident că Rusia şi Ucraina vor bloca toate mesajele  conducerii RM de a schimba atitudinea  instituţiilor internaţionale privind soluţionarea conflictului prin alte metode decît cele federaliste. Din aceste considerente, nu cred că se va putea evita federalizarea ţării. Unicul lucru care se poate întreprinde este încercarea de a obţine suportul pentru constituirea unei federaţii prin descentralizare. Adică să fie constituită o federaţie prin care Republica Moldova ar oferi un set de împuterniciri foarte largi Transnistriei, dar fără recunoaşterea suveranităţii şi dreptului la secesiune.  Acest lucru ar putea fi obţinut doar cu suportul SUA, singura ţară care poate depăşi blocajul Rusiei. În acest sens, degeaba s-au bucurat mulţi atunci cînd au aflat că Vladimir  Putin l-a rugat pe omologul său moldovean să-i fie mesager şi să-i transmită un mesaj de salut lui George W. Bush. S-ar putea ca mesajul de salut al Preşedintelui Putin să fi avut semnificaţia de a-i aminti Preşedintelui Bush despre înţelegerile anterioare vis-а-vis de Transnistria şi problemele spaţiului postsovietic. De aceea, cred că RM urmează să intre într-o fază lungă şi istovitoare de reorganizare a puterii de stat. Putem doar ghici ce fel de cataclisme  politice ne aşteaptă. Putem intui care vor fi etapele acestei transformări. Pentru început va trebui semnată cu regimul de la Tiraspol faimoasa declaraţie de intenţii privind constituirea federaţiei. Apoi urmează elaborarea proiectului noii Constituţii a statului federal, proiectul căreia va trebui supus aprobării prin referendum. După aceasta ar trebui să urmeze alegerile generale în structurile federale şi în parlamentele locale. În sfîrşit, va trebui să urmeze o perioadă de adaptare a legislaţiei federale şi locale la noile principii constituţionale. Această perioadă va dura ani  buni, perioadă în care mediatorii principali vor ţine partea regimului de la Tiraspol. De aceea consecutivitatea etapelor menţionate mai sus ar putea fi schimbată astfel încît  regimul de la Tiraspol să poată demonstra că separarea Transnistriei de RM este o soluţie mult mai bună. În situaţia în care autorităţile comuniste din RM recunosc că nu dispun de cadre suficient de bine pregătite, Preşedintele Voronin procedează corect apelînd la suportul  SUA şi UE, deşi anterior era categoric împotriva implicării acestora. Însă aceasta poate submina coeziunea partidului de guvernămînt. Astfel, Vladimir Voronin va trebui să navigheze în condiţii extrem de dificile, mai ales că pentru a primi suportul UE şi SUA va trebui să promoveze şi reforme interne.

În acest sens declaraţia comună a preşedinţilor Bush şi Voronin, semnată în timpul vizitei la Washington,  conţine un şir de stipulări extrem de importante referitoare la reforme, climatul investiţional, rolul FMI. De asemenea, a fost menţionată necesitatea asigurării în continuare a libertăţii mass-media şi a efectuării alegerilor libere. Cred că este vorba despre un avertisment diplomatic după ce a devenit cunoscută experienţa alegerilor din Gagauz Yeri şi situaţia mass-media din ţara noastră. 

Schimbările radicale în comportamentul Preşedintelui Voronin au devenit previzibile ceva mai înainte. Probabil, actualele autorităţi moldoveneşti au înţeles de mult că CSI nu mai poate oferi nimic important. Iată de ce declaraţiile referitoare la compatibilitatea procesului de aderare la UE şi aflarea în continuare în cadrul CSI sînt măsuri de precauţie. Toţi au înţeles că CSI-ul este un organism inoperabil care, dacă mai poate ceva,  aceasta ţine doar de micşorarea personalului de funcţionari ai structurii respective.  Din acest punct de vedere, este curios că chiar în ajunul summit-ului CSI de la Chişinău, Preşedintele Voronin a semnat decretul privind instituirea CNIE.  Nouă ani care au trecut după summit-ul de la Copenhaga la care au fost adoptate criteriile de extindere a UE au arătat ce progrese de ordin politic şi economic pot obţine ţările angajate în acest proces. Acest lucru nu a putut fi ignorat nici de guvernarea comunistă.   Se pare însă că elanul autorităţilor moldoveneşti a fost potolit niţel de documentul făcut public recent de către reprezentantul TACIS la Chişinău, Jo Declercq.  Documentul are o vechime de trei ani şi în el sînt stipulate condiţiile pe care Moldova ar fi trebuit să le îndeplinească pentru a începe procedura de integrare în UE. Probabil, el a fost elaborat în perspectiva funcţionării Guvernului Sturza. Acum se constată că RM a pierdut, de fapt, trei ani şi nu este pregătită nici măcar pentru a începe  procedura de negocieri.

În sfîrşit, aş dori să menţionez impactul pe care ar putea să-l aibă iniţiativa PPCD de a iniţia procedura consultării prin referendum a opţiunii integrării RM  în UE. Cred că este una dintre cele mai inspirate idei, deşi la prima vedere s-ar părea că nu are vreo valoare prea mare, o dată ce practic toate partidele politice se pronunţă în favoarea integrării europene.  Valoarea acestei idei este că doar referendumul poate scoate ideea integrării europene din albia speculaţiilor politice şi a bunăvoinţei actualilor guvernanţi şi o poate aduce într-o albie legală trasată de cetăţeni. Chiar dacă este vorba despre  un referendum consultativ. Opiniile politicienilor se schimbă foarte des în dependenţă de conjunctură. Comuniştii au promis electoratului că vor adera la Uniunea Rusia-Bielarus, apoi şi-au schimbat viziunile. Cine ştie de cîte ori se mai pot întîmpla  astfel de lucruri?

2. Comportamentul puterii comuniste a fost şi rămîne unul  conjuncturist. Liderii  comunişti  au depus mari eforturi pentru a demonstra întregii lumii că "nu au coadă şi coarne" (această expresie a fost folosită de către Preşedintele ţării şi liderul fracţiunii parlamentare a comuniştilor). Oricine poate să se întrebe la ce bun  să te  identifici de  o asemenea manieră pentru ca apoi să demonstrezi lumii întregi că, de fapt, eşti o fiinţă umană,  nu o întruchipare a răului. Din păcate, în RM o astfel de  identificare este aducătoare de profit politic. Elita comunistă a reuşit să  evite izolarea datorită conformismului de care a dat dovadă. Pentru aceasta a fost nevoită să parcurgă calea  de la ameninţările de a transforma Moldova într-o Cubă a Europei, sau de la exprimarea publică a fascinaţiei pentru ideile comunismului nord-coreean, pînă la acceptarea integrării în Uniunea Europeană. Cred că  pentru aceasta comuniştii ar trebui să fie recunoscători opoziţiei care îi presează să se conformeze standardelor democratice, fără de care este imposibilă integrarea în UE. Din acest punct de vedere, ei  ar trebui să fie de acord că toată opoziţia  este "constructivă".

3. Anul 2002 nu a fost unul electoral, de aceea politicienii au avut un comportament relaxant, cu excepţia liderilor PPCD şi PC. Iurie Roşca a navigat  abil printre "stînci subacvatice" extrem de periculoase, confirmîndu-şi calitatea  de politician. Preşedintele Voronin a trebuit să se confrunte cu un şir de sfidări şi a deviat, cel puţin  în aparenţă, de la principiile comuniste. Acest lucru l-a determinat să anunţe că este necesară o revizuire a programului partidului pe care îl conduce. Şi mai important este că, deşi foarte tîrziu, liderul comuniştilor  a înţeles că  "integrarea europeană este un proces obiectiv şi RM nu se mai poate eschiva de la el". Este un lucru benefic pentru RM, deşi bănuiesc că i-a dezamăgit pe mulţi din aderenţii ideii comuniste.

Ceilalţi politicieni au activat în limitele obişnuinţei. Probabil, merită menţionat efortul liderului PSL, Oleg Serebrian, care a fost extrem de activ pe plan internaţional. S‑ar putea ca la un anumit moment aceste eforturi să aibă un rezultat benefic pentru partidul pe care îl conduce, dar  şi pentru RM.

Cît priveşte "societatea civilă," aceasta  rămîne destul de slabă. Cred că în anul ce s-a scurs doar organizaţiile de ziarişti au  demonstrat că sînt o forţă. În general, părerea mea este că o societate civilă puternică nu poate exista într-o ţară în care, practic, lipseşte "clasa de mijloc".  Mai exact,  existenţa clasei de mijloc este o precondiţie a existenţei unei societăţi civile dezvoltate,  cînd cetăţenii îşi articulează foarte clar diversele interese şi sînt gata să le apere prin metode legale. Experimentul ziarului Komsomolskaia Pravda a scos în evidenţă aspiraţiile multora dintre concetăţenii noştri, precum  şi ce fel de mesaje electorale aşteaptă ei de la clasa politică.   

4. Politica externă a RM în cei 11 ani de independenţă a fost una de reacţionare la sfidările ce parvin din exterior. În orice caz, nu-mi pot aminti vreo iniţiativă externă a RM care ar fi fost creatoare de noi oportunităţi pentru ţara noastră. Dimpotrivă, chiar ofertele promiţătoare venite din exterior au fost considerate cu maximă suspiciune. Să ne amintim doar de reacţia liderilor comunişti, imediat după victoria din alegerile parlamentare din februarie 2001, atunci cînd se discuta oportunitatea aderării la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est:  "Trebuie să vedem dacă nu cumva în spatele acestei iniţiative se întrezăresc ţevile tancurilor NATO". Sau să ne amintim de concepţia politicii externe făcută publică anul trecut de către experţii prezidenţiali. Pentru opinia publică a fost şocantă ideea speculării  contradicţiilor dintre Vest şi Est. Respectivii experţi nici nu au fost în stare să înţeleagă că specularea divergenţelor este posibilă doar în cazul ţărilor cu pondere, prietenia cărora este căutată de alte ţări cu pondere similară. Dacă China, spre exemplu, ar putea să-şi permită să fie curtată de marile puteri, deja o ţară de talia Ucrainei nu-şi  mai poate permite acest lux. Evenimentele politice din anul curent au demonstrat acest lucru. Şi ideea referitoare la rolul Moldovei "de punte" între Vest şi Est este deocheată. S-ar putea ca acest rol să fie avantajos cînd "puntea" leagă "maluri stabile" ca în cazul Elveţiei. Însă este cu totul altceva să încerci a lega plăci tectonice oscilante care ba se apropie, ba se îndepărtează. În acest caz rişti să fii zdrobit în ţăndări la apropierea lor, fie să te prăbuşeşti în prăpastie la depărtarea acestora. Atunci cînd nu poţi adopta o poziţie clară, bazată pe interese şi valori, poţi juca doar rolul de funicular  peste prăpastia ce desparte Vestul de Est. Aşa că rolul declarat de RM de a integra CSI-ul în UE este direct proporţional cu capacitatea de trafic a unui funicular.

5. Pronosticurile electorale pentru 2003 sînt destul de pesimiste. Sondajele de opinie realizate anul curent confirmă fără putinţă de tăgadă  că PC nu are rivali pe potrivă şi are toate şansele să-şi reconfirme dominaţia absolută pe scena politică moldovenească. În această situaţie mi se pare corect a urma îndemnul de a fi pesimişti în constatări şi aprecieri, dar optimişti în acţiuni. 

Petru Bogatu,

analist politic, director ziarul "Ţara"

1. Cred că pentru Republica Moldova evenimentul capital al anului 2002 este summitul de la Praga. Nu contează că nu s-a produs în Republica Moldova. El a marcat viaţa politică de la noi  cu multe luni înainte încă de a avea loc. Încă pe la mijlocul lui 2001 devenise limpede pentru toată lumea că România, alături de alte şase state europene, va fi invitată să intre în NATO. Din acel moment lucrurile au luat o turnură nouă pentru Republica Moldova. Acest fapt n-a fost atunci remarcat  cu promptitudine nici de presă, nici de clasa politică. Însă la o atentă privire retrospectivă putem lesne observa că aşa-zisul derapaj antidemocratic s-a accentuat în clipa în care Moscova şi-a dat seama că trebuie să contracareze cumva iminenta extindere a Alianţei Atlanticului de Nord spre răsărit. De atunci, puterea  comunistă de la Chişinău, şi aşa obedientă faţă de Moscova, a devenit o simplă unealtă a politicii ruseşti în această zonă. Debutând încă în 2001 cu deşucheatul discurs  al ministrului Justiţiei, Ion Morei, la Strasbourg, campania de discreditare a Bucureştiului şi a elementului românesc din Basarabia a cresut în intensitate de-a lungul primei jumătăţi a anului curent. Azi nu mai încape îndoială că autorităţile comuniste şi-au propus să dărâme cu desăvârşire ceea ce consilierii preşedintelui Voronin numeau vectorul românesc al politicii moldoveneşti. Renunţarea la bursele oferite de Bucureşti, acuzaţiile de expansionism aduse acestuia, expulzarea provocatoare şi zgomotoasă a unui diplomat de peste Prut, deteriorarea deliberată a legăturilor comerciale între cele două state - toate acestea urmau să creeze pe de o parte o isterie antiromânească în societate, iar pe de alte parte să dea peste cap planurile României de a fi invitată toamna să intre în NATO. Acţiunile antiromâneşti în politica externă erau coroborate cu acţiuni de aceeaşi natură  pe plan intern. Introducerea studierii obligatorii a limbii ruse, precum şi intimidările şi şantajul la care erau supuse elitele intelectuale, copiii şi tinerii care se împotriveau unei asemenea politici urmau să creeze  o atmosferă irespirabilă pentru întreg elementul românesc din Republica Moldova.

Planurile guvernării comuniste puteau să fie realizate până la finele anului care se încheie dacă nu intervenea la timp opoziţia şi dacă ulterior nu se deştepta societatea civilă. Protestele anticomuniste, organizate de Partidul Popular Creştin-Democrat au făcut de pomină în Europa regimul Voronin. Se poate spune că opoziţia democrată, susţinută de Consiliul Europei,  de alte organisme internaţionale,  a dejucat de-a lungul lui 2002 uneltirile antidemocratice şi antieuropene ale comuniştilor moldoveni.  

2. Puterea comunistă, după cum am arătat deja, a demonstrat că e o marionetă în mâinile păpuşarilor de la Moscova. Dacă era lăsată de capul ei, anul 2002 se solda cu un dezastru politic, economic şi social. În ceea ce priveşte opoziţia parlamentară, ca să ne facem o idee cât de cât clară despre prestaţia ei în 2002, e destul să enumerăm doar câteva din proiectele oficialităţilor comuniste pe care aceasta le-a zădărnicit. Unu. N-a permis lichidarea Mitropoliei Basarabiei, obţinând chiar în cele din urmă înregistrarea acesteia. Doi. A împiedicat suprimarea autonomiei locale. Trei. A oprit cel puţin pentru moment rusificarea forţată în şcolile moldoveneşti. Patru.   S-a opus convocării ilegale a alegerilor locale anticipate şi lichidării judeţelor. Cinci. A potolit zelul comuniştilor, hotărâţi să decreteze limba rusă drept cea de-a doua limbă de stat şi să demareze procedura de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Rusia-Belarus. Şase. A atras atenţia organismelor internaţionale asupra dezmăţului comunist la posturile naţionale de radio şi televiziune, creând astfel premise pentru reorganizarea acestora  în instituţii publice.

Despre opoziţia extraparlamentară nu ştiu dacă am avea multe de spus. Ea a încercat să lupte cu propriile slăbiciuni, căutând să se coalizeze şi să iasă din marasmul în care s-a cufundat după alegerile din 2001. Există chiar semne de  revigorare pe unele segmente ale eşichierului politic. Dar deocamdată e mult până departe. Mişcările pe care le fac unele formaţiuni pentru a se întări aduc mai curând a muncă de Sisif decât a politică rezonabilă. Să luăm, de exemplu, PSL care a înghiţit recent Partidul Forţelor Democratice, un mort care n‑avea doar actele de deces. Mobilul acestei fuziuni este clar. Serebrian a dorit ca pe scheletul grupării lui Matei să-şi extindă partidul şi în provincie. Mă tem numai că eventualele pierderi de pe urma unei alieri riscante cu un partener  cu reputaţia politică la pământ sunt mai mari decât plănuitele câştiguri.  

3. Nu m-a dezamăgit nimeni, întrucât nu mi-am făcut iluzii în privinţa vreunuia dintrei ei. Iar golgeterul, ca să zic aşa, al  acestui sezon politic este fără doar şi poate Iurie Roşca, care le‑a înscris adversarilor un sac de goluri. Ca să nu mai repet că echipa în care joacă dânsul, PPCD, le-a demonstrat comuniştilor că actuala opoziţie e în măsură să se mobilizeze  şi să câştige. Atâta doar că meciul încă nu s-a încheiat.

4. Guvernarea comunistă nu are practic politică externă. Ea a demonstrat până acum fără putinţă de tăgadă că este doar un biet executant în serviciul unor forţe politice din afară. Atâta doar că uneori mai întoarce foaia în funcţie de oscilaţiile conjuncturii politice internaţionale.

5. Opţiunile electorale se modifică deja în detrimentul actualei puteri. Dacă vor fi ele suficiente sau nu pentru a schimba şi raportul de forţe pe scena politică depinde de prestaţia opoziţiei democratice în 2003. Şanse există. Trenul noii competiţii electorale s-a pus practic în mişcare. Numai că el nu opreşte în gările mici. Important, deci, e ca opoziţia să nu-l piardă.

Constantin Cheianu,

redactor la publicaţiile "Sud-Est" şi "Democraţia"

1. În raport cu alţi ani şi cu alte guvernări, 2002 a  fost unul abundent în evenimente politice. După ce războiul din Transnistria a împins Moldova într-un con de umbră, asistăm în ultimii ani la o redeşteptare a interesului opiniei publice mondiale faţă de noi, interes ce are doi vectori cu sensuri opuse. Pe de o parte, unii politicieni, politologi şi ziarişti străini au început să înţeleagă mai bine istoria şi situaţia Moldovei, ei nu mai fac alergie la subiectul unirii cu România, cum se întîmpla la începutul anilor 90, pe de altă parte, însă, atît demersul organismelor internaţionale, cît şi cel al Federaţiei Ruse vis-а-vis de Moldova, ca stat independent, s-au radicalizat.

Evenimentul politic major al anului, prin urmare, ar fi, în opinia mea, această schimbare a opticii şi a atitudinii marilor puteri şi a organismelor internaţionale faţă de Moldova, schimbare ce va determina situaţia politică a R.M. atît în 2003, cît şi în următorii ani. Evenimentele politice cele mai importante pentru Moldova au fost, sînt şi vor mai fi decise în altă parte.

2. După ce a adunat numărul de voturi pe care îl cunoaştem, puterea comunistă a vrut să fie "rea", dar în lipsa unui exerciţiu al guvernării, a săvîrşit nenumărate gafe şi erori. Anul care s-a încheiat cred că i-a învăţat pe comunişti multe lucruri şi, pe fondul oboselii noastre, a forţelor democrate şi a societăţii civile, tot mai accentuate, în 2003 ei vor fi mai abili şi mai agresivi, stimulaţi şi de succesul din alegerile din primăvară.

Comuniştii s-au mai "dez-roşit" puţin, opoziţia, mai ales cea extraparlamentară, s-a aflat într-o continuă expectativă, care va dura pînă la alegerile din primăvară, atunci cînd sînt de aşteptat "dezertări" masive către comunişti. Tot după alegeri guvernul va fi demis, partidul de guvernămînt însuşi cunoscînd restructurări şi remanieri importante.

3. Este greu să-l evidenţiezi doar pe unul, atît la capitolul dezamăgirilor, cît şi la cel al evoluţiei pozitive. Şi Tarlev, şi Stepaniuc, şi Ostapciuc pot ţine cap de afiş într-un clasament al dezamăgirilor, iar la capitolul performanţe i-aş menţiona pe Oleg Serebrian, Oazu Nantoi, Iurie Roşca. Din nefericire, această apreciere a noastră este într-o totală opoziţie cu punctul de vedere al masei principale de alegători, aşa cum a atestat-o şi ultimul sondaj de opinie. Una din temele la care ar trebui să medităm este această discordanţă între felul cum ne place să vedem noi, intelectualii, lucrurile, şi adevăratele realităţi politice.

Fiindcă acţiunile guvernanţilor au fost mai brutale ca oricînd, societatea civilă a început să se deştepte. La noi, unde partidele politice nu se bucură de mare simpatie, societatea civilă ar putea fi cea care să preia iniţiativa, dar avem prea puţine organisme independente, care în afară de parazitarea pe banii Occidentului, ar mai şti să activeze eficace în favoarea democraţiei şi a integrării europene. 

4. Că politica externă a lui Voronin se orientează masiv spre Est nu m-ar deranja atît de mult, este chiar firesc să avem în conjunctura economică de astăzi o relaţie comercială puternică cu Rusia, dar faptul că în această relaţie se interpune o coordonată   ideologico-politică exacerbată, mi se pare grav. Deşi invocă mereu statutul de neutralitate al R.M., comuniştii nu ezită să fie deloc neutri în relaţia cu Rusia, sacrificînd nenumărate atribute ale statalităţii şi neutralităţii în favoarea marelui stat din Est.

În sensul acesta politica externă moldovenească funcţionează după un tipic din epoca feudală. Prietenia cu un stat este înţeleasă ca slugărnicie, ne-prietenia devine ură. Dacă eşti prieten cu Sultanul, trebuie să-i fii nu doar partener, ci serv şi dacă vecina "Muntenia" cade în dizgraţiile Sultanului, e musai să te dedai la şicane, intrigi, şi alte procedee interzise faţă de vecini ca să-i demonstrezi Sultanului că duşmanul lui este şi al tău – cam în felul acesta se comportă guvernarea şi diplomaţia basarabeană de astăzi.

5. După ultimul sondaj de opinie, chiar dacă rezultatele lui erau previzibile, întrebarea despre modificarea opţiunilor electorale devine retorică. Din nefericire, de opoziţia internă depinde astăzi extrem de puţin, şi reuşita şi nereuşita ei se află în mîinile comuniştilor. Opoziţia noastră va mai fi în comă în apropiaţii ani. Singura valabilă este "opoziţia externă", cea a organismelor şi structurilor internaţionale, şi trebuie să ştim a colabora cu ea în interesele noastre şi ale democraţiei.

Igor Burciu,

analist politic, redactor-şef ziarul FLUX

1. Evenimentul anului este, categoric, decizia summit-ului NATO de la Praga, care i-a oferit, între altele, României şansa de a privi, încrezător, cursul istoriei. "Efectul Praga" este unul de lungă durată şi va modifica substanţial configuraţia geopolitică a continentului european. Putem spune cu certitudine că, din momentul deciziei de extindere spre Est a Alianţei Nord-Atlantice, viitorul Europei se anunţa unul extrem de optimist. "Bătrâna Doamnă" avea nevoie, în perspectiva reunificării sale, de o marjă sporită de stabilitate, pe care NATO i-a garantat-o la Praga.

Pe plan intern reţinem, categoric, amplele manifestaţii de protest împotriva guvernării comuniste din iarna-primăvara anului care se scurge. Oricare ar fi comentariile unora, mai mult sau mai puţin maliţioase, nimeni nu poate contesta efectele acestora. Pentru prima dată, din momentul venirii la putere a comuniştilor, în iarna anului trecut, opoziţia (creştin-democrată) a sfidat, cu succes (vezi rezoluţia APCE) aşa-zisa lor invincibilitate. Protestele PPCD au temperat (dar nu le-au stopat) periculoasele porniri dictatoriale ale partidului aflat la guvernare, care sporiseră în amploare mai ales în a doua jumătate a anului 2001. Ne inspiră o mare încredere şi faptul că protagonişti ai protestelor au fost în special tinerii. Dacă se vor manifesta şi în continuare aşa cum au făcut-o anul acesta, putem afirma cu certitudine că viitorul încape pe mâini bune.

2. Lamentabil. Dovadă sunt multiplele atacuri la libertatea de exprimare, la independenţa justiţiei, autonomia puterii locale, încăpăţânarea de a controla televiziunea şi radioul de stat, epurările de cadre incomode din instituţiile statului, scandaloasele afaceri în care sunt implicaţi demnitari de cel mai înalt rang de la Preşedinţie, Parlament, Guvern, ofensiva împotriva investitorilor străini (vezi cazurile Union Fenosa, Farmaco, Air-Moldova etc.)

Prestaţia opoziţiei parlamentare (creştin-democrate)? Vezi răspunsul din partea a doua a primei întrebări.

Prestaţia opoziţiei extraparlamentare? Care opoziţie extraparlamentară?

3. Categoric, Dumitru Braghiş. Pentru aşa-zisa lui opoziţie constructivă, а la Caragiale, adică "pentru contra". O eventuală principialitate în politică a dlui Braghiş ar fi sporit fisura din partida puterii, provocată de acţiunile de protest ale PPCD. În loc să-şi probeze verticalitatea, Dumitru Braghiş le-a cântat în strună comuniştilor. Jenant!

Iurie Roşca. A fost sufletul acţiunilor de protest anticomuniste şi a determinat, într-o măsură definitorie, adoptarea rezoluţiei APCE din 9 aprilie.

Din păcate, societatea civilă moldovenească nu şi-a probat, nici în anul care s-a scurs, calitatea de veritabilă instituţie a sistemului politic. Nu a acţionat ca o forţă unitară. E drept, au existat câteva iniţiative răzleţe, demne de toată lauda (acţiunile în sprijinul libertăţii de exprimare, cazul TVR 1 sau "Comitetul Palanca"), dar e atât de puţin! Nu mai vorbim de rezistenţa împotriva abuzurilor puterii pe care ar trebui s-o însufleţească aşa-zisa presă democratică. Doar câteva ziare s‑au expus, zilnic, în mod conştient, pericolelor care emană din curtea puterii. În rest, numai comentarii ironice sau de-a dreptul răutăcioase.

4. Nota zerooo! Vezi, în primul rând, deteriorarea relaţiilor diplomatice cu România. Ministerul de Externe era obligat să dea dovadă de maximă dexteritate profesională pentru a păstra relaţiile moldo-române în albia normalităţii. La care se adaugă şi lamentabilele atacuri la adresa NATO emise de Vladimir Voronin la începutul mandatului său, relaţiile "după ureche" ale lui Vasile Tarlev cu FMI şi Banca Mondială, declaraţiile deşănţate ale lui Victor Stepaniuc la adresa raportorilor Consiliului Europei, discursul penibil al lui Ion Morei de la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, multiplele avertismente lansate, periodic, de Consiliul Europei, Congresul Puterilor Locale şi Regionale, Comisia de la Veneţia. De fapt, ne-am convins, încă o dată, că R. Moldova nu dispune de o independenţă a deciziilor la nivelul politicii externe. Strategia şi tactica în relaţiile cu vecinii şi cu ţările-membre ale Uniunii Europene sunt stabilite, în realitate, la Moscova. Cu alte cuvinte, adevăratul ministru de Externe al R. Moldova nu este Nicolae Dudău, ci Igor Ivanov, şeful diplomaţiei Kremlinului.

5. În ciuda stării de fapt, deloc fericite, nu am dori, totuşi, să facem predicţii negative. Chiar dacă partidul de la putere va continua, evident, să-şi facă mendrele, chiar dacă vor continua atacurile la adresa presei de opoziţie, chiar dacă investitorii străini vor fi, în continuare, hăituiţi de guvernarea comunistă, chiar dacă televiziunea de stat va continua să-i cânte în strună lui Stepaniuc şi compania, chiar dacă puterea judecătorească va suporta imixtiuni grave din partea demnitarilor, chiar dacă nivelul de trai va rămâne, şi în anul care vine, la o cotă înspăimântătoare, chiar dacă relaţiile cu România se vor deteriora, chiar dacă R. Moldova se va menţine în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse, noi rămânem optimişti. Ne exprimăm speranţa că factorul democratic şi românesc din Basarabia se va consolida, iar alegerile locale din primăvara anului 2003 vor constitui un prim pas spre excluderea Partidului Comuniştilor de la guvernare. Mizăm în continuare pe vigoarea şi luciditatea tinerei generaţii şi credem că ea îşi va spune cuvântul şi în anul care vine.

Victor Gherman,

analist politic, director "Democraţia", Chişinău

1. În primul rând, fără a se crede că se va intra în chiar istoria tuturor timpurilor, maratonul anticomunist din ianuarie şi din lunile următoare din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Cred că a fost un necesar duş rece pentru puterea comunistă antiromânească. A avut o adevărată surpriză că într-un dezastru politic cineva i se împotriveşte. Remarc şi mitingurile cu acelaşi mesaj ale tinerei generaţii din provincie, organizate de PSL.

Proiectul de federalizare atribuit OSCE-ului. Pentru toată lumea ar trebui să însemne că nu tot ce vine pe structurile europene e obligatoriu bun în literă şi spirit. Şi că Moscova se vrea stăpână cu orice preţ în acest spaţiu...

Demersurile antiromâneşti, aproape patologice, ale noii puteri. La acelaşi capitol, şi cu aceeaşi logică, s-a făcut totul pentru a se elimina capitalul străin în favoarea celui rusesc. "Spune-mi ce faci ca să înţeleg cine eşti."

2. Ca unul antinaţional, stalinist (totalitar), prosovietic, antieuropean. Se pare însă că sub presiunea unor evenimente, în primul rând externe, se produc anumite corective... Prestaţia opoziţiei (în special a celei extraparlamentare) a fost una de proastă calitate, pe măsura inteligenţei ce a caracterizat-o atunci când s-a aflat la putere. Se produc totuşi mici evoluţii în direcţia înţelegerii incompatibilităţii de orientări şi de interese, dar şi de necesare colaborări pe anumite trasee. Mai ales proeuropene.

3. Nu am investit iluzii şi astfel nu am nici un fel de deziluzii. Note bune le-aş da lui Oleg Serebrian şi Iurie Roşca. Să vedem dacă traseele acestor politicieni de generaţie nouă se vor intersecta...

Manifest nu prea s-a putut vedea că în R.Moldova ar exista o societate civilă. Latent însă se pare că (mai ales în componentele ei tinere) acumulează inteligenţă şi personalitate care se vor manifesta cu siguranţă în anii următori.

4. Una foarte bună pentru incoerenţă şi inconsistenţă. Aş fi însă mai îngăduitor cu demersul unor persoane aparte din MAE.

5. Uşor dar vor scădea procentele acumulate de reprezentanţii Partidului Comuniştilor. Ceea ce nu va fi puţin. Se va produce o anevoioasă spulberare de mituri, iluzii, chiar şi în păturile cele mai obediente.

Iulian Fruntaşu,

analist politic, Chişinău

1. Evenimentele politice importante ale anului 2002 ţin de influenţa internaţională asupra democratizării în Republica Moldova, cum ar fi înregistrarea Mitropoliei Basarabiei în urma deciziei CEDO şi alte acţiuni întreprinse sub presiunea monitorizării efectuate de Consiliul Europei. De asemenea, este importantă implicarea OSCE în soluţionarea problemei separatismului transnistrean şi a retragerii forţelor armate ruse (Reuniunea Consiliului Ministerial al OSCE de la Porto). Dacă înregistrarea Mitropoliei şi tentativele de conformare cu recomandările CE reprezintă evoluţii pozitive ce consolidează dreptul constituţional al libertăţilor fundamentale, decizia Consiliului Ministerial al OSCE de la Porto, prin care s-a amânat cu un an retragerea trupelor ruse (a se vedea Decizia Summit-ului OSCE de la Istanbul din 1999), constituie atât o sfidare la integritatea acestei organizaţii (cunoscută şi fără aceasta prin jumătăţile de măsură şi ineficientă), cât şi o perpetuare a statutului de teritoriu ocupat al Republicii Moldova.

În plan intern, evenimentele politice mai importante au fost regrupările de forţe pe care opoziţia le-a reuşit să le efectueze, probabil, fiind încurajată de perspectiva alegerilor locale apropiate. Bineînţeles, urmează să vedem dacă schimbările formale vor fi în măsură să impună şi schimbări de substanţă în politica moldovenească.

2. Comportamentul puterii comuniste a excelat în acţiuni arbitrare şi deseori incalificabile, cel puţin, sub aspect raţional, dacă ar fi să lăsăm moralitatea de o parte. Deşi comuniştii au înregistrat anumite succese în refularea complexelor de inferioritate, în special, prin preluarea demagogiei regimurilor anterioare de a declara ceea ce aştepta un interlocutor sau altul, incompetenţa acestora este atât de mare încât reacţiile la presiunile lumii exterioare, valorile căreia sunt incomprehensibile pentru protagoniştii noştri, deconspiră un teatru continuu al absurdului. Această orbecăială existenţială nu poate să rezulte decât în acţiuni prost gândite şi aiurea implementate. Anul 2002 a fost încă un an al derivei, disocierea între cetăţeni şi autorităţi căpătând proporţii înspăimântătoare. Suntem martorii creării a două lumi paralele, iar oamenii simpli, care se descurcă pe cont propriu, au ajuns să se bucure că statul a uitat de ei, deoarece orice aducere aminte din partea acestuia ar fi dăunătoare. Fenomenul neîncrederii în politică şi politicieni este unul general-european, însă în cazul RM s-a ajuns la divorţ fără a se ajunge la căsătorie. Nu atât absenteismul politic, uşor burghez al occidentalilor, ci lipsirea de speranţă este manopera puterii comuniste (edificată, adevărat, în baza eşecurilor guvernanţilor precedenţi).

Prestanţa opoziţiei a fost pe potrivă. Deşi teoretic privaţi de eşecurile puterii actuale, partidele în opoziţie poartă responsabilitate pentru regresul înregistrat până în 2001, fapt care a asigurat revenirea în forţă a comuniştilor nereformaţi. Urmează să vedem care vor fi rezultatele procesului de unificare a unor partide (PL, PSL şi constelaţia de partide social-democrate) şi dacă menţinerea unor epave politice în cadrul acestora va fi acceptată sau respinsă de electorat.

În ce priveşte evoluţia internă a PCM, nu cred, în pofida unor zvonuri, preluate şi de mass-media, în scindarea acestuia. Atâta timp cât V. Voronin este capabil să conducă partidul în cauză, nesfidat de nici o grupare rivală, PCM va fi de nezdruncinat. Doar în cazul acutizării luptei interne în PCM şi marginalizarea actualului Preşedinte, ar fi posibilă şi scindarea partidului, după modelul părăsirii PDAM de către primul ex-Preşedinte Snegur care ulterior a fondat PRCM. Până atunci, însă, speculaţiile apărute în presă nu au un suport real.

3. Nu am investit încredere în politicieni ca să mă dezamăgească sau să mă bucure. Prestanţa clasei politice, în general, este lamentabilă. Bineînţeles, nu susţin ideea responsabilităţii colective, fără nuanţele de rigoare, însă aş evita caracterizări concrete. Societatea civilă nu a evoluat nici în 2002, deşi multitudinea de probleme ar trebui, teoretic, să stimuleze organizarea autonomă a societăţii.  Problema însă este că indivizii simpli continuă să asocieze societatea civilă cu organizaţiile controlate de stat în perioada sovietică sau cu vehicule pentru lansarea politică a unor profitori în perioada post-sovietică.

4. Faptul că RM nu figurează pe nici una din aceste liste nu este produsul politicii externe, ci lipsa de viziune a clasei politice de la "independenţă" până în prezent, secondată de subdezvoltarea societăţii civile. A reduce absenţa de pe "liste" la eşecul politicii externe ar fi o simplificare periculoasă a subiectului în cauză. Adiţional, nu Alianţa Nord-Atlantică sau Uniunea Europeană ar trebui să rezolve problemele cu care ne confruntăm, deşi înţeleg bine mentalitatea de consumator a societăţilor postsovietice (ce poate fi mai dulce decât locuri de muncă, prosperitate, etc., pe contul altora, că la asta se gândeşte majoritatea indivizilor când pronunţă expresia "integrare europeană"). Nu este surprinzător faptul că în ţările-candidate cu un nivel mai înalt de bunăstare perspectiva aderării la NATO şi UE este tratată fără spirite mesianice sau cel al redempţiunii. Acceptarea noastră în UE ar fi însemnat, totodată, recunoaşterea faptului că aparţinem culturii europene, iar situaţia actuală, naturalmente, denotă apartenenţa la diferite valori. Cu alte cuvinte, Europa ne-ar fi acceptat formal pe tot felul de liste, dacă Europa se afla spiritual în societatea noastră. De aceea, nu putem reduce efortul de integrare europeană la valorile europene la procesul mecanic de scriere a demersurilor diplomatice. 

Mai există şi problema incompatibilităţii demersului european cu statutul de ţară CSI. Deşi în mass-media se creează impresia unei pendulări între CSI şi Europa Occidentală, totuşi, din punct de vedere politic şi economic, am rămas în Est. Pendularea se realizează mai degrabă în lumea imaginarului politic, ceea ce denotă, în comparaţie cu realităţile înconjurătoare, o tulburătoare confirmare a intractibilităţii moldovenilor pe parcursul ultimilor două secole. Bunăoară, în conformitate cu un sondaj efectuat acum doi ani de către "Opinia", dar care, presupun, rămâne a fi valabil şi în continuare, în jur de 70 % ar aproba aderarea Republicii Moldova la UE, însă 55,6% au susţinut, în acelaşi timp, că nu s-au simţit niciodată europeni.

Bineînţeles, o elită politică, educată în instituţiile de învăţământ europene şi care vrea să promoveze modernizarea ţării, ar putea impune anumite politici orientate spre integrarea europeană şi euro-atlantică (după cum o fac turcii, de exemplu), însă efortul, oricum, nu se bucură de încredere din partea UE deoarece este autoritar prin excelenţă, chiar dacă autoritarismul este prezentat drept unul "luminat". Deci, încă o dată, este necesar de edificat un consens la nivelul întregii societăţi pentru a demara credibil procesul de integrare europeană care, în acelaşi timp, ar trebui să reprezinte şi efortul propriu îndreptat spre modernizare.

5. Această derivă al nonsensului în societatea politică şi civilă ne privează de siguranţa exerciţiului analitic deoarece subiectul evaluării este extrem de instabil. Dacă ar fi să construim pronosticul pe o paradigmă a instabilităţii şi arbitrariului, ceea ce reprezintă o aproximaţie şi mai mare decât orice pronosticare, atunci ne va mira mult dacă puterea comunistă nu va persista în acţiuni lipsite de sens şi chiar dăunătoare bunăstării şi libertăţii cetăţenilor.

Evident, există şi excepţii la principiul iraţionalului menţionat mai sus. De exemplu, este predictibilă utilizarea aparatului de stat pentru maximalizarea rezultatului electoral în primăvara 2003. Opţiunile populaţiei nu se vor modifica radical pentru că nici nu au cum să se modifice în acest fel. Ceea ce trebuie să înţelegem este că februarie 2001 nu a reprezentat o modificare radicală a societăţii – în Basarabia, pur şi simplu, nici nu a existat o schimbare autentică după 1991. În acelaşi timp, există un număr impunător de alegători neasimilaţi de nici o ideologie sau partid concret – aceştia reprezintă visul şi obiectivul partidelor de centru şi centru-dreapta în campaniile electorale. Dar presupun că este improbabilă contabilizarea lor electorală în timpul apropiat.

Gheorghe Cojocaru,

istoric, analist politic, Chişinău

1. Înainte de toate, istoria va reţine în analele sale cronica dramatică dar şi impresionantă a acţiunilor anticomuniste de protest din prima jumătate a anului 2002, declanşate la iniţiativa deputaţilor din Partidul Popular Creştin Democrat drept răspuns la derapajul antidemocratic al partidului de guvernământ. Mişcarea protestatară a sensibilizat o lume întreagă, mai puţin guvernarea de la Chişinău, ce se credea şi încă se mai crede infailibilă. Mulţimile ieşite în stradă au confirmat angajamentul pentru democraţie şi valori naţionale, au dat peste cap, cel puţin pentru moment, intenţiile comuniştilor de suprimare a libertăţii în cel de-al doilea stat românesc, de la Est de Prut. Competiţia însă nu s-a încheiat. Chiar dacă încep să bâlbâie şi ei câte ceva despre valorile europene şi integrarea europeană, autorii "pactului social" nu au renunţat nici un minut la politica lor de rusificare şi, implicit, de dezbinare interetnică şi de dizolvare a identităţii româneşti în Republica Moldova. Românofobia, o componentă esenţială a ideologiei bolşevice dintotdeauna, ridicată la nivel de politică de stat la Chişinău, a devenit în 2002 o sursă de poluare neîncetată a unui spaţiu cultural şi identitar românesc prin excelenţă.

Istoria ar putea reţine şi dezbaterile publice în legătură cu proiectul federalizării Republicii Moldova, confecţionat fără nici o jenă după tipare ruseşti şi livrat opiniei publice drept document al OSCE. Soluţia federalizării promovată de autorităţi stimulează mişcările centrifuge pe criterii etnocratice şi riscă să conducă la disoluţia Republicii Moldova. Un exemplu de ultimă oră în acest sens este şi proiectul de lege, datorat comuniştilor, prin care unităţii teritorial-administrative găgăuze i se acordă dreptul la autodeterminare, în cazul modificării statutului de stat independent al Republicii Moldova. În urma discuţiilor în chestiunea transnistreană parcă s-a înţeles şi în cabinetele puterii că prezenţa ilegală militară rusă în stânga Nistrului este principalul impediment în calea reglementării diferendului transnistrean. Dar, Chişinăul oficial nu are fermitatea de a cere explicit evacuarea teritoriului său naţional. De asemenea, pune în gardă apariţia unui proiect de lege elaborat de fracţiunea parlamentară comunistă prin care se creează baza juridică pentru staţionarea trupelor străine în teritoriul Republicii Moldova. O fi cumva această iniţiativă legislativă o ofertă discretă adresată Rusiei sau … o invitaţie pentru debarcarea NATO şi la Est de Prut? Sau şi una şi alta, pentru a păstra o simetrie între Est şi Vest? Va fi supus votului acest proiect?

În 2002 Republica Moldova a alunecat încet-încet de la o republică declarată parlamentară spre un regim politic tot mai autoritar, puterea concentrându-se în mâinile unui singur om, ale şefului statului, care se vrea un factotum, şi ale anturajului său. Consecinţele acestei tendinţe de concentrare de putere încă nu au ieşit la suprafaţă, dar merită să ne întrebăm dacă aceasta este oare acea reformă constituţională pe care Vladimir Voronin s-a angajat, la începutul mandatului său, s-o ducă la bun sfârşit.

2. În 2002 comuniştii au fost nevoiţi să treacă un test dificil al guvernării, având de ales între reprimarea propriilor reflexe totalitare şi reprimarea violentă a acţiunilor protestatare anticomuniste. Reţinerea de la aplicarea unor măsuri coercitive împotriva oponenţilor politici, dictată de nevoia de a ţine cont de reacţiile internaţionale şi de eventualele consecinţe în planul evoluţiilor interne, este compensată de către autorităţile comuniste prin înăsprirea drastică a legislaţiei, pentru a descuraja orice încercare de opoziţie publică. O politică pe cât de antidemocratică şi condamnabilă, pe atât de mioapă şi hazardată. Se cred oare cumva comuniştii înşurubaţi pentru veşnicie în jilţurile puterii? Cum vor califica toate aceste legi discriminatorii autorii lor atunci când se vor pomeni în opoziţie?…

În virtutea raportului de forţe, opoziţia parlamentară are un rol mai mult decorativ, dar şi în această situaţie ea reuşeşte, înfruntând hărţuielile puterii, să mobilizeze societatea în favoarea unor valori democratice. Ceea ce nu poate să nu aibă un efect încurajator asupra societăţii. Opoziţia extraparlamentară este pestriţă, uneori incisivă, dar de cele mai multe ori puerilă sau se pretează la jocuri de culise cu puterea. Dispersarea forţelor din opoziţie continuă să fie o boală cronică a societăţii politice de la noi, iar anul 2002 a arătat că liderii de partid nu au un antidot eficient la această maladie.

Mimarea trecerii de la confruntare la dialog între putere şi opoziţie în cadrul unei Mese Rotunde a eşuat, se pare, într-o gâlceavă banală. O oglindă fidelă a relaţiilor între opoziţie şi putere este Televiziunea de stat, unde nu s-a mai găsit loc pentru "ora opoziţiei" promisă de şeful statului, ceea ce atestă că opoziţia este pentru puterea comunistă de la Chişinău un rău inutil, şi nu unul necesar.

3. N-aş fi tentat să produc aici un top al politicienilor. Politicianul în sine nu mă dezamăgeşte pentru că nu-mi creez iluzii în privinţa acestui tip de actor pe scena politică. Dezamăgeşte prea subţirele strat de elite politice combative şi responsabile şi prea puţina prezenţă a liderilor politici de calitate în viaţa noastră publică. Dezamăgeşte lipsa de preocupare pentru cultivarea şi promovarea unor elite politice ancorate în modernitate. Dezgustă agresivitatea incultă instalată la putere. Îmi repugnă ifosele şi nimicnicia în politică. Decepţionează ineficienţa actului politic.

Modul destul de cuminte în care societatea noastră civilă a reacţionat la interzicerea TVR 1 de către comunişti dovedeşte că aceasta nu are suficientă tărie pentru a-şi face auzită vocea, ceea ce reliefează o dată în plus fragilitatea şi vulnerabilitatea ei în faţa puterii.

4. Perspectiva aderării României la NATO a provocat o criză de nervi regimului comunist de la Chişinău, ce s-a produs în anul 2002 pe rolul ingrat al unui provocator de mâna a doua, care a urmărit atragerea guvernului de la Bucureşti într-un scandal internaţional. Obiectivul major al acestor provocări în lanţ viza eliminarea României de pe lista statelor cu şanse de admitere în Alianţa Nord-Atlantică. O tentativă mai mult decât transparentă şi gratuită, decriptată ca atare de toată lumea şi, indiscutabil, descalificantă în toate privinţele. Or, să lupţi împotriva admiterii României în NATO înseamnă să lupţi împotriva propriilor interese naţionale, care doar o dată cu admiterea României în structurile europene şi euroatlantice îşi pot găsi şi ele o finalitate europeană. Desfăşurarea reuniunii la vârf CSI în capitala Republicii Moldova cu o lună şi ceva înaintea de reuniunea NATO de la Praga, a fost un alt act din aceeaşi piesă jucată de regimul comunist sub bagheta partenerului său strategic din Răsărit, care-şi demarcă în acest fel zonele de interese geostrategice. "Salturile mortale" în materie de politică externă ale autorităţilor de vârf de la Chişinău, care sunt gata să adere ba la Uniunea Rusia-Belarus, ba la Uniunea Euro-Asiatică, ba o pornesc cu motoarele "în pană" spre Uniunea Europeană, probează lipsa de busolă în sfera politicii noastre externe. O continuare nefastă a unui curs de politică externă incoerent care, să recunoaştem, durează încă din 1991 şi care explică lipsa de credibilitate pe arena internaţională a diplomaţiei de la Chişinău. Opţiunea autorităţilor de a intra în Uniunea Europeană o dată cu Rusia şi CSI este maladivă. În această situaţie Republica Moldova, neancorată în structurile euro-atlantice de securitate, rămâne un no man’s land, în afara Europei, deşi situată din punct de vedere geografic la frontierele Uniunii Europene în plin proces de extindere.

Noua paradigmă de securitate care se conturează după Praga (şi Copenhaga) este extrem de favorabilă intereselor noastre fundamentale, însă, din păcate, în acest moment istoric Republica Moldova, guvernată de un regim natofob, este prinsă, din punct de vedere politic, pe picior greşit.

Va reuşi preşedintele Voronin să fructifice rezultatele "mai mult decât optimiste" ale întâlnirii sale cu preşedintele George W. Bush la Casa Albă? Aceasta o va arăta anul următor.